Holocaustul lor. Dar ale noastre ?!
Holocaustul lor. Dar ale noastre ? postarea 1

Respect poporul evreu, atat cat respect primesc de la el. Am atata compasiune pentru tot ce au indurat evreii, cata au si ei pentru ranile noastre. Intelegeti ce vreti si cum vreti, nu pot sa-mi exprim altfel sentimentele fata de aceasta natie.
Ce ma deranjeaza pana la iritare este faptul ca incearca, cu ajutorul puterii lor financiare, sa cumpere “monopolul” suferintei. Nimeni nu a sangerat, nu a fost batjocorit, nu a fost umilit, nu a fost chinuit, nu a fost torturat si marginalizat mai mult ca poporul jidovesc (nimic ofensator in acest cuvant, este in dictionar). Interesanta este chiar o explicatie a Dex-ului pentru “jidan” = “afacerist lipsit de scrupule” !
In lumea asta intreaga, unde dai sa te intorci, te izbesti de zidurile monumentelor ridicate de finantele jidovesti, in memoria holocaustului. De la o vreme, ostentatia cu care sunt puse in valoare aceste panteonuri, reflectoarele puternice care arunca o lumina orbitoare pe fatadele lor, stralucirea tot mai sfidatoare a Stelei lui David spoita cu mult aur pe frontispiciul lor, toate acestea devin agasante pentru unii dintre noi. Ma refer la cei care am citit mai mult decat coperta unor carti de istorie.
Toata aceasta propaganda a suferintei totale, exclusivista si fara nuante, a transformat durerea, de-a lungul timpului, intr-un privilegiu oferit fortat, de noi ceilalti, doar jidanilor. Presedinti si capete incoronate, prim ministri si cancelari, toata “crema” mapamondului, isi usuca sufletele plangand langa zidurile holocaustului. La intoarcere din Tara Sfanta nu mai gasesc o lacrima si pentru noi, ceilalti. Este un pelerinaj grotesc, de supunere oarba si fara picatura demnitatii, prin fata tronului pe care se lafaie urmasul lui Şaul, actualul stapan al finantelor mondiale.

Si cand te gandesti ca toate acestea isi au radacinile in evul mediu timpuriu, cand biserica le-a interzis crestinilor sa: “comercializeze timpul” ! Interdictie care a deschis evreilor poarta “camatariei”. Neavand posibilitatea de a detine pamant, nici inclinarea necesara muncii campului, evreii si-au gasit “refugiul” in arta obtinerii profitului din dobanzi. Munca putina, venituri fabuloase. Pasul spre infiintarea bancilor a fost unul firesc. Cand ceilalti s-au trezit din letargia dogmatica, era prea tarziu, tesatura comercialo-financiara evreiasca devenise indistructibila si dominatoare.
Noua realitate, in care lumea crestina era “subjugata” economic minoritatii evreiesti, a nascut mari frustrari. Rapacitatea devoratoare, caracteristica jidanilor, nu a reusit decat sa adanceasca falia dintre cele doua “tabere”. Majoritarii au incercat sa ridice capul dar s-au izbit de zidul aproape impenetrabil ridicat de comunitatea jidoveasca in jurul sau. Izolati si autoizolati intr-o lume dependenta de banii lor, jidanii nu au inteles ca viata intr-o comunitate implica si reactii empatice cu cei din jur. Si au continuat sa profite, fara scrupule, uneori pana la sange. Comportamentul acesta nu le-a adus decat beneficii materiale. In schimb au atras antipatii puternice ale multor “vecini” de strada.
Prestand numai activitati comode (nu ai sa vezi jidan agricultor, muncitor sau hamal…), profitand speculativ de tarele societatilor in care vietuiau, alimentand interesat slabiciunea omeneasca, hranind coruptia din mediul politic, jidanii au strans averi imense, economiile multor tari ajungand sa depinda de “toanele” comunitatii lor.

