CD
1.569 aprobate
denitsoc@gmail.com
ANALOGIA
– trebuie sa inceapem să gandim in termeni adecvati.
De CD
O analogie este o comparație între două obiecte situatii sau categorii/sisteme de obiecte, care evidențiază aspecte care se cred că sunt similare.
Raționamentul analogic este orice tip de gândire care se bazează pe o analogie. Un argument analogic este o reprezentare explicită a unei forme de raționament analogic care citează asemănări acceptate între două sisteme pentru a susține concluzia că există o altă similaritate. Vezi exeplul de mai jos.
În general, dar nu întotdeauna, astfel de argumente aparțin categoriei raționamentului ampliativ, deoarece concluziile lor nu urmează cu certitudine, ci sunt doar susținute de caracterizarea corectă a argumentelor analogice ce este supusă dezbaterii.
Cogniția analogică, care îmbrățișează toate procesele cognitive implicate în descoperirea, construirea și utilizarea analogiilor, este mai amplă decât raționamentul analogic. Înțelegerea acestor procese este un obiectiv important al cercetării actuale în știința cognitivă și un obiectiv care generează incă multe întrebări.
Analogiile sunt recunoscute pe scară largă ca jucând un rol euristic important, ca ajutoare pentru descoperire/cercetare. Acestea au fost folosite, într-o mare varietate de situații și cu un succes considerabil, pentru a genera o perspectivă și pentru a formula posibile soluții la probleme.
Aristotel pregătește scena pentru toate teoriile ulterioare ale raționamentului analogic. În reflecțiile sale teoretice despre analogie și în cele mai judicioase exemple ale sale, găsim o relatare sobră care pune bazele atât pentru liniile directoare de bun simț menționate mai sus, cât și pentru analize mai sofisticate.
Raționamentul analogic poate fi turnat într-o formă deductivă. Dacă are succes, această strategie rezolvă cu grijă problema justificării. Un argument deductiv valid este la fel de bun. Probabil, cea mai promițătoare apărare disponibilă a raționamentului analogic poate fi găsită în aplicarea sa la jurisprudență, în raționamentul juridic. Deciziile judiciare se bazează pe verdictele și raționamentele care au guvernat cazuri similare relevante – practica judiciară.
Se poate spune că chiar și cele mai ambițioase obiective euristice ce permit cuiva să descopere sau să învețe ceva pentru ei înșiși, depind încă de considerente de plauzibilitate care beneficiază de a fi exprimate și examinate în termeni de argumente analogice.
In prezentarea analogiei are loc enumerarea elementelor similare din cele doua situatii ce ne pot conduce la concluzia ca daca elementele constitutive sunt similare atunci si situatiile ce contin aceste elemente sunt similare.
Grosso modo este adevărat, dar sunt situatii in care suma elementelor este mai mică decat intregul, situatia ce contine elementele. Dar acum nu ne referin la acest lucru ci la portiunea din prenzentarea analogiei – premizele, unde se strecoară erori intentionat pentru a se ajunge la o concluzie falsă.
Deci atentie la prezentare si verificati fiece element să vă asigurati de similaritatea lui cu celălat element, aici este partea unde Sofistii isi strecoara exagerarile si aproximările aparente ca să dea aparenta unei similarităti si de aici o concluzie gresită.
Un exemplu este urmatorul rationament:
Dacă A este egal cu B si
B este egal cu C
Care este relatia dintre A si C?
Evident ca A este egal cu C.
Dar lumea, nu se stie pentru ce motive, nu dă importanta premiselor, respective dacă cu adevărat A este egal cu B sau dacă cu adevărat B este egal cu C.
De cate ori cineva a fost inselat nu s-a datorat faptului ca nu a rationat corect ci faptului ca nu a VERIFICAT premizele.
Asta este specialitatea speculantilor, sofistilor care indifferent la ce model de rationament apelează ei strecoara eroarea in Premize, iar concluzia va fi in mod sigur falsă asa cum au ei interesul.
Este necesar să fim mai putin increzători in acceptarea premizelor să fim cat mai sceptici. Indefinitiv Filozofia adevărată in cultura Europeană a inceput cu un sceptic de seama Pyrrhon care a trebuit să contreze excesele si inselăciunile sofistilor. A se vedea si articolul “Sofistii” https://ioncoja.ro/sofistii
Un fel aparte de sceptic a fost Socrate, care prin intrebările lui isi construia o bază de date deosebite de cele pretinse initial de cei interogati. Este procedura inventată de el si se numeste maieutica/nășire. El a fost renumit pentru abordarea sa interogativă a cunoașterii, a contestat înțelepciunea convențională și a primit opinii. El a susținut faimos că “singurul lucru pe care îl știa era că nu știa nimic”. Această atitudine sceptică față de anumite cunoștințe a pus bazele filosofilor de mai târziu, precum cea a lui René Descartes, să dezvolte o formă mai sistematică de scepticism.
Scepticismul lui Descartes, conturat în lucrarea sa “Meditații asupra filosofiei întâi” implică îndoiala sistematică de fiabilitatea simțurilor și de existența lumii exterioare. Acest lucru a fost influențat de precedentul lui Socrate de a pune sub semnul întrebării natura cunoașterii și adevărului.
Descartes a căutat să găsească un fundament indubitabil pentru cunoaștere, conducându-l la celebra sa concluzie „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum” ca un singur adevăr sigur. Scepticismul cartezian se bazează astfel pe tradiția sceptică stabilită de Socrate în filosofia greacă antică.
Scepticismul nu este o filozofie sau o atitudine cultivată in societatea actuală, ba chiar este dezavuată pentru că intr-o societate ultraliberală exersand teorii solipsiste, fiecare are dreptul si libertatea de a insela pe ceilalti, iar scepticismul devine o mare piedică.
Succes.
Atlanta 02/17/2024
daca ne ia cu „analogia”
se risca sa-l phutirizam in gat.
Câte ceva despre sofisme:
Într-adevăr, una dintre „armele” sofistului e ipoteza falsă, dar nu e cea mai tare, deoarece o ipoteză falsă sau nedemonstrată poate fi evidențiată la analiză.
Un sofist „adevărat” va prefera combinația ipoteză adevărată + raționament „strâmb” (adică nevalid), care duce la concluzia falsă pe care sofistul vrea s-o impună.
De exemplu:
– Popescu e om
– „Om” e substantiv
=> Popescu e substantiv
Ambele ipoteze sunt adevărate, dar în contexte diferite: în primul caz noțiunea de om se referă la ființă, în cel de-al doilea se referă la gramatică. Raționamentul e nevalid (nu respectă principiul identității din logică, practic e vorba de lucruri diferite).
Arta sofistului constă în a ascunde raționamentul nevalid într-un discurs stufos, greu sau imposibil de analizat de un om care nu cunoaște logica.
Mereu m-am întrebat cum se descurcau judecătorii din vremurile vechi, de dinainte de Aristotel, când nu se cunoștea logica sistematică, în fața avocaților sofiști. Probabil de multe ori dădeau verdicte greșite!
CONCERTUL EUROPEI
– rădăciniile revoluților de culoare, revoluțiile culturale, kontra-kultura
De CD
PARTEA a II-a
Neoclasicismul a început în secolul al XVIII-lea ca o contra-mișcare care se opune rococoului. Se dorea o întoarcere la simplitatea, ordinea și „purismul” antichității clasice, în special a Greciei și Romei antice. Neoclasicismul a fost componenta artistică a mișcării intelectuale cunoscută sub numele de Iluminism. Neoclasicismul devenise larg răspândit în Europa de-a lungul secolului al XVIII-lea, în special în Regatul Unit.
În multe privințe, neoclasicismul poate fi văzut ca o mișcare politică, precum și una artistică și culturală. Arta neoclasică pune accent pe ordine, simetrie și simplitate clasică; Temele comune în arta neoclasică includ curajul și războiul, așa cum au fost explorate în mod obișnuit în arta greacă și romană antică. Ingres, Canova și Jacques-Louis David sunt printre cei mai cunoscuți neoclasici.
La fel cum manierismul a respins clasicismul, romantismul a respins estetica neoclasicilor, în special natura extrem de obiectivă și ordonată a neoclasicismului, favorizând în schimb o abordare mai individuală și mai emoțională a artelor. Accentul a fost pus pe natură, în special atunci când se urmărește să portretizeze puterea și frumusețea lumii naturale și emoțiile.
Arta romantică folosea adesea culori pentru a exprima sentimente și emoții. Arta romantică a fost inspirată de arta și mitologia greacă și romană antică, dar își ia și multe dintre calitățile estetice din medievalism și goticism, precum și din mitologia și folclorul de mai târziu. Printre cei mai mari artiști romantici s-au numărat Eugène Delacroix, Francisco Goya, J. M. W. Turner, John Constable, Caspar David Friedrich și William Blake.
Ca răspuns la aceste schimbări cauzate de industrializare, a apărut mișcarea Realismului, care a căutat să înfățișeze cu acuratețe condițiile și greutățile săracilor în speranța de a schimba societatea.
Spre deosebire de romantismul, care era în esență optimist cu privire la omenire, realismul a oferit o viziune dură a sărăciei și disperării. În timp ce romantismul a glorificat natura, realismul a înfățișat viața în adâncurile unui pustiu urban.
Ca și romantismul, realismul a fost o mișcare atât literară, cât și artistic dictate si dirijate politic ca urmare a intelegerilor secrete ala Concertului Europei..
Alte mișcări contemporane erau mai mult istoriciste, cum ar fi Frăția Prerafaelită, care a încercat să readucă arta la starea ei de „puritate” anterioară lui Rafael, și Mișcarea Arte și Meserii, care a reacționat împotriva impersonalității mărfurilor produse în masă. și a susținut o întoarcere la meșteșugul medieval.
