În anul 1956 a fost înființată la Sibiu o secție a Filialei din Cluj a Academiei Române, care astăzi poartă numele de Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române.

După anul 1945, activitățile științifice și culturale din Sibiu au cunoscut un recul. Ocupația militară străină și regimul politic judeo-bolșevic de sorginte stalinistă a determinat oprirea activității unui mare număr de intelectuali și fracturarea multor proiecte științifice și culturale. Numeroase elite românești, mai ales cei care au făcut politică, cu deosebire legionari, au părăsit țara, au fost prigoniți, unii ajungând în gulagul judeo-bolșevic, iar alții s-au retras din viața publică, așteptând temători „venirea americanilor” sau „vremuri mai bune”. În anul 1947 a încetat apariția revistei „Transilvania”, care până atunci oferea o deschidere cultural-științifică foarte mare. În același an a încetat și activitatea Asociațiunii ASTRA. Reprimarea mișcării naționale românești a început cu mișcarea științifică și culturală.

Mitropolia Ardealului, ocrotitoare a românismului și a mișcării culturale românești, din întregul areal pe care îl păstorea, a făcut mai mulți pași înapoi, trecând la un efort de supraviețuire istorică într-un regim politic ateu. Promovarea brutală a politicii ateiste şi învinovăţirea unei părţi a clerului de pactizare cu fostele regimuri politice, a produs, pentru o vreme, un recul al producţiei intelectuale în cadrul Mitropoliei. Şi legăturile culturale internaţionale ale acestei instituţii s-au împuţinat. Totuşi, au mai fost profesori care participau la reuniuni internaţionale. Un rol constructiv în protejarea clerului l-a jucat mitropolitul Nicolae Bălan. Banca „Albina”, mulți ani sponsor al mișcării naționale a românilor a fost și ea „înghițită” de iureșul sovietizator, antiromânesc, al regimului.

Elitele intelectuale săsești au cunoscut aceeași prigoană. Unii bărbați nu s-au mai întors de pe front, alții au fugit în Germania, alții au rămas prizonieri în Uniunea Sovietică. Deportarea sașilor în adâncurile Uniunii Sovietice nu i-a ocolit nici pe intelectualii acestei etnii. Prin decret al regelui Mihai I, toate bunurile comunității germane, aflate din anul 1940 în proprietatea Grupului Etnic German, au fost trecute în patrimoniul statului român. Tratatul de pace de la Paris (1946-1947) a consfințit această realitate.

În anii ’40 și ’50 ai secolului trecut domnea o adevărată teroare ideologică, care afecta mai ales viața intelectuală, fapt care reprezenta o frână în calea unei vieți cultural-științifice prodigioase. Intelectualii saşi au avut de suportat toate avatarurile care au fost prăvălite asupra naţiei lor, ca rezultat al faptului că sprijiniseră cu toţii lupta antisovietică şi anticomunistă a Germaniei și a României. Pierduseră războiul în faţa unor învingători nemiloşi. Intelectualitatea săsească din acele timpuri era numeroasă şi valoroasă. Ea beneficia de o tradiţie excepţională, de primă mărime în Europa şi în lume.

În fruntea organelor sibiene de partid şi de securitate s-au aflat, în cea mai mare parte, oameni cu un nivel intelectual submediocru, iar unii fuseseră semianalfabeţi. Unul dintre ei a vrut să mute depozitele aprozarelor în pivniţele Muzeului Brukenthal… Presiunea politică generală proiectată de regimul politic judeo-bolșevic asupra societăţii româneşti era agravată la Sibiu de politica antigermană a regimului, de supravegherea severă şi de represiunea practicate de Securitatea epocii, cea mai dură din istoria României.