Ca orice medalie si aceasta are un revers. In cazul lor reversul s-a numit “antisemitismul”, sub toate formele sale. De la soapte si priviri, pana la renumitele lagare de concentrare unde “Arbeit macht frei”.
Dar sa revin la Romania si ai sai evrei. Prezenta lor pe teritoriile noastre e straveche dar numarul lor a crescut exponential la inceputul sec. XIX cand au emigrat masiv din Galitia (provincie impartita actual intre Polonia si Ucraina), datorita persecutiilor la care erau supusi acolo. S-au stabilit majoritar in Moldova si Transilvania dar au ajuns si in Muntenia. Astfel prin 1930 Romania numara peste 750 000 de jidani, a caror comunitate controla, sub o forma sau alta, toata economia tarii.
In anul de gratie 1896 rabinul Reichorn din Praga trasase liniile directoare ale planului de acaparare ale proprietatilor funciare dupa cum urmeaza: “în numele justiţiei sociale şi a egalităţii, vom împărţi marea proprietate la ţărani care, fiind lipsiţi de mijloace de exploatare, se vor adresa nouă, devenind datornicii noştri, iar capitalurile noastre făcându-se stăpâne, noi vom fi marii proprietari şi puterea va fi a noastră.” Astfel spre sfarsitul sec XIX apar marile trusturi arendasesti care pun mâna pe furniturile publice, pe perceperea accizelor şi a comerţului de bancă, îşi întăresc hegemonia în comerţul cu amănuntul,în comerţul mare şi în industrie – activitate de pionierat. Petrolul şi aurul verde, pădurile, cu industriile aferente, devin cu timpul obiectivele principale ale războiului economic dus de evrei şi va avea efecte devastatoare pentru ţară. Nu le scapă din mâini nici prostituţia sau comerţul cu carne vie.
Romanii sunt scosi treptat din activitatile rentabile ajungandu-se ca in Iasi din 627 breslaşi români la 1839 sa ramana doar 71 in 1909, in schimb aparand 556 de breslaşi evrei. Dramele traite de micii afaceristi romani nu apar in nici o lucrare, nu primesc nici macar un dram de simpatie. Erau ceva normal pentru jidanii catarati pe suferintele lor.

Tragedia taranimii romane de la cumpana dintre sec. XIX si XX se datoreaza in mare parte ferocilor arendasi jidani ! Unul dintre cele mai mari trusturi arendăşeşti evreieşti fiind cel al fraţilor Fischer: Marcu zis Mochi, Kalman, Froim, Schoel şi Avram. La 1904 acest trust stăpânea şi exploata la sânge peste 235 000 ha pământ arabil, iazuri, păşuni, alcătuind o feudă cu 79 de comune rurale, botezată “Fischerland”, pe teritoriul căreia circula moneda Fischerilor, şi nu moneda naţională. Până şi pentru a-şi adapă vitele la iaz, ca şi pentru lut, ţăranii plăteau taxă evreilor Fischer. Fraţii Fischer, reprezentaţi de Mochi, reuşiseră să realizeze un adevărat stat în stat, Fischerland-ul fiind premergătorul Judenland-ului (Ţara Evreilor) proiectat de Alianţa Universală Israelită. La începutul anului 1907, în România Mică arendaşii evrei atingeau cifra de 915, având o fabuloasa suprafaţă arendată de 1.113.147 ha.
Metodele de “lucru” ale arendaşilor evrei, erau în general asemănătoare: O parte din moşii le subarendau ţăranilor cu preţuri de patru ori mai mari decât preţul la care ei arendaseră; altă parte era exploatată sângeros folosind munca ţăranilor nevoiaşi înrobiţi prin Legea tocmelilor agricole, poliţe cu clauză penală şi dobânzi la dobânzi. Al doilea nivel al exploatării consta în faptul că ţăranul era obligat să-şi cumpere toate bunurile de consum numai de la prăvăliile arendaşului sau ale trustului, unde preţurile erau zdrobitoare. Analiza marelui nostru poet national Eminescu, facuta tocmelilor agricole, stabileşte că dobânzile percepute de arendaşi începeau cu 90%, cele mai ridicate fiind până acolo încât unii boieri au arendat evreilor până şi bisericile de pe moşiile lor, astfel încât preoţii şi enoriaşii, spre a putea organiza şi participa la slujbele religioase, la botezuri, la cununii şi înmormântări, trebuiau să plătească arendaşului jidan o taxă suplimentară. Bineînţeles că lumânările se cumpărau de la prăvăliile arendaşului la preţul celor din ceară, ele fiind confecţionate din puţina ceară şi multă osânză…