Neoclasicismul a fost o mișcare culturală occidentală în artele decorative și vizuale, literatură, teatru, muzică și arhitectură, care s-a inspirat din arta și cultura antichității clasice. Neoclasicismul s-a născut la Roma în mare parte datorită scrierilor lui Johann Joachim Winckelmann, în momentul redescoperirii oraselor Pompei și Herculaneum, dar popularitatea sa s-a răspândit în toată Europa, pe măsură ce o generație de studenți europeni la artă și-a încheiat Marele Tur și s-a întors din Italia în țări de origine cu idealuri greco-romane recent redescoperite.
Principala mișcare neoclasică a coincis cu epoca iluminismului din secolul al XVIII-lea și a continuat până la începutul secolului al XIX-lea, concurând lateral cu romantismul. În arhitectură, stilul a continuat de-a lungul secolului al XIX-lea, al XX-lea și până în secolul al XXI-lea.
Neoclasicismul european în artele vizuale a început la cca.1760 în opoziție cu stilul rococo dominant atunci. Arhitectura rococo pune accent pe grație, ornamentație și asimetrie; Arhitectura neoclasică se bazează pe principiile simplității și simetriei, care au fost văzute ca virtuți ale artelor Romei și Greciei Antice și au fost extrase mai imediat din clasicismul renascentist din secolul al XVI-lea.
Fiecare „neo”clasicism selectează unele modele din gama de posibile clasice care îi sunt disponibile și le ignoră pe altele. Scriitorii și vorbitorii neoclasici, patronii și colecționarii, artiștii și sculptorii din 1765–1830 au adus un omagiu unei idei despre generația lui Phidias, dar exemplele de sculptură pe care le-au îmbrățișat erau mai probabil să fie copii romane ale sculpturilor elenistice. Ei au ignorat atât arta grecească arhaică, cât și lucrările antichității târzii.
Arta „Rococo” din Palmyra antică a venit ca o revelație, prin gravuri din Ruinele Palmyrei. Chiar și Grecia a fost aproape nevizitată, un teritoriu dur al Imperiului Otoman, periculos de explorat, așa că aprecierea neoclasicilor față de arhitectura greacă a fost mediată prin desene și gravuri, care au netezit și regularizat subtil, „corectat” și „restaurat” monumentele Greciei, nu întotdeauna în mod conștient.
Stilul Imperiu, o a doua fază a neoclasicismului în arhitectură și artele decorative, și-a avut centrul cultural la Paris în epoca napoleonică. În special în arhitectură, dar și în alte domenii, neoclasicismul a rămas o forță mult după începutul secolului al XIX-lea, cu valuri periodice de revivalism în secolele XX și chiar XXI, în special în Statele Unite și Rusia.
Termenul „neoclasic” nu a fost inventat decât la mijlocul secolului al XIX-lea, iar la acea vreme stilul era descris prin termeni precum „stilul adevărat”, „reformat” și „renaștere”; ceea ce era considerat ca fiind reînviat variind considerabil. Modelele antice au fost cu siguranță foarte implicate, dar stilul ar putea fi privit și ca o renaștere a Renașterii și mai ales în Franța ca o întoarcere la barocul mai auster și mai nobil al epocii lui Ludovic al XIV-lea, pentru care se dezvoltase o nostalgie considerabilă. întrucât poziția militară și politică dominantă a Franței a început un declin grav. Portretul de încoronare al lui Napoleon de Ingres a împrumutat chiar din dipticele consulare din Antichitatea Târzie și din renașterea lor carolingiană, spre dezaprobarea criticilor.
Neoclasicismul a fost cel mai puternic manifestat în arhitectură, sculptură și arte decorative, unde modelele clasice în același mediu erau relativ numeroase și accesibile. În ceea ce privește pictura, pictura greacă a fost complet pierdută: pictorii neoclasiciști au reînviat-o cu imaginație, parțial prin frize în basorelief, mozaicuri și pictură în ceramică și, parțial, prin exemplele de pictură și decorare ale înaltei Renașteri a generației lui Rafael, frescele din Domus Aurea a lui Nero, Pompei și Herculaneum, și prin admirația reînnoită a lui Nicolas Poussin.
Neoclasicismul a continuat să fie o forță majoră în arta academică de-a lungul secolului al XIX-lea și mai departe – o antiteză constantă față de romantism sau renașterile gotice. Centrele mai multor orașe europene, în special Sankt Petersburg și Munchen, au ajuns să semene mult cu muzeele de arhitectură neoclasică.
Arhitectura renașterii gotice deseori legată de mișcarea culturală romantică, un stil care își are originea în secolul al XVIII-lea și care a crescut în popularitate de-a lungul secolului al XIX-lea, a contrastat cu neoclasicismul. În timp ce neoclasicismul a fost caracterizat de stiluri influențate grecești și romane, linii geometrice și ordine, arhitectura renașterii gotice a pus accent pe clădirile cu aspect medieval, adesea făcute pentru a avea un aspect rustic, „romantic”.
Folosirea cu generozitate a sclpturilor in arhitectura moderna de dupa 1820, aducerea artei romantice, realiste si neoclasice in preajma cetateanului pedestru era o familiarizare a cetatenilor cu arta masiva si impunatoare, starnind respect si supusenie.
Concertul European care a fost văzut ca o matrită sufocantă impusă tuturor formelor de literatură creativă, artă și muzică considerate „insurecționale” de către familiile oligarhice, reafirmandu-și din nou puterea după două decenii de războaie napoleonice. Multora li s-a părut că orice speranță de spirit republican si nationalist în arte și politică era moartă.
Au fost plasați cenzori în toate editurile și a fost impus un control strict al gândirii academice asupra tuturor universităților din Europa, cu nenumărați studenți și profesori expulzați din mediul academic din cauza „crimelor gândirii”.
În loc să pierzi timpul meditand în căutarea zadarnică de a cultiva rațiunea creativă prin arte și litere, noua înțelepciune a zilei a devenit „să te înțelegi” și „înveți abilități utilitare mai propice imperiului”, cum ar fi economia, știința politică, istoria, filozofia curenta și dreptul.
Aceasta a fost lecția promovată de un propagandist cu gura tare pentru Compania Britanică a Indiilor de Est, pe nume Thomas Love Peacock, a cărui „Four Ages of Poetry” a fost publicată în toată Anglia în 1819.
În eseul lui Peacock, autorul elitist obsedat de noțiunile imperiale britanice ale “pietei libere” de „ofertă și cerere” a susținut că poezia a fost întotdeauna sclava gusturilor maselor ignorante despre care a presupus că trebuie să degenereze în timp.
Ca atare, destinul poeziei era să oglindească mereu decăderea și astfel să se înrăutățească în timp, în conformitate cu capriciile desfrânate ale banalității culturale de masă, a declarat Peacock:
“… audiența poetică nu numai că va scădea continuu în proporția numărului său față de restul publicului cititor, dar se va scufunda din ce în ce mai mult în comparația dobândirii intelectuale: când considerăm că poetul trebuie să-și mulțumească totuși publicul și, prin urmare, trebuie să continue să se scufunde la nivelul lor, în timp ce restul comunității se ridică deasupra lui…”
Ca răspuns la criticile ignorante ale lui Peacock asupra poeziei ca o practică învechită a epocii preindustriale, Percy Bysshe Shelley s-a ridicat la apărarea artei sale iubite, scriind cel mai celebru eseu al său intitulat „A Defense of Poetry” – “O Aparare a Poeziei” în 1820, dar a fost publicata doar 20 de ani mai tarziu, după moartea misterioasă a tânărului poet din 1821.
În acest eseu, Shelley introduce o concepție mai înaltă a poeziei decât orice a putut aproxima Peacock sau noua școală romantică a epocii sale, pictând un tablou larg, în cuvinte, a naturii umane a lui Dumnezeu și a spiritului care leagă cele două substanțe care modelează conturul întregii istorii conducându-ne la conștientizarea puternică că poezia, de la cea mai înaltă definiție, este expresia dorinței celei mai profunde a omenirii de a sări dincolo de limitele naturii și ale ignoranței prin modelarea concepțiilor metaforice ale ideilor universale care transcend limitele logicii deductive sau inductive.
Henry Kissinger este cunoscut pentru multe lucruri, dar un revoluționar nu este unul dintre ele. De-a lungul anilor de serviciu în slujba imperiului, geopoliticianul de carieră a fost consecvent în angajamentul său de a:
1) distruge sistemul Westfalian de state națiuni suverane,
2) promova controlul populației în sectorul tarilor în curs de dezvoltare,
3) susține războiul nuclear limitat (în opoziție cu viziunile mai populare despre războiul nuclear total, susținute de Războinicii Reci) și
4) răsturna selectiv guvernele supărătoare ca co-arhitect al revoluțiilor de culoare.
Tema unificatoare a fost angajamentul total al lui Kissinger față de stabilitate. Indiferent de mijloacele haotice alese pentru a-și avansa agenda, poți fi sigur că Kissinger a facut totul pentru un angajament aproape religios pentru „ordine” și stabilitate.
Deși prea des trecută cu vederea, prima lucrare publicată a lui Henry Kissinger în 1957 a cartii “A World Restored: Metternich, Castlereagh and the Problems of Peace 1812-1822”, ne oferă cea mai mare perspectivă asupra forțelor istorice mai largi pe care tânărul Kissinger le-a înțeles și care l-au făcut să intre în cele mai inalte eșaloane interioare de încredere ale oligarhiei.
Ne oferă, de asemenea, un fel de cheie principală în dezlegarea unor paradoxuri istorice majore, care ne vor ajuta să dăm un sens grozav epocii noastre prezente afectate de revoluțiile de culoare și război.
Că Revoluția Americană a fost un fenomen mai degrabă global decât local, care a implicat actori din întreaga Europă, precum și din India și Maroc, care nu numai că au făcut revoluția republicană un succes, dar au intenționat să aducă acel succes înapoi în propriile țări, ca parte a unui proces mai larg de emancipare a omenirii de sistemele elitelor ereditare.
Că Revoluția Franceză trebuia să fie prima expresie a acestui proces în afara Americii, înainte ca informațiile britanice să o transforme într-o teroare iacobină care a ucis toți liderii republicani calificați.
