ilie tudor | Am vrut să zbor ca un fluture Amintirile unui copil despre Holocaust – de pe : http://www.yadvashem.org/yv/en/education/languages/romanian/lesson_plans/bookbutterfly.asp#2Mă numesc Hannah. În oraşul în care m-am născut, în Polonia, toată lumea îmi spunea “Hanecica”. M-am născut în 1935 în Biala Rawska, un oraş în care evreii şi nevreii locuiau şi locuiseră împreună de generaţii. Apoi au început să se întâmple lucruri care m-au făcut să uit de toate cântecele, poeziile şi jocurile pe care odinioară le ştiam atât de bine. Viaţa mea avea să se schimbe pentru totdeauna. Aveam patru ani când războiul a izbucnit, în septembrie 1939. Soldaţii germani în uniforme cenuşii au sosit în oraşul nostru. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să impună camuflajul. De la opt seara le era interzis tuturor să iasă din casă. Oricine era prins afară după ora opt era pedepsit. Intr-o zi, am văzut-o pe mama cosând stele galbene pe haina ei şi pe cea a tatălui meu. Am întrebat-o: Germanii au ordonat ca evreii să se mute într-un cartier special în fiecare oraş. Cartierul evreiesc a fost numit ghetou. Bunica şi mătuşile mele, la fel ca şi vărul Henia, au locuit cu restul evreilor în ghetoul din Biala Rawska. În noaptea de Yom Kipur (ziua ispăşirii păcatelor), m-am dus cu tata în sinagoga din ghetou. Tata a îmbrăcat hainele de sărbătoare. Pe reverul jachetei purta o stea galbenă şi sub braţ era un talis (un şal alb de rugăciune). Eu purtam o rochie albă cu un ornament floral şi pantofi albi strălucitori. Copiii, îmbrăcaţi în alb, se jucau pe iarbă în faţa sinagogii. Cu toţii arătau îngrijiţi şi eleganţi. Aveam şase ani. A fost prima zi de şcoală în septembrie 1941. Germanii tot mai erau în Biala Rawska. Într-o seară, soldaţii germani le-au ordonat tuturor evreilor să îşi ia nişte haine şi ceva mâncare şi să se ducă în clădirea şcolii din oraş. De data aceasta, nu mai erau excepţii. Mama împachetă două valize cu mâncare şi haine şi ne alăturarăm restului evreilor care veneau din ghetou. Mama mi-a croit o rochie nouă. Era seară când m-a urcat pe o masă ca să îmi facă ultimele cusâturi. Rochia era făcută din ţesătură albastră de catifea şi multe pliuri. Eram foarte fericită. M-am răsucit repede pe masă în timp ce rochia flutura în sus şi în jos în jurul meu. Mama îmi spuse: «Fii atentă să nu cazi». Însă eu am continuat să zbor ca un fluture. Soldaţii germani au continuat să caute evrei în pădure. Femeia poloneză care ne ascunsese în cocină era înspăimântată că nemţii ne vor găsi şi o vor pedepsi. Pedeapsa pentru cei care ascudneau evrei era moartea. Le spuse părinţilor mei că va trebui să ne găsim altă ascunzătoare. Tata a rugat-o să o contacteze pe Moşalcova, vecina noastră din orăşel, care ne promise că ne va găsi o nouă ascunzătoare. Câteva zile mai târziu am auzit paşi lângă cocină. Îngroziţi, ne-am ascuns în groapă. Tata ne-a acoperit cu fân. Poarta se deschise. – Cred că Zisel şi Hanecica ar trebui să se îmbrace ca o mamă şi o fiică dintr-o familie de tărani polonezi şi să meargă la sora mea, care locuieşte în Varşovia. În acea noapte, înainte de a adormi în cocină, tata spuse: În oraşul Varşovia nimeni nu ştia că eu şi mama eram evreice. Am stat pe strada Zelzenah nr. 64 unde familia Skovronek locuia la etajul şase. Domnul Skovronek