Dispunând de capitaluri imense, trusturile evreieşti au trecut în 1906 dincolo de Milcov, arendând moşii în judeţele Brăila, Ialomiţa şi Dâmboviţa, pe care le vor exploata după aceleaşi practici pe care le experimentaseră în Moldova. Se avea in vedere inca de atunci construirea unui canal Dunare – Marea Neagra, pentru ca arendasii jidani sa poata exporta mai usor recoltele anuale.
Si a venit 1907 ! Ce nu au indraznit politicienii corupti sa rezolve, aceasta sistematica exploatare sclavagista a taranului roman de catre jidani, au facut-o taranii insasi. Obligată să reziste singură presiunii diplomatice, economice, financiare şi mediatice a Alianţei Universale Israelite, ţărănimea română s-a văzut nevoită să pună mâna pe bâte, furci şi coase, şi să îşi revendice elementarul drept la viaţă ! Au murit peste 10 000, mii de raniti, zeci de mii arestati… “Brazde înroşite de sângele robilor albi”.
Peste mormintele lor linistea s-a asternut neobservata. Ici si colo cate o lumanare mai arunca o lumina firava.Nici un monument reprezentativ in memoria lor, cel din Botosani este murdarit cu mesaje obscene si neantretinut…

Stiti voi de vreun mesaj compasional adresat de reprezentatii comunitatii evreiesti ? I-au emotionat cumva suferintele a milioane de romani abia respirand sub talpa arendasilor jidani ? Au varsat o lacrima, chiar si ipocrita, privind la crucile noastre ? Si-au recunoscut vreodata cruzimea perversa de care au dat dovada in spolierea unui popor care-i ajutase cand le era mai greu, primindu-i in randurile sale ?
Nu dragilor, Holocaustul este numai al lor, sa ne intre bine in cap asta. Suferintele noastre nu conteaza. Mortii nostri stau bine ingropati, nu-si mai pot povesti calvarul si umilintele traite, batjocoriti de reprezentantii “poporului ales”
A fost doar un exemplu din istoria noastra, pentru care simt ca evreii ar trebui sa-si recunoasca partea lor de vina. Pana cand nu vor avea bunul simt si curajul asumarii, le voi respecta suferintele exact la fel de mult cat ni le respecta si ei pe ale noastre…