Că National Endowment of Democracy care se află în spatele revoluțiilor colorate de astăzi a fost creat ca o schemă a Comisiei Trilaterale sub îndrumarea lui Henry Kissinger și Zbigniew Brzezinski – doi bărbați necunoscuti pentru „simpatiile lor democratice”.
În “A World Restored”, Kissinger identifică Congresul de la Viena din 1815 drept cea mai mare lecție pentru oamenii de stat de toate vârstele.
De ce?
Pentru că a presupus restabilirea ordinii de către elita europeană după un proces de haos declanșat de revoluția din 1776 în America.
În viziunea lui Kissinger asupra lumii, dreptatea și libertatea nu există. „Răul” există, dar numai ca ceea ce provoacă „dezechilibru”. Elita ereditară din 1815 era evident mai mult decât puțin nervoasă trăind într-o lume care își pierduse echilibrul.
Fervoarea revoluționară din 1776 și răspândirea sa internațională au demonstrat că puterea absolută revendicată de zeii Olimpului era puțin mai mult decât o iluzie care putea fi îndepărtată dacă oamenii s-ar organiza în mod corespunzător.
În teza sa, Kissinger a scris cum lordul britanic Robert Castlereagh și prințul Clemens von Metternich au condus la cea mai strălucită restructurare a structurilor politice în urma înfrângerii lui Napoleon, care se presupune că a adus pacea în Europa timp de aproape 100 de ani, dar asta este departe de adevăr.
Când ne uităm îndeaproape la Congresul de la Viena, „restabilirea ordinii” apreciată de Kissinger s-a bazat pe încercarea de ucidere a creativității și a iubirii de libertate prin impunerea unei dictaturi politice, culturale asupra trupurilor, minților și sufletelor întregii Europe.
Cum s-a făcut asta?
După câteva luni de orgii îmbibate de băutură în care reprezentanții, împărații, prințul și ministrul fiecărui guvern al Europei se desfrânau în saloane și petreceri infestate de spioni sub îndrumarea prințului von Metternich și a lordului Castlereagh, au rezultat mai multe tratate.
1. Restaurarea Franței monarhice.
2. Crearea Sfintei Alianțe sub controlul lui Metternich care a cuprins o alianță a Austriei, Prusiei, Rusiei și pentru o vreme a Marii Britanii și Franței.
3. Decretele Carlsbad care au prezentat o dictatură culturală cuprinzătoare care a fost considerată cea mai importantă armă împotriva ideilor „revoluționare” care trebuiau șterse de pe fața pământului.
Decretele Carlsbad au impus o dictatură strictă asupra gândurilor în sine, prin care inchizitorii loiali Sfintei Alianțe erau plasați în fiecare universitate cu putere absolută de a concedia profesori și de a expulza studenții care erau acuzați de idealuri republicane. Oricine a fost expulzat sau concediat de la o universitate a fost împiedicat să lucreze sau să studieze în orice altă universitate din Europa, motiv pentru care America a văzut un val de imigranți republicani în această perioadă.
Toate ziarele trebuiau să-și prezinte lucrările cenzorilor oficiali care editau toate lucrările până când acestea erau considerate acceptabile pentru elită și toate cărțile erau supuse cenzorilor cu mii de poeți și filozofi considerați neimprimabili. Oricine ar vrea să citească scrierile lui Friedrich Schiller, Thomas Paine sau Benjamin Franklin ar avea ghinion.
Consilierul principal al lui Metternich și dușmanul lui Friedrich Schiller, Friedrich von Schlegel, a declarat că „adevărata grădină a tuturor acestor principii distructive, școala revoluționară, pentru Franța și restul Europei, a fost cea nord-americană. De acolo răul s-a răspândit peste multe alte țări, fie prin contagiune naturală, fie prin comunicare arbitrară.”
Astfel, pentru ca principiile distructive ale republicanismului să fie anulate, America însăși ar trebui să fie distrusă din interior, la fel ca ideile care au inspirat-o oriunde au apărut.
Desigur, sufocarea sentimentelor naturale pentru libertate și creativitate a dus la o reacție la care ar fi trebuit să se aștepte de către Metternich și oamenii lui.
Până în 1830, această reacție s-a manifestat în jurul persoanei revoluționarului în vârstă Marchizul Lafayette, care la 19 ani, a devenit o figură de frunte în revoluția americană și la 32 de ani aproape că a devenit președinte al Franței, deși în cele din urmă a trăit o mare parte a Revoluției Franceze în o temniță habsburgică ca dușman al oligarhiei după ce revoluția a fost deturnată și transformată într-o revoluție de culoare de către Ministerul de Externe britanic, la ordiul si cu stipendii de la City of London.
Între 1824-1830, Lafayette, care funcționează ca șef al filialei europene a Societății Cincinnati, organiza o contrarevoluție internațională la Congresul de la Viena și Sfânta Alianță. O mare parte din organizarea sa pentru această mișcare istorică puțin cunoscută a presupus o ședere lungă de luni în America, unde eroul de război a făcut campanie pentru președinția lui John Quincy Adams, care i-a învins cu strictețe pe candidații de pe Wall Street din zilele sale în 1824 și a organizat sprijinul american pentru un noua revoluție europeană care urma să înceapă în Franța în 1830.
Planul era simplu: populația franceză era pregătită să se revolte împotriva abuzurilor noului rege, iar Lafayette era poziționat să preia controlul. Odată ce a fost declarat președintele Franței și erorile băii de sânge iacobine din 1789-94 au fost corectate, atunci mișcările republicane au fost gata să-și declare independența în Polonia, urmate de mișcări în Germania, Spania și nu numai. Dar a trebuit să funcționeze mai întâi în Franța.
Din 1828-1830, unele dintre cele mai mari inteligențe ale Americii s-au trezit în Franța, lucrând pentru a promova această cauză. Unele dintre cele mai notabile figuri care au lucrat îndeaproape cu Lafayette au fost scriitorul James Fenimore Cooper, inventatorul, artistul și spionul american Samuel B. Morse, Edgar Poe, liderul West Point, generalul Sylvanus Thayer, și ambasadorul Americii în Spania, Washington Irving.
Profesorul Pierre Beaudry, în studiul său revoluționar, “Lafayette and the Hereditary Principle” (2008), îl citează pe marele ministru de externe și istoric al Franței, Gabriel Hanotaux, care a descris paradoxul Franței din 1798 și 1830:
„Întrebarea este întotdeauna lupta dintre cele două principii: principiul ereditar și principiul revoluționar. Este disputa celor două Frante, cearta celor două steaguri care persistă și care face impotent orice sistem de guvernare, dacă nu este oprit odată pentru totdeauna.”
Când a venit momentul ca Lafayette să se declare președinte al republicii franceze la 31 iulie 1830, mii de cetățeni parizieni i-au strigat numele în fața Primăriei după zile de revolte. Cu toate acestea, în ultimul moment, Lafayette nu a reușit să surprindă momentul și a dat crezare în promisiunile false ale fiului lui Philippe Egalite (ducele de Orleans), care a acceptat să devină „rege republican al Franței” și să-l facă pe Lafayette șeful Gărzii Naționale și apărător al poporului.
Așteptând până în ultimul moment, Lafayette a decis în mod tragic să meargă la balcon cu Louis Philippe alături. În fața a mii de privitori, Lafayette a ignorat apelurile populare de a deveni președinte și l-a îmbrățișat pe monarh și în câteva minute Franța a avut un nou rege sub Ludovic Filip I.
Probabil ca arhivele Masoneriei franceze ar putea aduce ceva lamuriri asupra acestei situatii.
Gabriel Hanotaux a relatat despre dialogul dintre Lafayette și viitorul monarh cu câteva momente înainte de îmbrățișare:
„Știi”, i-a spus Lafayette, „că sunt republican și că consider Constituția Statelor Unite ca fiind cea mai perfectă care a existat vreodată”.
– „Cred asta ca si tine”, a răspuns Ducele de Orleans, „Este imposibil să fi trăit doi ani în Statele Unite și să nu fii de această părere; dar, credeți că, în situația în care se află Franța și după opinia publică, ar fi corect să o adoptăm?”
– „Nu”, a răspuns Lafayette, „ceea ce are nevoie poporul francez astăzi, este o monarhie populară, înconjurată de instituții republicane, complet republicane”.
– Exact asta intenționez să fac, spuse prințul mason.
În câteva luni, marchizul Lafayette fusese concediat din funcția de șef al Gărzii Naționale. Mișcarea republicană a Poloniei a fost anihilata, deoarece niciunul din sprijinurile necesare pentru a avansa revoluția lor nu a fost oferit de o Franță monarhistă, iar revoluționarii supraviețuitori au plecat din Franța după revolta eșuată din octombrie pentru a găsi protecție temporară sub Lafayette. Lafayette a fost îngrozit când l-a privit pe noul rege cuplând Franța într-o alianță profundă cu Marea Britanie, în timp ce își extinde politica colonială în străinătate.
Lafayette a murit în 1834, după ce l-a văzut pe regele Ludovic Filip întorcându-se împotriva oamenilor și devenind același tiran pe care revoluția din 1789 a încercat să-l răstoarne. În ciuda morții sale, fervoarea pentru eliberarea de monarhism nu a putut fi înăbușită direct. În schimb, a fost perfecționată o tehnică numită neo-iacobinism, care a folosit anarhismul pentru a direcționa furia maselor spre distrugerea tuturor structurilor identificate ca „establishment”-guvern paralel, menținând în realitate respectivul estabiliment în loc.
Revoluțiile de culoare de astăzi sunt doar versiuni ale secolului 21 ale acestei tehnici din secolul al XIX-lea.
Lordul Palmerston, care a condus Ministerul de Externe al Marii Britanii și a lucrat îndeaproape cu Sfânta Alianță, a folosit o gamă vastă de active de-a lungul anilor 1830, 1840 și 1850 pentru a direcționa energia polarizată a tinerilor lipsiți de drepturi către cele mai mari grade de haos posibile sub titlul Tinerei Europe.
