Deși nu pare important aș vrea să ne aplecam asupra unor principii. În primul rând nu trebuie să cădem în plasa perfida a „industriei holocaustului”, adică nu trebuie să avem în vedere noțiuni ca revizionism, negationism. Noi suntem interesați de aflarea unei cifre cât mai veridice a victimelor din populația de credință mozaica (Atenție la formulare!) care și-a pierdut viața în timpul celui de-al Doilea Război Mondial victime ale regimului nazist, fascist, hortyst și a principalilor responsabili. În al doilea rând trebuie să avem în vedere și acțiunile intreprinse în salvarea credincioșilor mozaici și numărul acestora. Acest aspect este foarte important pentru că deculpabilizeaza poporul german, italian, maghiar etc. de regimurile care au condus aceste țări. După Al Doilea Război Mondial principala vinovata a fost găsită Germania, respectiv partea apuseana. Pe măsură ce Germania și-a plătit vina cu miliarde de mărci către „reprezentantul legitim al evreilor” Israelul s-au cautat și găsit noi responsabili, dar nu chiar cei implicați cu adevărat, cum a fost Ungaria lui Horty. Astfel, dacă în anii 50-60-70-80 nu se pomenește de România constatăm că din anii 90 se încearcă responsabilizarea României la holocaust pe același nivel cu Germania. Mai mult se promovează teza că România a fost una dintre cele mai antisemite țări europene și se satanizeaza mișcarea legionară. Într-adevăr România s-a confruntat cu un antisemitism cu particularitatea că nu a fost unul politic (nu a existat o politică a statului român împotriva evreilor, nu s-au încurajat faptele antisociale), nu a fost unul segregationist (evreii nu au fost expulzați fin orașe, obligați să trăiască în ghetouri, excluși din universități), nu a fost unul religios (nu s-au distrus sinagogi – ce s-a întâmplat în timpul „puiului legionar” este un act al cărei origine nu a fost clar stabilită), nu a fost unul însoțit de pogromuri asupra populației evreiești. Antisemitismul nostru a fost mai mult un manifest de îngrijorare la creșterea alarmantă a numărului de imigranți evrei care au început să denaturează viața economica de la sate și orașe, a dus la o excludere a românilor din universități în dauna evreilor cu bani și la o neputință a clasei politice de a soluționa legal „chestiunea evreiască”. Adică de a expulza evreii care nu dețineau acte legale de ședere, nu cunoșteau limba română (era un număr îngrijorător de evrei care nu vorbeau românește), care comiteau infracțiuni (cămătaria, specula, extorcarea). Antisemitismul românesc a fost unul intelectual în care s-au implicat majoritatea intelectualilor români care prin prezentarea realității „chestiunii evreiești” îi trăgeau de mânecă și „de urechi” prin presă pe politicienii noștri care, la presiunea externă, se făceau că nu văd creșterea alarmantă a numărului de imigranți evrei (în >60 de ani vorbim de peste 1 milion) și problemele sociale apărute. Răscoală din 1907 după cum reiese din documentele vremii a fost generată și apoi instigata de evrei.
Antisemitismul promovat de intelectualitatea românească și apoi preluat de mișcarea legionară a fost unul intelectual, de găsire pașnică, legală de soluții la „chestiunea evreiască ” și nicidecum unul de promovare a violenței și urii rasiale. Dacă ar fi fost de această natură, adică de influența slavă atunci putem fi convinși că România nu mai atrăgea ca un magnet 1/6 din populația evreiască a Europei. Evreii știau că la noi este un antisemitism gazataresc, că politicienii la o presiune mai mare externă ori la câteva pungi de aur închid ochii așa că au dezvoltat adevărate rețele de imigrare ilegală a evreilor. De multe ori se exagera cu „reconstituirea famililor”, cu pogromurile în tarile vecine, cu discriminarea evreilor etc..
Se știa bine că românii sunt antisemiti intelectuali, nu sunt violenți, nu sunt rasiști și că pot fi eliminați ușor din comerț, din industrie și că profitând de faptul că majoritatea populației este țărănească și săracă, doritoare de pământ este o victimă sigură împrumuturilor camataresti și vânzării pe datorie cu dobânda. Evreii și-au însușit la noi cel mai bine proverbul ursul trece, câinii latră așa că nu au fost deloc deranjați de antisemitismul romanesc.
Nu trebuie să generalizam, au existat numeroși evrei onești care au condamnat abuzurile făcute de evrei, segregationismul acestora prin refuzul de a învața limba română și integrarea în societate, de a se deda la socialism radical sau comunism împotriva intereselor statului român.
Au fost numeroși evrei sosiți în sec XVII care au văzut în invazia de la mijlocul sec XIX și începutul sec XX o amenințare pentru evreii romanizati și care au considerat întemeiată acțiunea „antisemitilor” români în rezolvarea „chestiunii evreiești”. Aceste acțiuni erau normale pentru că această comunitate a înțeles că acțiunile sionistilor, comuniștilor și
evreilor neintegrationisti afectează toată populația evreiască. Este evident că acești evrei care aveau cetățenia româna, se considerau români, se integrasera în societate înțelegeau cel mai bine riscul de a prelua și plăti pentru imaginea negativă a evreului. Acești evrei erau ei înșiși antisemiti, ca și românii ceea ce ne dovedește diferența majoră, incomparabila a antisemitismului romanesc.