(va urma)
AICI

Holocaustul lor. Dar ale noastre ? – postarea 2
De aceea este fascinanta Istoria, pentru ca ne developeaza filmul trecerii noastre prin timp.
Ce “frumusete” mai mare in istoria poporului evreu poate fi, decat aceea a contributiei reprezentantilor sai la Revolutia Bolsevica din Rusia ! Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în aşa măsură, încât a dat naştere noţiunii de „iudeo-comunist” ! Nume ca Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc ne reimprospateaza mereu memoria cu evenimentele acelor vremi. In lucrarea lui F. Vinberg, intitulata: “Calea crucii” din 1922 se mentioneaza ca: „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei“. Din primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919) si pana in 1943, conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei comuniste mondiale”, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei. Nume: G. E. Buharin-Apfelbaum, I. A. Piatniţkii-Tarşis şi S. A. Lozovskii-Drizdo.Cea mai importanta institutie represiva a regimului bolsevic a fost fara indoiala CEKA – NKVD. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că formau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici.
Creatorul celui mai odios sistem criminal de supraveghere si reprimare din istoria omenirii, lantul de lagare concentrationale GULAG, a fost Ghenrih Grigorievici Iagoda, pe numele sau de jidan, Enoh Gherşenovici Iehuda.
El si-a pus conationalii jidani in fruntea a 95% din lagarele Gulagului ! Nume ca: M. D. Berman; S. G. Rapoport; L. I. Kogan; H. Apert; Finkelştein; Şklear; Fridberg; Faivilovici sau Şabo, sunt responsabile de milioanele de victime ale represiunilor salbatice din perioada interbelica… Vreo parere de rau ? Vreun mesaj de compasiune din partea “poporului ales” ? Eu nu stiu sa existe, dar stiu ca nu-l putem denumi holocaust, cuvantul este patentat doar pentru suferintele evreiesti !
Ca sa nu va plictisesc cu aceste amanunte “nesemnificative”, revin pe plaiurile mioritice.
La angajarea României în Primul Război Mondial (1916-1918), contribuţia minorităţii evreieşti a fost una modestă: din cei 1.083.000 de oameni sub arme sau la dispoziţia armatei, 22.000 erau evrei, adică 0,5%. Această participare nesemnificativă cu arma în mână a fost compensată, în mică măsură, prin organizaţii care au sprijinit financiar efortul de război.Dar mai grav era că, în momentele grele pe care le cunoştea statul român în 1917, o bună parte din evrei s-au angajat în mişcarea revoluţionară bolşevică, care ameninţa să răstoarne monarhia. La Iaşi, unde se evacuaseră autorităţile centrale sub presiunea ocupantului, centre revoluţionare au fost la Socola şi Nicolina, cartiere locuite de evrei.
Cadrul legal românesc, format după Marea Unire, a asigurat tuturor minorităţilor, inclusiv evreilor, drepturi şi posibilităţi egale cu cele ale românilor. Aveau dreptul să se implice în activitatea politică, social-economică şi culturală – să constituie societăţi şi asociaţii, să editeze ziare şi cărţi, să deschidă şcoli de predare în limba lor maternă, etc. Prezenţa evreilor în viaţa economică (logic…), era una masivă: un tabel statistic, întocmit în 1920, indica în capitalele de judeţ ale Basarabiei 1.155 de patroni evrei ai întreprinderilor industriale, din totalul de 1.693 de patroni. Confesional, evreii nu aveau nici o ingradire, de exemplu: la sfârşitul anilor ’20, în Basarabia existau 366 sinagogi şi case de rugăciune (66 în Chişinău, 60 în Soroca, 49 în Bălţi, 44 în Orhei, 31 în Tighina, 22 în Cahul, etc.), funcţionau şcoli primare şi medii cu predare în ebraică şi idiş, liceul Moghen-David cu predarea în ebraică, se dezvolta reţeaua de licee Tarbut cu predarea în idiş, erau numeroase biblioteci şi ligi culturale ale evreilor. Halal discriminare, nu ?

Evreii aveau organizaţia lor deosebită numită Bund cu caracter politic, social, revoluţionar, a cărei acţiune prin evoluţia ce a suferit, se identifică cu mişcarea subversivă comunistă. Manifest bundist: «Tovarăşi muncitori evrei! Sub jugul apăsător al reacţiunii negre române, a treia oară vom sărbători, ziua noastră, liniştiţi în cercurile noastre strâmte. Şi aceasta să fie greva de la 1 Mai, ca expresie protestului nostru; greva de la 1 Mai să declare reacţiei române şi burgheziei basarabene că noi nu vom tăcea veşnic, că noi aşteptăm cu nerăbdare ziua răsplatei, ziua răzbunării pentru victimele noastre. Prin fronturile oastei noastre, prin munţi şi mări se întinde mâna noastră spre voi tovarăşi din toată lumea, care vă găsiţi în luptă cu inamicul nostru comun, cu burghezia internaţională. Ştiţi tovarăşi că proletariatul conştient basarabean nu şi-a pierdut spiritul chiar în anul neajunsurilor, ştiţi tovarăşi că noi ne adunăm puterile noastre, că noi necontenit ne preparăm pentru luptă, pentru revoluţia socială, să trăiască bundul evreiesc comunist muncitoresc»
După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), Bund-ul, în mare parte comunizat, trebuia să se adapteze noii realităţi politice, transformându-se în Liga Culturală Evreiască (1919) – cea mai importantă organizaţie de acest gen din Basarabia. Din comitetele ei, făceau parte cunoscuţii comunişti – Iacob Radiuleanski, Iacov M. Bernstein Kogan (care, la intrarea armatelor române în Basarabia, în 1918, îndemna populaţia la revoltă, iar apoi a devenit reprezentantul sioniştilor în România şi era membru al comitetului american Jodicani !), Ewghenis Konigsatz (care în cazul izgonirii trupelor române din Basarabia, urma să devină guvernatorul provinciei !), etc.