Aceste Tinere organizatii lucrand îndeaproape cu Marele Maestru francmason italian Giuseppe Mazzini, au creat mișcările Tânăra Italie, Tânăra Germanie, Tânăra Rusia, Tânăra Bosnia, Tânăra Irlanda. O Mișcare a Tinerei Americi a crescut în Statele Unite sub îndrumarea lui Ralph Waldo Emerson el însuși sub conducerea lui Thomas Carlyle de la British Intelligence și noua mișcare a transcendentaliștilor din New England, împotriva căreia Edgar Poe a luptat cu din rasputeri.
Despre acest proces, inventatorul Samuel Morse a scris o carte neprețuită intitulată “Foreign Conspiracies Against the Liberties of the United States” (1841), descriind Sfânta Alianță a Prințului Metternich și desfășurarea iezuiților în întreaga America pentru a anula revoluția americană când a spus „acestia din urmă”. provin din același cartier, în formă de sute de iezuiți și preoți; o clasă de oameni renumiți pentru intrigi și artele lor politice și care au o organizație militară completă prin Statele Unite.” Un exeplu excelent este Papa Francis, nascut Jorge Mario Bergoglio.
În timp ce transcendentaliștii Tânărei Americi din nord au crescut în influență promovând un nou misticism egocentric, antagonist principiilor constituției Americii, infiltrarea iezuiților s-a răspândit în toate straturile de influență din Americi.
O a treia ramură a războiului a fost desfășurată în timp ce Giuseppe Mazzini a coordonat un general confederat pe nume Albert Pike, care urma să conducă mișcarea sesiunii de sud, alături de agentul Ministerului de Externe britanic Jefferson Davis, care aproape a pus capăt experimentului american în 1861.
La directiva lui Mazzini, Pike a reînnoit ritul mason scoțian și a creat Klu Klux Klanul, ambele fiind esențiale în subminarea tradițiilor constituționale ale Americii din interior.
Deci, când Sir Henry Kissinger iese promovând revoluții democratice împotriva dictaturilor, pe de o parte și mișcări anti-revoluționare precum Congresul de la Viena din 1815, pe de altă parte, fiți siguri că nu există nicio contradicție.
Lumea în care trăiesc astfel de zombi tehnocrați precum Kissinger și roiurile “savanților” Rhodes pe care el îi reprezintă definesc „stabilitatea și echilibrul” ca fiind cele mai mari bunuri din politică. Ei cred invers că orice schimbare creativă care reduce „predictibilitatea” sunt rele care trebuie eliminate cu orice preț și, astfel, mișcări precum Inițiativa Belt and Road, la fel ca Revoluția Americană din 1776 și expresiile sale internaționale, trebuie distruse… chiar și cu prețul riscului unui război nuclear.
Ca elvețian, celebrul critc de arta Jacob Burckhardt a fost rece față de naționalismul german și față de pretențiile germane de superioritate culturală și intelectuală. De asemenea, era pe deplin conștient de schimbările politice și economice rapide care au loc în Europa vremurilor sale și a comentat în prelegerile și scrierile sale despre revoluția industrială, revoltele politice europene din vremea sa și creșterea naționalismului și militarismului european.
Statutul politic ce il avea Elvetia si libertatile de care se bucurau cetatenii elvetieni ii permiteau aceasta pozitie, insa nici el nu a mers asa de departe să spună că de fapt nu Revolutia Industrială a adus cu ea schimbările social culturale ci produsul acestei Revolutii, noii imbogatiti care isi doreau si ei stabilitate si garantii in noua societate si au achiesat la regula oligarhiei de a conserva puterea prin orice mijloace si prelisti.
O contracultură este o cultură ale cărei valori și norme de comportament diferă substanțial de cele ale societății mainstream, uneori diametral opuse cu obiceiurile culturale obisnuite. O mișcare contraculturală exprimă etosul și aspirațiile unei anumite populații în timpul unei epoci bine definite. Când forțele de opoziție ating masa critică, contraculturile pot declanșa schimbări culturale dramatice.
Exemple proeminente de contraculturi din lumea occidentală includ Levelers (1645–1650), boemismul (1850–1910), contracultura mai fragmentară a generației Beat (1944–1964) și contracultura globalizată a anilor 1960 –1973. Contraculturile diferă de subculturi.
John Milton Yinger a inventat termenul „contracultură” în articolul său din 1960 din “American Sociological Review”. Yinger a sugerat folosirea termenului de contracultură „acolo unde sistemul normativ al unui grup conține, ca element primar, o temă de conflict cu valorile întregii societăți, unde variabilele de personalitate sunt direct implicate în dezvoltarea și menținerea valorilor grupului. și oriunde normele sale pot fi înțelese numai prin referire la relațiile grupului cu o cultură dominantă înconjurătoare.”
Contracultura este uneori conceptualizată în termeni de conflict generațional și de respingere a valorilor mai vechi sau adulte.
Contracultura poate fi sau nu explicit politică. De obicei, implică critica sau respingerea instituțiilor puternice în prezent, cu speranța pentru o viață mai bună sau pentru o nouă societate.
Dezvoltarea culturală poate fi afectată și prin intermediul contraculturii.
Contracultura in anii 1960 a fost un fenomen cultural anti-establishment și o mișcare politică care s-a dezvoltat în lumea occidentală la mijlocul secolului al XX-lea. A început la începutul anilor 1960 și a continuat până la începutul anilor 1970. Este adesea sinonim cu liberalismul cultural și cu diferitele schimbări sociale ale deceniului.
Efectele mișcării au fost continue până în zilele noastre. Mișcarea agregată a câștigat avânt pe măsură ce mișcarea pentru drepturile civile din Statele Unite a făcut progrese semnificative, cum ar fi Legea privind drepturile de vot din 1965, iar odată cu intensificarea războiului din Vietnam în același an, a devenit revoluționară pentru unii.
Pe măsură ce mișcarea a progresat, tensiuni sociale larg răspândite s-au dezvoltat și cu privire la alte probleme și au avut tendința de a curge pe liniile generaționale în ceea ce privește respectul pentru individ, sexualitatea umană, drepturile femeilor, modurile tradiționale de autoritate, drepturile persoanelor de culoare, sfârșitul segregării rasiale, experimentarea. cu droguri psihoactive și interpretări diferite ale visului american. Multe mișcări cheie legate de aceste probleme s-au născut sau au avansat în cadrul contraculturii anilor 1960.
Pe măsură ce epoca s-a desfășurat, au apărut noi forme culturale și o subcultură dinamică care celebra experimentarea, individualitatea, încarnările moderne ale boemismului și ascensiunea hippie-ului și a altor stiluri de viață alternative. Această îmbrățișare a experimentelor este remarcabilă în special în lucrările unor trupe muzicale populare, cum ar fi Beatles, Jimi Hendrix și Bob Dylan, precum și ale regizorilor New Hollywood, New Wave francez și japonezi New Wave, ale căror lucrări au devenit mult mai puțin restricționate de cenzură.
În cadrul multor discipline, mulți alți artiști, autori și gânditori creativi au contribuit la definirea mișcării contraculturii. Moda de zi cu zi a cunoscut un declin al costumului și mai ales al purtării pălăriilor; alte modificări au inclus normalizarea părului lung, popularizarea stilurilor de îmbrăcăminte tradiționale africane, indiene și din Orientul Mijlociu, inclusiv purtarea părului natural pentru cei de descendență africană, invenția și popularizarea fustei mini care ridica tivurile deasupra genunchilor, precum și dezvoltarea unor subculturi de modă distinse, conduse de tineri. Stilurile bazate pe blugi, atât pentru bărbați, cât și pentru femei, au devenit o mișcare de modă importantă care a continuat până în zilele noastre.
“The UK Underground” a fost o mișcare legată de subcultura în creștere din SUA și asociată cu fenomenul hippie, generând propriile reviste și ziare, modă, grupuri muzicale și cluburi. Personajul underground, Barry Miles, a spus: „Underground-ul a fost un nume universal pentru o comunitate de indivizi anti-establishment, anti-război, pro-rock’n’roll, cei mai mulţi dintre care aveau un interes comun pentru drogurile recreative.
Ei au văzut pacea, explorarea unei zone extinse de conștiință, dragoste și experimentare sexuală ca fiind mai demne de atenția lor decât să intre în cursa de șobolani, clasele de mijloc încă simțeau că au dreptul să-și impună valorile tuturor celorlalți, ceea ce a dus la conflicte.”
În acest scop s-a sugerat și experimentat construcția de situații, și anume amenajarea unor medii favorabile împlinirii unor astfel de dorințe. Folosind metode extrase din arte, s-a dezvoltat o serie de domenii experimentale de studiu pentru construirea unor astfel de situații, precum urbanismul unitar și psihogeografia. Ei au luptat împotriva principalului obstacol în împlinirea unui astfel de trai pasional superior, identificat de ei în capitalismul avansat.
O lucrare teoretică a atins apogeul în cartea foarte influentă “The Society of the Spectacle” – “Societatea Spectacolului” de Guy Debord. Debord a susținut în 1967 că trăsăturile spectaculoase precum mass-media și publicitatea au un rol central într-o societate capitalistă avansată, care este de a arăta o realitate falsă pentru a masca degradarea reală capitalistă a vieții umane.
Contracultura nu a fost afectată doar de cinema, ci a fost, de asemenea, esențială în furnizarea de conținut și talent relevant pentru epocă pentru industria filmului. Bonnie și Clyde au afectat tinerii, deoarece „înstrăinarea tinerilor în anii 1960 era comparabilă cu imaginea regizorului din anii 1930.”
Filmele din acest timp s-au concentrat și pe schimbările care au loc în lume. Un semn al acestui lucru a fost vizibilitatea pe care subcultura hippie a câștigat-o în diverse mass-media mainstream și underground.