era electrician iar doamna Skovronek vindea săpun în piaţă. Cele doua fiice ale lor, Hanka, de 13 ani şi Başa, de 10 ani, erau eleve. Apartamentul familiei Skovronek era aproape de ghetoul din Varşovia, unde li se poruncise evreilor să trăiască. Era cel mai mare ghetou evreiesc din toate câte existau. Doamna Skovronek îi spuse mamei că unii evrei fugiseră din ghetou şi veniseră în piaţă. Povesteau despre suprapopulare, foamete şi epidemii. Ne spuneau că evreii erau luaţi cu trenurile din ghetou. Doamna Skovronek spuse că oamenii în piaţă credeau că se va întâmpla curând ceva în ghetou. Nimeni nu ştia că mama şi cu mine ne ascundeam în apartamentul lui Skovronek. Ori de câte ori familia Skovronek avea musafiri, mama şi cu mine ne ascundeam în cămară. Odată, când veni un oaspete pe nepusă masă, nici nu am avut timp să fugim în cămară, printre haine, aşa că am sărit în cutia de cărbuni, iar doamna Skovronek se aşeză pe cutie până când musafirul nepoftit plecă. Uneori, trebuia să ne ascundem în dulapul de haine cu orele, fără să mişcăm, fără să scoatem un sunet. În cămară îmi imaginam că sunt un mic spiriduş care trăieşte în pădure, în haine albastre şi cu o pălărie roşie cu un fes pe cap.Îmi spuneam că beau roua de pe iarba pădurii, mergând printre flori şi ghicind numele fiecăreia dintre ele după miros. Mama, Hanka şi cu mine am dansat prin apartament. A fost un dans al bucuriei, un dans al victoriei asupra forţelor răului. Am plecat să locuim în alt oraş. Mama hotărî că nu vom mai spune nimănui că suntem evreice. Mama lucra ca croitoreasă iar eu învăţam într-o şcoală poloneză. Mă duceam cu celelalte fete din clasă la biserică şi învăţam despre religia catolică. O dată, preotul puse o întrebare şi numai eu am ştiut răspunsul. Preotul zâmbi şi spuse: “Hanecica, dacă nu aş şti că eşti catolică aş crede că ai un cap evreiesc pe umeri”. Pe 28 ianuarie 1949 am ajuns în Israel. Când vaporul nostru „HaAtzmaut“ (Independenţa) se apropie de portul Haifa, am văzut munţii Carmel. Am ştiut că în sfârşit sunt acasă. Hannah Gofrit Sper să aud veşti de la voi |
oare ce ar fi de spus cind , dupa ultimatumul sovietic, odata cu retragerea trupelor romane, hoardele de salbatici au comis crime inimaginabiie, omorind romani pentru vina de a fi romani, in tarimul dintre Prut si Nistru, IN TIMP DE PACE??? cind vom spune lumii, exact in tonul de mai sus, povestile de groaza ale romaniilor ucisi de bestii in acea parte de Romanie???
care e scopul povestii de mai sus?
Nesimtitilor, nerusinatilor, nu va folositi de numele lui Ilie Tudor, fost detinut politic si martir anti-comunist al Romaniei
ca sa scrieti mizeriile astea cu scop politic. Nu aveti decat sa va luati de cap cu polonezii vostrii. Lasati-ne in pace si vedeti-va de tampeniile voastre politice. Mizeriile astea nu au scop de marturie ci de blamare a guvernului actual polonez, cu scop politic evident.
Duceti-va in varsovia si lasati-ne in pace, si nu va mai folositi de numele unor martiri din neamul nostru sa va ascundeti identitatea.
Cata obraznicie, nesimtire!! cata nerusinare domnule!
Domnule Coja si dta esti responsabil pentru ce postezi!
Și cu asta cum rămîne? http://ioncoja.ro/fabrica-de-victime-ale-holocaustului-descoperita-de-justitia-americana/
Cine minte?! Madam Hannah Gofrit sau Justiția americană?!