Romanii, straini in tara lor. La 1 decembrie 1926, la Iaşi, a avut loc Congresul general al studenţilor. A doua zi, la 2 decembrie 1926, un grup de studenţi, participanţi la congres, au pornit spre Chişinău. Această vizită se datora faptului că, o parte din studenţi, în special cei din Ardeal, care nu văzuseră Basarabia, au dorit să se folosească de prilejul că se aflau în apropiere de Chişinău şi să vadă acest oraş. La sosirea trenului în gara Călăraşi, studenţii, care cântau cântece patriotice, cum era obiceiul la astfel de manifestări, au fost atacaţi de tinerii evrei, care aveau la ei bastoane, cuţite, revolvere. În urma atacului, au avut de suferit mai mulţi studenţi. La Chişinău, congresiştii au asistat la un Te-Deum, oficiat la Catedrală, au fost la o recepţie la Î.P.S. Gurie, apoi au vizitat diferite instituţii din oraş. Pe tot parcursul vizitei, populaţia evreiască se postase în grupuri compacte pe la toate colţurile străzilor pe unde urmau să treacă studenţii şi îi urmăreau zgomotos sau îi huiduia de îndată ce-i vedea de departe. În aceeaşi zi, studenţii au fost şi atacaţi pe străzile Chişinăului. Pe drumul de reîntoarcere la Iaşi, în gara Visterniceni, un alt grup de evrei, a tras focuri de armă asupra vagoanelor cu studenţi. La Călăraşi, studenţilor li s-a organizat o întâmpinare la fel de fierbinte. Măsurile luate de forţele de ordine faţă de agresori s-au dovedit a fi ineficiente. Mai mult, membrii ligilor evreieşti nu se temeau de urmări, căci beneficiau de o asistenţă intensă din partea avocaţilor evrei, care erau şi ei membri ai ligilor sau chiar conducători – Abraham Neimnan, Iosif Rabinovici, Moise Ravici. După plecarea studenţilor congresişti, evreii din târgul Călăraşi „cutreierau în grupuri compacte străzile şi terorizau pe locuitorii creştini”, iar mai mulţi dintre aceştia au fost insul_taţi şi atacaţi. Aşa, de exemplu, doi învăţători au fost agresaţi de grupuri de evrei, strigându-le: „Jos România! Plecaţi din Basarabia cu Ferdinand al vostru, că altfel vă dăm noi afară”. !
Max Goldstein, un comunist evreu a fost cel care la 8 decembrie 1920 a comis primul atentat cu bombă din istoria României !. Bomba a fost plasată in faţa Senatului. In atentat si-au pierdut viaţa ministrul justiţiei Dimitrie Greceanu, senatorii Dimitrie Radu – Episcop de Oradea Mare, si Spirea Gheorghiu – presedintele Sfatului Negustorilor. Au fost rănite mai multe persoane, printre care si generalul Coandă, presedintele Senatulu

În cazul în care apărătorii ordinii publice erau mai severi cu evreii reţinuţi, se declanşa neapărat un scandal, iar agenţii de poliţie riscau să-şi piardă posturile („Pentru a intimida organele de cercetare, comuniştii se folosesc de persoanele influente, cărora le dau informaţii false, pentru a provoca intervenţii sau protestări”). Mai mult, în asemenea cazuri, autorităţile române erau vehement atacate de organizaţiile mondiale evreieşti, care distorsionând adevărul, învinuiau autorităţile că încurajează acţiunile antisemite. La 22 mai 1937, în raportul adresat D.G.P., inspectorul regional de Poliţie, V. Gustav, relata despre atitudinea manifestată pe parcursul ultimilor ani de o bună parte a evreilor din România: „Aceşti cetăţeni de religie mozaică, cu toate eforturile făcute pentru a-i apropia şi a face din ei cetăţeni loiali ai statului român, edu_caţia, religia şi diferite alte motive îi ţin departe de aspiraţiile şi spiritul neamului românesc. Prin diferite manifestări publice… ei ţin cu orice preţ să apară ca o populaţie bine distinsă, ca o rasă superioară băştinaşilor, ca un popor bine organizat în mijlocul altui popor, având alte ideologii, alte tendinţe şi alte aspiraţiuni, dintre care unele cu mult potrivnice statului nostru… Evreii cer, în acelaşi timp, drepturi egale, însă pretind să li se impună cât mai puţine îndatoriri”