Filmele de exploatare hippie sunt filme de exploatare din anii 1960 despre contracultura hippie cu situații stereotipe asociate mișcării, cum ar fi consumul de marijuana și LSD, sex și petreceri psihedelice sălbatice. Exemplele includ The Love-ins, Psych-Out, The Trip și Wild in the Streets. Piesa muzicală Hair a șocat publicul de scenă cu nuditate frontală. Aventura „Road Trip” a lui Dennis Hopper Easy Rider (1969) a devenit acceptat ca unul dintre filmele de reper ale epocii. Medium Cool a portretizat Convenția Democrată din 1968 alături de revoltele poliției din Chicago din 1968.
În Franța, Noul Val a fost un termen general inventat de critici pentru un grup de regizori francezi de la sfârșitul anilor 1950 și 1960, influențați de neorealismul italian și cinematograful clasic de la Hollywood. Deși nu a fost niciodată o mișcare organizată formal, regizorii New Wave au fost legați de respingerea lor conștientă a formei cinematografice clasice și de spiritul lor de iconoclasm tineresc și este un exemplu de cinema, de artă europeană.
Mulți s-au implicat, de asemenea, în munca lor cu revoltele sociale și politice ale epocii, făcând experimentele lor radicale cu editare, stil vizual și narațiune parte a unei rupturi generale cu paradigma conservatoare.
Grupul Left Bank, sau Rive Gauche, este un contingent de regizori asociați cu Noul Val francez, identificat pentru prima dată ca atare de Richard Roud.
Regizorii New Wave, cei mai renumiți și de succes financiar, asociați cu Cahiers du cinéma (Claude Chabrol, François Truffaut și Jean-Luc Godard). Printre directorii Left Bank se numără Chris Marker, Alain Resnais și Agnès Varda.
Anii 1960 au fost o perioadă importantă în filmul de artă; lansarea unui număr de filme inovatoare care au dat naștere cinematografiei de artă europeană, care a avut trăsături contraculturale în regizori precum Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Pier Paolo Pasolini, Luis Buñuel și Bernardo Bertolucci.
Impactul de durată (inclusiv consecințele neintenționate), producția creativă și moștenirea generală a erei contraculturii continuă să fie discutate, dezbătute, disprețuite și celebrate în mod activ.
Chiar și noțiunile despre contracultura ce a subsumat Generația Beat, când a lăsat locul generației succesoare și ce s-a întâmplat între ele sunt deschise pentru dezbatere.
Care sunt forțele istorice care mișcă evenimentele pe scena mondială de astăzi?
Furtunile turbulente zguduie fundamentele republicii americane, în timp ce lumea așteaptă cu răsuflarea tăiată să vadă dacă apare o națiune restabilită la tradițiile sale mai bune de prietenie și cooperare sau dacă domină un sistem de imperiu și război.
Toti au asteptat o alternativa la unipolarul Novus Ordo Seclorum cu “ordinea bazata pe reguli” impuse de hegemon prin Pax Americana.
Aparitia unei alternative si nu ca o natiune singulară, primară ci ca un grup de natiuni ce si-au luat libertatea si responsbilitatea de a cultiva creativ Multilateralitatea. Si iată că Multilateralitatea cu cooperarea bazată pe principiul reciprocitătii mutuale – win-win se manifestă acum plenar si 75% din tările recunoscute la ONU au ales noua alternativă cu toată inima.
“Armonia” Propagandă –Cenzură ce a apartinut initial Concertului Europei se destramă vizibil si nu fără zvagniri agonice, lăsand loc principiului sănătos al “neamestecului in treburile interne”. Principiu ce lasă cale liberă independentii si suveranitătii statale, cale spre demnitate si respect reciproc.
Acum există posibilitatea/alternativa unei ordini planetare bazată pe colaborare si neamestec in treburile interne, există posibilitatea de a deveni membru BRICS, sau in proiectul BRI – Initiativa Drumul si Centura, există si speranta spre mai bine, pace si echilibru, rămane doar ca vointa să se manifeste spre calea viitorului.
Atlanta 08/06/2024
CONCERTUL EUROPEI
– rădăciniile revoluților de culoare, revoluțiile culturale, kontra-kultura
De CD
PARTEA a I-a
https://www.globalresearch.ca/beethovens-9th-symphony-confronting-the-ugly-sounds-of-corrupt-politicians/5833399
Începuturile Concertului Europei, cunoscut sub numele de Sistemul de Congrese sau Sistemul de la Viena, după Congresul de la Viena (1814–1815), a fost dominat de cele cinci mari puteri ale Europei: Austria, Franța, Prusia, Rusia și Regatul Unit. Congresele au avut loc pe o bază ad-hoc și au avut în general succes în prevenirea sau localizarea conflictelor.
Congresul de la Viena, adunarea din 1814–1815 care a reorganizat Europa după războaiele napoleoniene. A început în septembrie 1814, la cinci luni după prima abdicare a lui Napoleon I și și-a încheiat „Actul final” în iunie 1815, cu puțin timp înainte de campania de la Waterloo și de înfrângerea finală a lui Napoleon. Congresul a adus cel mai cuprinzător tratat pe care l-a văzut vreodată Europa.
Austria, Prusia, Rusia și Marea Britanie, cele patru puteri care au avut un rol principal în răsturnarea lui Napoleon, au încheiat o alianță specială între ele cu Tratatul de la Chaumont, la 9 martie 1814, cu o lună înainte de prima abdicare a lui Napoleon. Tratatele ulterioare de pace cu Franța, semnate la 30 mai nu doar de „cei patru”, ci și de Suedia și Portugalia și la 20 iulie de Spania, prevedeau ca toți foștii beligeranți să trimită plenipotențiari la un congres la Viena. Cu toate acestea, cei „patru” încă intenționau să-și rezerve adevărata luare a deciziei pentru ei înșiși, asa cum se intapla si astazi la ONU cu Consiliul de Securitate.
Scopul nu era pur și simplu refacerea granițelor vechi, ci redimensionarea puterilor principale astfel încât acestea să se echilibreze între ele și să rămână în pace, fiind în același timp păstori pentru puterile mai mici. Cu această invitație, Metternich l-a asigurat pe Yanko Mavroyeni, însărcinatul cu afaceri otoman la Viena, de planurile prietenoase ale Austriei față de imperiul sultanului.
Acordul Congresului a fost semnat cu nouă zile înainte de înfrângerea finală a lui Napoleon la Waterloo, pe 18 iunie 1815.
Congresul de la Viena a fost primul dintr-o serie de întâlniri internaționale care au ajuns să fie cunoscute sub numele de Concertul Europei, care a fost o încercare de a crea un echilibru pașnic de putere în Europa. A servit drept model pentru organizațiile ulterioare, cum ar fi Liga Națiunilor în 1919 și Națiunile Unite în 1945.
În loc de un echilibru de putere bazat pe descurajarea militară reciprocă, au ajuns la un echilibru de negociere, un compromis bazat pe cooperare activă. Ca atare, Ordinea de la Viena, deși imperfectă, a fost un rafinament cert în comparație cu paradigma tradițională a echilibrului de putere moștenit din Tratatul de la Utrecht. A creat un Concert al Europei, care chiar și dincolo de impactul său de-a lungul secolului al XIX-lea ce încă încadrează un etos politic european până astăzi.
Membrii mai conservatori ai Concertului Europei, membri ai Sfintei Alianțe (Rusia, Austria și Prusia), au folosit sistemul pentru a se opune mișcărilor revoluționare și liberale și a slăbi Naționalismul.
Sistemul oficial de congres s-a prăbușit în anii 1820, dar pacea între Marile Puteri a continuat și întâlniri ocazionale care aminteau de Congrese au continuat să aibă loc în perioade de criză.
Printre demnitarii prezenti la semnarea tratatului de la Viena erau vicontele Castlereagh si ducele de Wellington, reprezentand Anglia,; Talleyrand, ministrul de externe al Frantei, si Metternich, cancelarul Austriei. Delegații au fost de acord că acest congres ar trebui organizat si reglementat pentru a monitoriza situația internațională, iar acest „Acord al Europei”, cum a fost denumită Intalnirea, a anticipat sub anumite aspecte Organizația Natiunilor Unite.
Unul din obiectivele principale era păstrarea ordinii traditionale si prevenirea revolutiilor. Această orientare era mai ales sustinută de cancelarul Mettemich, care pana in 1848 a avut o influentă intematională remarcabilă.
Păstrarea “ordinii bazate pe reguli” si-a făcut intrarea discret, desi de pe pozitiile de putere ale decidentilor vremii si nu a căutat o armonie naturală ci doar un accord ideologic pe tesătură culturală cu introducerea permanentă si definitivă a Propagandei si a Cenzurii la toate nivele culturale, ca mijloc de nivelare a aspiratiilor Nationaliste si a păstrării ordinii de putere.
Printre opozantii acestor politici erau liberalii, care doreau lnlocuirea guvernării absolutiste cu un sistem constitutional – bazat pe lege si Parlament; nationalistii care luptau pentru independentă, de exemplu in Polonia dominată de Rusia si Austria, sau pentru unitate in Germania, In Principatele Valahe si Italia, cele două cauze erau strans legate; o mai mare libertate personală era posibilă doar dacă dominatia Austriei era sfaramată.
Miscarile sociale care au urmat erau de asemenea influentate de dezvoltarea accelerată a economiei europene In secolul al XIX-lea, cu perioade de crestere sau recesiune, cat si de cresterea clasei muncitoare in majoritatea oraselor.
In Franta sustinatorii dinastiei Bourbon s-au Intors din exil si au dezlantuit asa-numita „Teroare alba” Impotriva fostilor revolutionari si a bonapartistilor.
Decretele de la Carlsbad (1819) au impus cenzura presei si un control sever al universitatilor in care ideile liberale cistigasera teren.
In Marea Britanie, Actul de constringere din 1817 si Cele 6 legi din1819 au restrins drastic drepturile civile, pe un fond de agitatie care impunea o reformă parlamentara. intre timp, masinaria pusa in miscare la Congresul de la Viena incepea sa functioneze.