În aceste condiții, în istoria cultural-ştiinţifică a Sibiului, oraș cu mari tradiții culturale, săsești și românești, anii ’50 ai secolului trecut au fost marcaţi de puţine evenimente culturale remarcabile. Majoritatea activităților importante au fost legate de colectivul Muzeului Brukenthal şi a colaboratorilor acestei instituţii, a căror activitate de cercetare şi culturală gravita în jurul muzeului. Aici se adunau intelectuali, saşi şi români, care purtau discuţii, iniţiau cercetări, făceau diverse planuri. În muzeu veneau artişti care deschideau expoziţii de artă, sau susţineau concerte în cercuri restrânse. Din colaborarea prietenească între directorii muzeului şi teatrului de stat, Nicolae Lupu şi Radu Stanca, s-au născut primele spectacole de teatru în aer liber din prima curte interioară a Muzeului Brukenthal. Acustica foarte bună a spaţiului a condus la reuşite teatrale deosebite. Grupul de intelectuali din Muzeul Brukenthal şi colaboratorii acestui grup erau vizitaţi de personalităţi culturale din alte oraşe ale ţării, mai ales din Braşov (numit pe atunci Oraşul Stalin), Cluj şi Bucureşti, dar şi din alte părţi.

În perioada anilor 1948-1956, grupul intelectualilor români și sași care și-au reluat sau și-au început activitatea cultural-științifică la Sibiu a crescut numeric și valoric și s-a cristalizat un nucleu de elită al acestui grup.

După ce organele de securitate și-au asigurat controlul informativ asupra comunității săsești, recrutând o serie de informatori importanți și s-au găsit și sași loiali regimului care să poată fi încorporați în structurile administrative și politice ale timpului, încet, încet, s-a permis și s-a încurajat și activitatea științifică a sașilor. Elitele acestora s-au grupat în jurul Muzeului Brukenthal și al directorului său filogerman, fost simpatizant legionar, Nicolae Lupu.

Nicolae Lupu absolvise facultatea de Studii Clasice și Arheologie a Universității „Ferdinand I” din Cluj și fusese discipol al profesorului Constantin Daicoviciu, pe care l-a însoțit pe diverse șantiere arheologice, timp de un deceniu. I-a rămas apropiat colaborator toată viața, până la decesul savantului, survenit în urma unui infarct miocardic, suferit în 15 mai 1973, în trenul care îl aducea de la București la Cluj.

Din această colaborare, cu sprijinul lui Constantin Daicoviciu, s-au născut 2 dintre cele mai importante instituţii cultural-ştiinţifice ale Sibiului de astăzi: Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române (1956) şi Facultatea de Filologie-Istorie (1969), în jurul căreia s-au plămădit apoi alte specializări, toate conducând la înfiinţarea Universităţii din Sibiu (1990), devenită apoi „Lucian Blaga” (12 mai 1995). Dintr-o regretabilă omisiune, numele lui Constantin Daicoviciu nu a fost rostit cu ocazia aniversării semicentenarului Institutului de Cercetări Socio-Umane, din ziua de 14 octombrie 2006 şi nu figurează nici în monografia instituţiei, publicată cu acel prilej.

Constantin Daicoviciu a fost de acord, în calitate de preşedinte al Filialei din Cluj a Academiei Române să înfiinţeze o secţie la Sibiu. Personal cunosc din familie faptul că nu toţi cercetătorii din Cluj erau entuziasmaţi de apariţia acestei secţii, care trebuia finanţată din resurse comune şi care limita creşterea la Cluj a numărului de posturi de cercetători, pe care le absorbea Sibiul. Doresc să menţionez că Nicolae Lupu a beneficiat şi de sprijinul important al academicianului Emil Petrovici, căruia i-a păstrat recunoştinţă toată viaţa. Emil Petrovici a trebuit să fie de acord ca secţia să aibă ca domeniu de cercetare şi filologia. Pentru acest acord, Constantin Daicoviciu şi-a declinat influenţa, datorită relațiilor personale încordate pe care le avea cu Emil Petrovici. După obţinerea tuturor acordurilor de principiu, Nicolae Lupu, împreună cu unii colaboratori, a redactat memoriul de înfiinţare, solicitând încă 24 de semnături din partea unor intelectuali, personalităţi autentice, saşi şi români. Memoriul a fost aprobat de organele de partid datorită influenţei mari a lui Constantin Daicoviciu. Sibienii nu aveau atâta capacitate de influenţă în faţa Academiei Române şi a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. În ambele instituţii, la vârf, se aflau comunişti evrei care-i considerau pe saşi „hitlerişti” periculoşi. Ei întreţineau împotriva saşilor atmosfera de ură tipică primilor ani de după 1945. Nici Mihail Roller, nici Constanţa Crăciun (Vințe) şi nici alţi minoritari, cu care Nicolae Lupu era în contact pentru finalizarea demersului, n-au fost încântaţi de acest proiect şi mai ales de componenţa colectivului de saşi. Dintre aceştia, unii aveau dosare „grele” pentru acele timpuri. La înfiinţarea institutului, cele mai multe reproşuri care s-au făcut lui Nicolae Lupu au vizat pe Bernhard Capesius, care fusese profesorul de germană al regelui Mihai şi unul dintre principalii lui educatori în timpul şcolii, pe Carol Göllner, unul din lideri în cadrul Grupului Etnic German, dar şi pe românul Cornel Irimie, fost şef al studenţilor legionari, care, după ruptura dintre comunişti şi legionari, fusese dat afară din serviciu în Bucureşti şi venise la Sibiu (1953), unde îl angajase Nicolae Lupu.