Problema pretinselor persecuţii antisemite întreprinse de Guvernul român, era agitată periodic şi cu multă insistenţă de către organizaţiile mondiale evreieşti, încă de la sfârşitul Primului Război Mondial. Scopul lor era de a obţine, prin presiuni calomnioase continue, o situaţie cât mai bună pentru evrei. Spre exemplu, la 17 ianuarie 1927, Comitetul Delegaţiilor Evreieşti de la Paris a intervenit la Societatea Naţiunilor cu o petiţie, în care învinuia România de antisemitism. Răspunsul Guvernului român sublinia printre altele: „A vorbi de pogromuri într-o ţară care a dat de curând, adăpost zecilor de mii de refugiaţi evrei din Rusia, constituie o afirmaţie calomnioasă”. „În acelaşi timp, în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”. În şedinţa Societăţii Naţiunilor din 14 iunie 1927, petiţia Comitetului Delegaţiilor Evreieşti de la Paris, precum şi răspunsul Guvernului român dat acestei petiţii, au fost examinate, luându-se decizia „că nu este locul a da curs acestei petiţiuni”.

Concluzii cutremuratoare: „Loialitatea minorităţii evreieşti faţă de statul român modern a fost una conjuncturală, în funcţie de interesele ei de moment sau de perspectivă. Izvoarele vorbesc despre boicotarea recensămintelor şi dificultăţi în perceperea impozitelor pe seama acestei comunităţi. În situaţie de război (1877, 1916-1919) statisticile dau cifre extrem de scăzute despre participarea evreilor pe front. Iar faţă cu acţiunile de politică externă ale României, «chestiunea evreiască» a fost agitată mereu ca un factor de presiune, fie că e vorba de recunoaşterea internaţională a independenţei, fie a Marii Uniri. Nu putem să nu amintim că ostilitatea evreilor din teritoriile româneşti unite cu Regatul, a mers până la lupta deschisă, armată şi diplomatică, împotriva idealului naţional românesc”. În iunie 1940, în sfârşit s-a realizat ceea pentru ce luptau parte din evreii basarabeni şi bucovineni – Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de Uniunea Sovietică şi sovietizate. Bucuria pentru noua autoritate de ocupaţie, era însoţită de furia faţă de administraţia românească în retragere. În sfârşit, evreii se puteau manifesta deschis, având în spate tancurile ruseşti, batjocorind Biserica creştină, Armata şi Administraţia română. După anexarea teritoriilor dintre Prut şi Nistru la U.R.S.S., unii evrei din Regat au manifestat dorinţa de a se stabili în Ţara Sovietelor, făcând demersurile necesare. Au urmat apoi, arestările în masă, operate de ocupant, a basarabenilor şi bucovinenilor, deportarea lor în Siberia, înrobirea în jugul sovietic.

Soldaţii români, care peste un an de zile, în iunie 1941, au revenit în Basarabia şi Bucovina, s-au răzbunat pentru evenimentele de anul trecut, pentru excesele evreilor bolşevici împotriva românilor. Aceste evenimente, mai nou, sunt cunoscute ca holocaust împotriva evreilor din România. Iar crimele comuniste din România, încă mai rămân nerecunoscute – ca holocaust împotriva poporului român.
Dar despre acestea intr-o postare viitoare…