La Aix-la-Chapelle in 1818 Franta a fost readmisa In Acordul Europei, iar cind au avut loc revolte In Spania si Italia, Congresul de la Troppau si Laibach din 1820-1821 a autorizat Austria sa Inabuse miscarile din Italia.
Marea Britanie nu aproba Insa aceste practici „politienesti”, iar opozitia sa a devenit mai ferma Incepind cu 1822, cind a venit la putere partidul Torry. Dupa Congresul de la Verona din 1822, sistemul Congresului s-a sfirsit brusc. Trupele franceze suprimasera liberalii din Spania, dar puterea navala a Marii Britanii a impiedicat orice actiune impotriva revolutionarilor participanti la revoltele latino-americane.
Cele trei autocratii „estice” – Austria, Rusia si Prusia, numite si „Sfanta Alianta” -au format in continuare un front impotriva revolutiei, desi in cele din urma Rusia i-a ajutat pe greci, de aceeasi religie, sa scape de sub jugul Turciei.
Chiar si in Rusia represiunile s-au intensificat dupa esecul revolutiei din decembrie 1825.
Europa se revolta Micile miscari ale anilor 1820 s-au transformat Intr-o revoltă pe scară largă, In 1830. in Franta, unde regele Charles X a Incercat, neinspirat, să reinstaureze absolutismul dinastiei Bourbon, Revolutia din iulie l-a inlăturat si a instaurat o monarhie constitutională sub conducerea lui Louis Philippe.
După evenimentele din Franta a urmat o revolutie in Belgia, care a obtinut independenta fată de Olanda; alte revolte au avut loc in ltalia, Germania, Polonia – in cele din urmă inăbusite.
Marea Britanie si Franta au sustinut partidele constitutionale in războaiele civile din Spania si Portugalia si cele patru puteri au format o Cvadruplă Aliantă liberală.
După o perioadă de calm aparent, au urmat alte frămantări in 1848. Revolte prevestitoare au avut loc in Italia, urmate de noi revolutii in Franta si proclamarea unei a doua republici.
In Germania conducătorii au fost fortati să accepte constitutiile, si reprezentanti ai statelor germane s-au Intrunit la Frankfurt pentru a discuta formarea unei Germanii Unite.
In Austria studentii si muncitorii s-au revoltat la Viena, fortandu-l pe Mettemich să fuga. Cu cehii, italienii si ungurii inarmati, imperiul multinational al Austriei parea să fie in pragul colapsului. Surprinztăor insă, vechea ordine a fost restabilită după ce liberalii germani nu au reusit să ia o pozitie fermă iar armatele austriece au zdrobit si ultimele revolte ale italienilor. In Imperiu, austriecii instigau diferitele nationalităti una impotriva celeilalte si cu ajutorul trupelor rusesti au reusit să recastige Ungaria.
Nefiind sustinut de puterea statului, nationalismul revolutionar a fost sortit esecului.
Concertul Europei a fost un consens general între marile puteri ale Europei secolului al XIX-lea pentru a menține echilibrul european de putere, granițele politice și sferele de influență. Niciodată avand o unitate perfectă și supus disputelor și masinatiilor pentru poziție și influență, Concertul a fost o perioadă extinsă de relativă pace și stabilitate în Europa, după războaiele Revoluției Franceze și războaiele napoleoniene care au consumat continentul încă din anii 1790.
Există o dispută academică considerabilă cu privire la natura și durata exactă a Concertului. Unii savanți susțin că s-a prăbușit aproape imediat ce a început în anii 1820, când marile puteri nu au fost de acord cu privire la gestionarea revoltelor liberale din Italia, în timp ce alții susțin că a durat până la izbucnirea Primului Război Mondial și alții pentru puncte intermediare.
Pentru cei care pledează pentru o durată mai lungă, există în general un acord că perioada de după Revoluțiile din 1848 și Războiul Crimeii (1853–1856) a reprezentat o fază diferită, cu o dinamică diferită față de perioada anterioară.
Concertul s-a confruntat cu o provocare majoră în Revoluțiile din 1848, care au urmărit independența națională, unitatea națională și reforme liberale și democratice. Revoluțiile din 1848 au fost în cele din urmă controlate fără schimbări teritoriale majore. Totuși, epoca naționalismului a dus în cele din urmă la sfârșit prima fază a Concertului, deoarece nu a putut preveni unirea Principatelor Valahe si războaiele care au condus la unificarea Italiei (de către Piemont-Sardinia) și Germania, de către Prusia în 1871, care au refăcut hărțile Europa.
După unificarea Germaniei, cancelarul german Otto von Bismarck a căutat să revigoreze Concertul Europei pentru a proteja câștigurile Germaniei și pentru a-și asigura rolul principal în afacerile europene.
Concertul revitalizat a inclus Austria, la acea vreme o parte din Austro-Ungaria, Franța, Italia, Rusia și Marea Britanie, Germania fiind puterea continentală. A doua fază a supravegheat o nouă perioadă de relativă pace și stabilitate din anii 1870 până în 1914 și a facilitat creșterea controlului colonial și imperial european în Africa și Asia fără războaie între marile puteri.
Concertul Europei s-a încheiat cu siguranță odată cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, când Concertul s-a dovedit în cele din urmă incapabil să facă față prăbușirii puterii otomane în Balcani, întărirea sistemului de alianțe în două tabere ferme Tripla Alianță și Sfanta Alianță – Antanta și sentimentul în rândul multor lideri civili și militari de ambele părți că un război era inevitabil sau chiar de dorit.
Concertul Europei descrie ordinea geopolitică din Europa din 1814 până în 1914, timp în care marile puteri au avut tendința de a acționa concertat pentru a evita războaiele și revoluțiile și, în general, pentru a menține status quo-ul teritorial și politic. În special în primii sai ani Concertul a fost menținut prin Sistemul de Congrese – uneori numit Sistemul de la Viena – care era o serie de Congrese printre marile puteri pentru a rezolva disputele sau a răspunde la noi probleme.
Ideea unei federații europene fusese deja ridicată de figuri célèbre precum Gottfried Leibniz și Lord Grenville. Concertul Europei s-a bazat pe ideile lor și pe noțiunea de echilibru de putere în relațiile internaționale, astfel încât ambițiile fiecărei mari puteri să fie înfrânate de celelalte.
Concertul Europei, așa cum a început să fie numit la acea vreme, a avut… o realitate în dreptul internațional, care decurgea din Actul final al Congresului de la Viena, care prevedea că granițele stabilite în 1815 nu puteau fi modificate fără acordul celor opt semnatari ai săi.
Regatul Prusiei și Imperiile Austriac și Rus au format Sfânta Alianță la 26 septembrie 1815, cu intenția expresă de a păstra valorile sociale creștine și monarhismul tradițional. Doar trei prinți de seamă nu au semnat: Papa Pius al VII-lea, nu era suficient de catolic, sultanul Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman prea creștin și Prințul Regent britanic pentru că guvernul său era o monarhie constituțională cu o filozofie politică mai liberală și nu dorea să se angajeze în fața poliției Europei continentale.
Concertul a fost contestat de Revoluțiile din 1848, dar a avut succes în prevenirea schimbărilor majore ale hărții Europei. Cu toate acestea, revoltele, care combinau ideile naționaliste și liberale, reprezentau o amenințare reală la adresa ordinii conservatoare care domnea din 1815, după cum arată succesul revoltei franceze care a pus capăt Monarhiei din iulie și a inaugurat cea de-a doua republică.
Cu toate acestea, ca răspuns, Austria, Prusia, Rusia și chiar Franța republicană au lucrat – și în unele cazuri s-au coordonat îndeaproape – pentru a învinge revoltele din Germania, Italia și Europa de Est. Marea Britanie a căutat, de asemenea, să păstreze status quo-ul, fără a oferi sprijin revoluționarilor și, în principal, căutând să se asigure că nicio altă putere nu a reușit să folosească revoltele în influență extinsă în zone de interes britanic, cum ar fi Marea Mediterană și Țările de Jos.
A doua fază a văzut o renaștere a „conferințelor” marilor puteri în care toate marile puteri s-au întrunit ad-hoc pentru a rezolva crize sau dispute prin consens.
Printre acestea s-au numărat Congresul de la Berlin care a determinat statutul Peninsulei Balcanice în urma războiului ruso-turc din 1877–78.
Castigătorii au fost bankerii evrei care au asigurat penetrarea evreilor in estul Europei, in tările eliberate de sub suzeranitatea otomană si obtinerea facilă a cetăteniei in schimbul independentii proaspăt dobandite.
Conferința de la Berlin din 1884–1885 este adesea văzută ca punctul culminant al celei de-a doua faze, deoarece toate marile puteri și câteva puteri minore au convenit asupra Regulilor Expansiunii Coloniale care au definit zonele de control colonial și imperial și au prevenit cu succes multe dispute privind expansiunea colonială. in Africa.
Două conferințe internaționale majore de la Haga au condus la Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și au ilustrat dorința continuă de pace și stabilitate în Europa.
Evenimentele din Balcani au subminat Concertul, deoarece marile puteri nu au fost capabile să păstreze status quo-ul după Primul Război Balcanic. În timp ce Conferința de la Londra din 1912–1913 a cerut marilor puteri să finalizeze granițele, succesul statelor minore balcanice a fost prezentat marilor puteri ca un fapt împlinit și nu putea fi anulat.
Criza din iulie 1914 – asasinarea arhiducelui Ferdinand la Saraievo, care a aprins tensiunile balcanice – a catalizat definitiv prăbușirea Concertului Europei și a marcat începutul primului război mondial.
Naționalismul a jucat un rol atât în căderea primei, cât și a celei de-a doua faze a Concertului Europei și, în general, era în creștere în întreaga lume înainte de începerea primului război mondial; naţionalismul este văzut de unii savanţi ca un factor determinant al începerii primului război mondial.