În perioada imediat următoare, Carol Göllner și Cornel Irimie au intrat în bune raporturi cu regimul politic al timpului, devenind informatori de bază ai Securității, ceea ce le-a uşurat situaţia. Carol Göllner, purtând numele conspirativ de „Florescu”, a ajuns să fie evidențiat și în rapoartele pe țară ale Consiliului Securității Statului, pentru activitate deosebită. Cornel Irimie a devenit informator al Securității, sub numele conspirativ „Mănescu”, calitate pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții, moarte survenită în urma cirozei, în 1982. Recrutarea celor doi cercetărori ca și informatori ai Securității, a scăzut presiunea reproșurilor organelor de partid asupra lui Nicolae Lupu, lucru care s-a văzut și din documentele dosarului său de urmărire informativă din arhivele Securității.

Doresc să menţionez că, în cazul uneia dintre amânările de primire a lui Nicolae Lupu în Partidul Muncitoresc Român, angajarea şi protejarea unor intelectuali cu dosare de cadre foarte proaste, pentru acele timpuri, a fost unul dintre reproşurile importante, care i s-au făcut frontal. Clujenii, în schimb, s-au comportat exemplar, totdeauna. În anul 1956 Constantin Daicoviciu a ajuns şi rector al universităţii clujene şi influenţa lui a crescut mult, spre liniştea şi dezvoltarea instituţiei sibiene.

Producţia ştiinţifică a instituţiei a fost remarcabilă. Ea s-a valorificat în primul rând în revista Forschungen zur Volks und Landeskunde, dar şi în alte reviste științifice şi în monografii. Unii dintre cercetători au devenit cadre didactice asociate sau titulare la universităţii sibiene, ceea ce a fost un câştig real şi pentru studenţi.

Ca şi atmosferă interetnică, instituţia a fost un model greu de egalat. Acest merit nu i-a fost niciodată contestat lui Nicolae Lupu. În plină eră proletcultistă, „Academia” din Sibiu a fost o oază în care cercetătorii şi-au valorificat munca, au trăit satisfacţia utilităţii muncii lor şi s-au desăvârşit profesional. Trebuie însă spus că autorităţile au supravegheat foarte atent instituţia, atât în acei ani, cât şi în restul perioadei comuniste.

Deşi nu doresc să mă refer la perioadele ulterioare celor 14 ani ai direcţiunii lui Nicolae Lupu, doresc să arăt că institutul a continuat şi după anul 1970 bunele tradiţii acumulate în perioada la care m-am referit, iar după schimbarea regimului politic din 1989, în timpul directoratelor Thomas Nägler şi Paul Niedermeier, el a putut să se dezvolte foarte mult, profitând din plin de orientarea sprijinului prioritar al noului regim instituit în România spre minoritățile naționale și spre instituțiile culturale care au devenit predilect ale minorităților naționale.

Vivat, crescat, floreat !

                                                             Prof. Univ. Dr. Corvin LUPU