P.S. Daca am reusit sa va plictisesc prin introducerea multor date si nume in text, nu am facut-o decat din dorinta de a insera “greutatea” documentelor spre o mai buna intelegere a evenimentelor
Merisorul- Holocaustul lor. Dar ale noastre ? – 2:
(va urma)
AICI
Holocaustul lor. Dar ale noastre ? – postarea 3
1940. Intotdeauna cand memoria imi aduce in fata acest an, gandurile mele se duc spre irealul, ilogicul, sinucigasul asalt al cavaleriei poloneze din 1939. Nebunia eroilor poloni de a crede ca sabia poate opri panzerele nemtesti, curajul lor inconstient, mandria de a-si sacrifica viata pentru tara, ma fac sa plec privirea si cu obrazul murdarit de lasitatea unor lideri nedemni, sa recunosc micimea noastra. Am cedat tot ce ni s-a cerut fara nici macar un gest de impotrivire.
Umilinta suportata atunci de poporul roman nu va putea fi stearsa sau iertata niciodata ! Rusinea impusa armatei, administratiei si populatiei, de catre niste politicieni fara onoare, in frunte cu regele Carol II, nu se poate spala. Indiferent de circumstante si explicatii…
Dar sa revenim la “jidanii” nostri ! Dupa 22 iunie 1941, reprezentanti ai evreilor, sustin ca:“cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe solul naţional – Abatorul de la Bucureşti, Pogromul de la Iaşi, Trenurile Morţii, Basarabia şi Bucovina – cât mai ales in Transnistria” “devansand in timp si egaland in cruzime Auschwitzul !” (Matatias Carp). Pe monumentul Coral din Bucuresti, “matematicienii” evrei au calculat cu exactitate numarul de fix 400 000 de victime ale “holocaustului” provocat de romani. Nici o aproximatie, totul aranjat la virgula, fara dubii, doar contabilitate, rece si cu vii si cu mortii. Dar mai ales vadit inexacta (ca sa nu spun mincinoasa). Nu am sa intru in jocul cifrelor, pentru ca este vorba de oameni si destinele lor, dar am sa-l citez pe dr. W. Filderman, care in lucrarea “Populatia evreeasca din Romania” aparuta in 1958 la New York, apreciaza la 15 000 numarul de conationali jidani morti in “genocidul” din Romania. Totul calculat la centima !

Si a sosit ziua cea mare ! 23 august 1944, zi luminoasa si mandra pentru intreg poporul roman ! Dand inca odata dovada de onoare si curaj, elita politica a tarii in frunte cu MS Regala Mihai I a intors armele… Dar ce va asteptati ? Regele Mihai a citit la radio in jurul orelor 22 un comunicat redactat de Lucretiu Patrascanu, fruntas comunist ! Prin acesta Romania proclama un armistitiu unilateral, echivalent cu o capitulare. Armistitiul proclamat atunci, va fi recunoscut de rusi abia din 12 septembrie acelasi an, fapt ce va avea consecinte nefaste pentru Romania: intre 23 august si 12 septembrie 130 000 de militari romani au fost luati prizonieri si deportati in Siberia. Cati au murit in Gulag, cati au ramas dezradacinati prin zapezile siberiene, cati s-au mai intors, cati au mai reusit sa ramana oameni ? Nimeni nu stie, nimeni nu vrea sa afle…La ce ar mai folosi ? Holocaustul e proprietate evreiasca !

Catarati pe tancurile armatei rosii (ce sablon), ingramaditi in camioane si GAZ-uri, cu trenul sau avionul, activistii bolsevici au impanzit imediat Romania. Precum o panza de paianjen au acoperit tara, devorand-o, batjocorind-o. Printre ei, in posturi cheie, foarte multi ovrei. Cateva nume cu rezonanta: Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich; Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler; Gheorghe Apostol, alias Gerschwin; Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich; Lew Zeiger; Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau; Silviu Brucan, alias Bruekker; Samoila, alias Samuel Rubenstein; Jehan Mihai, alias Jakob Michael; Alexandru Graur, alias Alter Brauer; Mihai Roller; si prea multi altii… Este fascinanta “harta” functiilor ocupate de activistii ovrei, veniti cu rucsacul plin de seceri si ciocane sa comunizeze tara noastra ! Dintr-o neincredere bine fundamentata in elementul autohton (la 1944 PCR avea cam 1000 de membri, marea majoritate jidani si alte nationalitati), conducerea URSS (bine condimentata si ea cu arome evreiesti) a preferat asezarea urmasilor lui David pe cele importante “scaune”. Ministri de externe si de interne, sefi ai securitatii, ai spionajului, comandanti in armata, presedinti de sindicat, responsabili cu cenzura, falsificatori ai istoriei, directori de ziare, pana si cinematografia era condusa de un jidan, inspectori si directori generali in domeniul artelor, sefi la pasapoarte, sau la radio, chiar presedinte al Academiei Romane !