În special odată cu căderea primei faze, ascensiunea naționalismului a fost în opoziție aproape directă cu funcțiile de bază de cooperare ale Concertului și a dus la state care nu mai erau bine constrânse de sistemul Congresului. Izbucnirea conflictului – și anume în Balcani după asasinarea Arhiducelui Ferdinand – a evidențiat eșecul final al Concertului Europei, prin faptul că acesta nu a mai putut constrânge interesele naționale ale statului pentru a menține un front internațional cooperant.
Francmasoneria a fost o forță puternică în numele liberalismului și ideilor iluministe în Europa, de la aproximativ 1700 până în secolul al XX-lea. S-a extins rapid în timpul Epocii Luminilor, ajungând practic în fiecare țară din Europa si Orientul Mijlociu.
Marele dușman aparent al Francmasoneriei a fost Biserica Romano-Catolică, astfel că în țările cu un mare element catolic, precum Franța, Italia, Austria, Spania și Mexic, o mare parte din ferocitatea bătăliilor politice implică confruntarea între susținătorii Bisericii versus masoni activi. si vizibili.
Mișcările totalitare și revoluționare din secolul al XX-lea, în special fasciștii și comuniștii, aparent i-au zdrobit pe francmasoni, care au evitat loviturile cu tipica lor coregrafie, intrand tăcut tiptil si linistit in “adormire”.
„Secolul al XIX-lea lung”, din 1789 până în 1914, a cunoscut schimbările sociale, politice și economice drastice inițiate de Revoluția Industrială, Revoluția Franceză și Războaiele napoleoniene.
În urma reorganizării hărții politice a Europei la Congresul de la Viena din 1815, Europa a cunoscut ascensiunea naționalismului, ascensiunea Imperiului Rus și apogeul Imperiului Britanic, precum și declinul Imperiului Otoman. În cele din urmă, ascensiunea Imperiului German și a Imperiului Austro-Ungar a inițiat cursul evenimentelor care au culminat cu izbucnirea Primului Război Mondial în 1914.
Dezvoltarea politică a naționalismului și impulsul pentru suveranitatea populară au culminat cu revoluțiile etnice/naționale ale Europei. În secolul al XIX-lea, naționalismul a devenit una dintre cele mai semnificative forțe politice și sociale din istorie; este de obicei enumerat printre principalele cauze ale Primului Război Mondial.
Majoritatea statelor europene deveniseră monarhii constituționale până în 1871, iar Germania și Italia au fuzionat multe orașe-stat mici pentru a deveni state naționale unite. Germania, în special, a dominat tot mai mult continentul în economie și putere politică. Între timp, la scară globală, Marea Britanie, cu Imperiul său britanic îndepărtat, Royal Navy de neegalat și bancheri puternici, a devenit prima putere globală a lumii.
Soarele nu apunea niciodată pe teritoriile sale, în timp ce un imperiu informal a funcționat prin finanțatori, antreprenori, comercianți și ingineri britanici care și-au stabilit operațiuni în multe țări și au dominat în mare măsură America Latină.
O componentă importantă a naționalismului a fost studiul moștenirii națiunii, punând accent pe limba națională și cultura literară. Acest lucru a stimulat și a fost la rândul său puternic susținut de apariția sistemelor naționale de învățământ. Latina a făcut loc limbii naționale, iar învățământul obligatoriu, cu sprijin puternic din partea modernizatorilor și a mass-media, a devenit standard în Germania și, în cele din urmă, în alte națiuni vest-europene.
Reformele de vot au extins franciza. Fiecare țară a dezvoltat un simț al originilor naționale – acuratețea istorică a fost mai puțin importantă decât motivația către patriotism. Învățământul obligatoriu universal a fost extins si la fete la nivel elementar. În anii 1890, în unele țări, printre care Franța, Germania și Statele Unite, au apărut mișcări puternice pentru a extinde învățământul obligatoriu la nivelul secundar
Intelectualii radicali au căutat în clasele muncitoare o bază pentru ideile socialiste, comuniste și anarhiste. Foarte influent a fost Manifestul Comunist din 1848 al lui Karl Marx și Friedrich Engels.
Clasele de mijloc și oamenii de afaceri au promovat liberalismul, comerțul liber și capitalismul. Elemente aristocratice au rămas concentrate în serviciul guvernamental, armată și bisericile stabilite.
Mișcările naționaliste în Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Principatele Valahe și în alte părți au căutat unificarea națională și/sau eliberarea de sub dominația străină. Ca urmare, perioada cuprinsă între 1815 și 1871 a cunoscut un număr mare de încercări revoluționare și războaie de independență. Grecia s-a revoltat cu succes împotriva dominației otomane în anii 1820
Imperiile coloniale au fost produsul erei europene a descoperirilor din secolul al XV-lea. Impulsul inițial din spatele acestor imperii maritime dispersate și a celor care au urmat a fost comerțul. Atât Imperiul Portughez, cât și Imperiul Spaniol au crescut rapid și au devenit primele sisteme politice și economice globale cu teritorii răspândite în întreaga lume.
Ulterior, marile imperii coloniale europene au inclus francezi, olandezi și britanici. Acesta din urmă, consolidat în perioada de hegemonia maritimă britanică în secolul al XIX-lea, a devenit cel mai mare imperiu din istorie datorită tehnologiilor îmbunătățite de transport oceanic ale vremii, precum și a comunicațiilor electronice. La apogeul său în 1920, Imperiul Britanic acoperea un sfert din suprafața pământului și cuprindea un sfert din populația sa. Alte țări europene, precum Belgia, Germania și Italia, au urmărit și ele imperii coloniale, mai ales în Africa, dar acestea erau mai mici.
Revolutiile si revoltele sociale au adus initial cu ele si revolutii culturale, iar mai apoi s-a produs fenomenul invers. Atunci cand se proiectează o revolutie socială apare mai intai revolutia culturală care pregăteste mentalul populatiei pentru schimbările dorite de cei ce aranjeaza revolutia. Este o coregrafie a miscarilor revolutionare devenită de acum clasică si se poate vedeea pană si la revolutiile colorate.
În arte, clasicismul se referă în general la o mare considerație pentru o perioadă clasică, antichitatea clasică în tradiția occidentală, ca stabilire a standardelor de gust pe care clasiciștii încearcă să le imite. În forma sa cea mai pură, clasicismul este o atitudine estetică dependentă de principii bazate în cultura, arta și literatura Greciei și Romei antice, cu accent pe formă, simplitate, proporție, claritatea structurii, perfecțiune, emoție reținută, precum și explicit apel la intelect.
Arta clasicismului caută în mod obișnuit să fie formală și restrânsă. Un accent violent sau o accelerare bruscă a mișcării ritmice. ar fi distrus acele calități de echilibru și completitudine prin care și-a păstrat până în secolul prezent poziția sa de autoritate în repertoriul restrâns de imagini vizuale.
Clasicismul implică un canon de forme ideale acceptate pe scară largă unde renașterea stilurilor clasice este, de asemenea, o caracteristică recurentă.
Clasicismul este o forță care este adesea prezentă în toate tradițiile, cu toate acestea, unele perioade s-au simțit mai conectate la idealurile clasice decât altele, în special în Epoca Iluminismului, când neoclasicismul a fost o mișcare importantă în artele vizuale.
Clasicismul este un gen specific de filozofie, care se exprimă în literatură, arhitectură, artă și muzică, care are surse grecești și romane antice și un accent pe societate.
Clasicismul este o tendință recurentă în perioada antichității târzii și a avut o revigorare majoră în arta carolingiană și otoniană, dar a existat o altă renaștere, mai durabilă, în renașterea italiană.
Cultura bizantină se revarsă literalmente peste cultura apuseană si in special in zona de nord a Italiei unde s-au stabilit elitelle oligarhice si culturale ale Bizantiului. Rafinamentul bizantin a devenit o modă si nu doar o aluzie la politica exersată de bizantini.
Secolul al XIX-lea a văzut epoca clasică ca fiind precursorul academicismului, incluzând astfel de mișcări precum uniformitarismul în științe și crearea unor categorii riguroase în domeniile artistice. Diverse mișcări ale perioadei romantice s-au văzut ca revolte clasice împotriva unei tendințe predominante de emoționalism și neregularitate, de exemplu prerafaeliții.
Până în acest moment, clasicismul era suficient de vechi încât mișcările clasice anterioare au primit renașteri; de exemplu, Renașterea a fost văzută ca un mijloc de a combina medievalul organic cu clasicul ordonat. Secolul al XIX-lea a continuat sau extins multe programe clasice în științe, în special programul newtonian pentru a explica mișcarea energiei între corpuri prin intermediul schimbului de energie mecanică și termică.
Scriitorii clasici importanți din secolele XVII-XVIII, în principal, dramaturgi și poeți includ Pierre Corneille, Jean Racine, John Dryden, William Wycherley, William Congreve, Dimitrie Cantemir, cu primul roman à clef oriental – Istoria hieroglifică, Jonathan Swift, Joseph Addison, Alexander Pope, Voltaire, Carlo Goldoni și Friedrich Gottlieb Klopstock.
Clasicismul în arhitectură s-a dezvoltat în timpul Renașterii italiene, în special în schitele și desenele lui Leon Battista Alberti și opera lui Filippo Brunelleschi.
Clasicismul în filosofia politică datează de la vechii greci. Filosofia politică occidentală este adesea atribuită marelui filosof grec Platon. Deși teoria politică a acestui timp începe cu Platon, ea devine rapid complexă atunci când elevul lui Platon, Aristotel, își formulează propriile idei. „Teoriile politice ale ambilor filozofi sunt strâns legate de teoriile lor etice, iar interesul lor este în chestiunile referitoare la constituții sau forme de guvernare”.
Socrate a considerat că „valorile care ar trebui să determine modul în care indivizii își trăiesc viața ar trebui să modeleze și viața politică a comunității”. el credea că oamenii din Atena implicau prea mult bogăția și banii în politica orașului lor. El i-a judecat pe cetățeni pentru felul în care au adunat bogăție și putere asupra lucrurilor simple, cum ar fi proiecte pentru comunitatea lor.