Ranile adanci, crestate cu bestialitate in corpul natiei romane de aceasta “breasla” evreiasca, nu s-au vindecat. Cei care prefera sa uite crimele din acei ani de teroare, sunt intr-un fel complici. Nu doar evreii au distrus tara atunci, cozile de topor autohtone, oportunistii si calaii romani s-au prins cu “voiosie” in acel dans al mortii. Majoritatea, simpli executanti, sunt la fel de vinovati (daca nu chiar mai mult). Diferenta apare cand este abordat subiectul ! Daca pentru “holocaustul” evreiesc, trompetele jidovesti rasuna strident prin “Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România” al carui conducator Elie Wiesel a primit si Premiul Nobel pentru Pace, crimele odioase comise impotriva poporului roman sub obladuirea si indrumarea directa ale activistilor iudeo-comunisti nu au parte de aceeasi aplecare. Cateva monumente stinghere ridicate langa fostele inchisori si un muzeu in Sighetul Marmatiei, “Memorialul Durerii”. Cutremuratoare dovezi ale suferintelor neamului romanesc gasesti aici. Majoritatea elitei noastre a pierit in acei ani. Schingiuiti, maltratati, umiliti, cei care au supravietuit si-au continuat existenta ca niste umbre alungate la marginea societatii. Zeci de mii de vieti calcate in picioare au inrosit cu sangele lor gropile comune. Cruci inegrite de timp se mai ridica inca deasupra acestora. Nu stii cine-i sub ele, lumanarile nu ard, lacrimile se topesc inca de pe obraji. Nu mai ajung in pamant la mortii nostri…

Cine erau la conducere in acei ani cumpliti ? Iata-i:
Teohari Georgescu (Burah Tescovich) – ministru de interne
Alexandru Nicolski (Boris Grünberg) – seful Securitatii
Jidanii, mereu jidanii… Incepand din anii ’70, “adulmecand” vremurile grele care vor veni, au inceput sa-si stranga catrafusele si s-o stearga in “Tara Sfanta”. De ce-au plecat la greu ? De ce s-au vandut regimului comunist ? De ce nu au ramas alaturi de noi ? Sunt intrebari la care doar genetic se poate raspunde. Asa au fost, sunt si vor fi.
Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, explica exodul din acei ani, aberand astfel: “amintirea Holocaustului din România, a fost un factor determinant pentru ca marea majoritate a evreilor să plece din ţară.” sau “Trebuie spus că nici nivelul dezvoltării, civilizaţiei oferit de o ţară supusă dictaturii peceriste, de tip stalinist nu încuraja sentimentul participativ.” Cu alte cuvinte, in anii ’45 – ’60, cand aveau toata tara pe mana, amintirea Holocaustului nu mai conta, dar dupa ’70 cand nu mai puteau sa-si desfasoare “ghisefturile”, le-au revenit cosmarurile. Jenante, daca nu chiar batjocoritoare la adresa inteligentei noastre, aceste justificari !

Ce ar mai fi de adaugat in incheiere ?
– Ca bolsevicul Iliescu nu a vizitat Memorialul Durerii niciodata, in schimb s-a grabit sa autorizeze o “Comisie Internaţională de Studiere a Holocaustului în Romănia” ! Ne-ar mai mira ? Nu cred.
– Ca dupa ’90 “afaceristii cinstiti” din Israel au revenit in tara, reluand politica economica jidoveasca in cardasie cu elementele “curate” autohtone ?
– Ca poate cel mai jignitor moment in anii de dupa ’90, pentru noi, romanii, a fost cel din 2002, cand marele activist evreu Elie Wiesel (nascut chiar in Sighet), a refuzat ostentativ sa viziteze Memorialul Durerii. In schimb l-a luat in brate pe Iliescu, declarandu-i: „Daca as mai avea cetatenia romana, v-as vota din nou presedinte“
Si o intrebare:
De ce o oroare trebuie privita diferit de alta?
Crimele impotriva umanitatii nu sint justificabile, nu sint exonerate de nimic, oricine ar fi subiectul crimelor ! „Unde justitie nu e, memoria tine loc de justitie“ sta scris pe unul dintre peretii Memorialului din Sighet. Probabil asta deranjeaza…

Martirul inchisorilor comuniste, Radu Gyr, a scris o poezie intitulata: “Tăcem din gură”. Doar doua strofe care spun totul:
“Tacem, parc’am tacea de veacuri
ca niste funduri vechi de lacuri.
Si ferecat in bezna sura,
de mii de ani, tacem din gura.

Ei: ziduri, lanturi, temnicerii,
noi, numai cremenea tacerii.
Ei, biciuri cu batai si ura,
noi, urias inghet pe gura.”