Socrate nu a venit singur cu aceste idei. Idealurile lui Socrate provin din Protagoras și alți filozofi premergători. Sofistii, acești „profesori de arte politice” au fost primii care nu au gândit și au acționat așa cum a făcut Socrate, ei nu aveau scopul de bine pentru comunitate, care îi aparținea lui Socrate si oricarui filozof adevarat.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, Parisul devenise centrul activității filozofice și științifice care contestă doctrinele și dogmele tradiționale. Mișcarea filozofică a fost condusă de Voltaire și Rousseau, care au susținut o societate bazată pe rațiune, ca în Grecia antică, mai degrabă decât pe credință și doctrina catolică, pentru o nouă ordine civilă bazată pe legea naturală și pentru știința bazată pe experimente și observație empirica.
Filosoful politic Montesquieu a introdus ideea unei separări a puterilor într-un guvern, concept care a fost adoptat cu entuziasm de autorii Constituției Statelor Unite. În timp ce filozofii iluminismului francez nu erau revoluționari și mulți erau membri ai nobilimii, ideile lor totusi au jucat un rol important în subminarea legitimității Vechiului Regim și în modelarea Revoluției Franceze.
Kant a încercat să reconcilieze raționalismul și credința religioasă, libertatea individuală și autoritatea politică, precum și să creeze o viziune asupra sferei publice prin rațiunea privată și publică. Opera lui Kant a continuat să modeleze gândirea germană și, într-adevăr întreaga filozofie europeană, până în secolul al XX-lea.
Legatura organică a clasicismului cu stiintele, cu noile industrii apărute in sec. al IXX-lea, si cu filozofia din ce in ce mai mult implicată in viata socială nu era ceva care să ducă la un rezultat dorit de elita conducatoare, De aceea se impunea deturnarea preocuparilor sociale de la normele clasicului la orice alta modă temporară si efemeră. A fost gasit romantismul ieftin si emotional ca să se faca inlocuirea.
Clasicismul a fost folosit atât de cei care au respins sau au văzut transfigurări temporare în lumea politică, științifică și socială, cât și de către cei care au îmbrățișat schimbările ca mijloc de a răsturna greutatea percepută a secolului al XIX-lea.
În filozofia actuală, clasicismul este folosit ca termen în special în relație cu impulsurile apolonice și dionisiace în societate și artă; aceasta este o preferință pentru raționalitate, sau cel puțin catarsis ghidat rațional, față de emoționalism.
La începutul secolului al XIX-lea, Europa Centrală este sediul mișcării culturale cunoscute sub numele de Romantism, definită în 1798 de criticul german Friedrich Schlegel (1772–1829), cu o atenție deosebită la poezie. Numită după romantism, o formă literară medievală, mișcarea afirmă puterea sentimentului asupra rațiunii și a naturii asupra artificiului.
Proliferează misticismul și, prin extensie, gustul pentru fantastic și sublim. În artele vizuale, acest lucru are ca rezultat o înflorire a picturii peisagistice și, combinat cu sentimentul politic popular pe măsură ce regiunea suferă o perioadă de dominație franceză, influențează o renaștere naționalistă a culturii medievale în literatură, artă și arhitectură. Conflictul cu Franța se reia în a doua jumătate a secolului, de data aceasta rezultând o Germanie unificată (1871).
Romantismul s-a caracterizat prin accentul pus pe emoție și individualism, precum și pe glorificarea trecutului și a naturii, preferând medievalul clasic. Romantismul a fost parțial o reacție la Revoluția Industrială și la ideologia predominantă a Epocii Iluminismului, în special la raționalizarea științifică a Naturii. A fost întruchipat cel mai puternic în artele vizuale, muzică și literatură; a avut, de asemenea, un impact major asupra istoriografiei, educației, științelor sociale și științelor naturii. A avut un efect semnificativ și complex asupra politicii: gândirea romantică a influențat conservatorismul, liberalismul, radicalismul și naționalismul.
Revolutia tehnică a determinat si ea o revolutie culturală in toate domeniile si in special in arhitectură. Revivalismul a fost un semn distinctiv al arhitecturii europene a secolului al XIX-lea. Au avut loc renașteri ale stilurilor romanic, gotic, renascentist și baroc, alături de renașteri ale stilurilor clasice. Stilurile regionale, cum ar fi Tudorul englezesc, au fost, de asemenea, reînviate, precum și stilurile non-europene, precum chineză (Chinoiserie) și egipteană.
Aceste renașteri au folosit adesea elemente ale stilului original într-un mod mai liber decât exemplele originale, uneori împrumutând din mai multe stiluri simultan. La Castelul Alnwick, de exemplu, elemente de renaștere gotică au fost adăugate la exteriorul castelului medieval original, în timp ce interioarele au fost proiectate în stil renascentist.
Arhitectura Art Nouveau a fost o reacție împotriva stilurilor eclectice care au dominat arhitectura europeană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-a exprimat prin decorare. Clădirile erau acoperite cu ornamente în forme curbate, bazate pe flori, plante sau animale: fluturi, păuni, lebede, irisi, ciclame, orhidee și nuferi. Fațadele erau asimetrice și adesea decorate cu plăci ceramice policrome. Decorul sugera de obicei mișcare; nu a existat nicio distincție între structură și ornament.
Multe dintre evoluțiile literaturii din această perioadă sunt paralele cu schimbările în artele vizuale și alte aspecte ale culturii secolului al XIX-lea.
Realismul literar este tendința, începând cu literatura franceză de la mijlocul secolului al XIX-lea și extinzându-se până la autorii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, către reprezentări ale vieții și societății contemporane așa cum a fost sau este. În spiritul „realismului” general, autorii realiști au optat pentru reprezentări ale activităților și experiențelor cotidiene și banale, în loc de o prezentare romantizată sau stilizată.
Honoré de Balzac este adesea creditat cu pionieratul unui realism sistematic în literatura franceză, prin includerea unor detalii specifice și personaje recurente.
Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, Gustave Flaubert și Ivan Turgheniev sunt considerați reprezentând apogeul stilului realist prin proza lor neîmpodobită și atenția acordată detaliilor vieții de zi cu zi.
În literatura germană, realismul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat sub numele de „Realism poetic” sau „Realism burghez”, iar figurile majore includ Theodor Fontane, Gustav Freytag, Gottfried Keller, Wilhelm Raabe, Adalbert Stifter și Theodor Storm. Scriitorii „realiști” de mai târziu au inclus Benito Pérez Galdós, Nikolai Leskov, Guy de Maupassant, Anton Cehov, José Maria de Eça de Queiroz, Machado de Assis, Bolesław Prus și, într-un fel, Émile Zola, al cărui naturalism este adesea privit ca o ramură a realismului.
Până în anii 1850, căile ferate și liniile telegrafice legau toate orașele mari din Europa de Vest, precum și cele din Statele Unite. În loc să reducă considerabil nevoia de călătorie, telegraful a făcut călătoria mai ușor de planificat și a înlocuit serviciul de poștă lent pe distanțe lungi, lansand turismul ca industrie si nu doar o aventura. Cablurile submarine au fost așezate pentru a lega continentele prin telegraf, ceea ce era o realitate în anii 1860. Comunicatia rapida era o necessitate tehnică de care au profitat si comertul dar mai ales finantele internationale impreuna cu oficinile lor, serviciile secrete..
Clasicismul renascentist a dat naștere a două mișcări diferite: manierismul și barocul. Manierismul, o reacție împotriva perfecțiunii idealiste a Clasicismului, a folosit distorsiunea luminii și a cadrelor spațiale pentru a sublinia conținutul emoțional al unui tablou și emoțiile pictorului. Acolo unde arta Renașterii înalte subliniază proporția, echilibrul și frumusețea ideală, manierismul exagerează astfel de calități, rezultând adesea în compoziții care sunt asimetrice sau nefiresc de elegante.
Stilul se remarcă prin rafinamentul său intelectual, precum și prin calitățile sale artificiale spre deosebire de cele naturaliste. Favorizează tensiunea compozițională și instabilitatea mai degrabă decât echilibrul și claritatea picturilor renascentiste anterioare.
În contrast, arta barocă a dus reprezentaționalismul Renașterii la noi culmi, subliniind detaliile, mișcarea, iluminarea și drama. Poate cei mai cunoscuți pictori baroc sunt Caravaggio, Rembrandt, Peter Paul Rubens și Diego Velázquez. Arta barocă este adesea văzută ca parte a Contrareformei – renașterea vieții spirituale în Biserica Romano-Catolică.
Temele religioase și politice sunt explorate pe scară largă în contextul artistic baroc, iar atât picturile, cât și sculpturile sunt caracterizate de un element puternic de dramă, emoție și teatralitate. Arta barocă era deosebit de ornamentată și elaborată în natură, folosind adesea culori bogate, calde, cu subtonuri întunecate. Pictura olandeză din epoca de aur este un subset distinct al barocului, ceea ce duce la dezvoltarea unor genuri seculare, cum ar fi natura moartă, picturile de gen cu scene cotidiene și pictura peisajului.
Până în secolul al XVIII-lea, arta barocă se transformase în rococo în Franța. Arta rococo era chiar mai elaborată decât barocul, dar era mai puțin serioasă și mai jucăușă. Mișcarea artistică nu a mai pus accent pe politică și religie, concentrându-se în schimb pe teme mai ușoare precum romantismul, sărbătoarea și aprecierea naturii. În plus, a căutat inspirație din formele artistice și ornamentația Asiei din Orientul Îndepărtat, ceea ce a dus la creșterea în favoarea figurinelor de porțelan și a chinezismelor, în general. Rococoul a căzut curând în disgrație, fiind văzut de mulți ca o mișcare strigătoare și superficială care pune accent pe estetică în detrimentul sensului.
Atltanta 08/06/2024