 CD1.908 aprobate denitsoc@gmail.com 216.131.107.146
ALINIEREA SI PROECTIA Henry Kissinger a remarcat că marile puteri își anunță rareori dominația – pur și simplu încep să ia decizii pe care alții se simt obligați să le urmeze. Este o remarcă a comportamentului imperial colonial din trecut, astăzi noile puteri emergente nu sunt coloniale si nici nu vor să-si exercite dominatia si nici să oblige alte tări să le urmeze orientările ideologice sau politice, neamestecul in treburile interne este un principu respectat cu sfintenie. In noua ordine planetară alinierea statală se face prin simpatie si interes comun, fără constrangeri sau conditionări de nici un fel. Decizia prin lege a Chinei de nu se mai urma nici o decizie unilaterală de sanctiune economică sau financiară ce o priveste si de a trimite aceste sanctiuni la curtea juridică de resort chineză spre a fi validată sau desfiintată dă un exemplu demn de urmat de orice stat suveran ce poate găsi protectie legală si de apărare la tările cu care si-a făcut tratate de aparare mutuală. Există un vechi proverb chinezesc care spune că vânătorul iscusit nu urmărește iepurele – el se poziționează acolo pe unde iepurele trebuie în cele din urmă să fugă. Intuitia vine din experientă milenară, dintr-o cultura puternică si unitară, ce a cultivat o religie de o mare libertate privind spiritualitatea personală. Cele doua puteri emergente au interese comune, usor de conjugat si o viziune de inaltă moralitate socială expuse cu o diplomatie inteligentă, elegantă, eficientă si care inspiră incredere in relatiile internationale. Intalnirea Putin cu Xi nu a avut loc imediat ce a avut loc intrevederea Xi si Trump in scopul informării reciproce si immediate. Intalnirea Xi cu Putin fusese programată incă din ianuarie 2026, inainte ca Trump sa-si fi manifestat dorinta unei intalniri cu Xi si toate speculatiile făcute pe seama intalnirii imediate si animată de curiozitate si speculatii de culise, sunt gratuite, asemenea speculatii nu se fac intre doua puteri care se respectă si au o bogată si frumoasă traditie cu adevărat diplomatică. Ambele țări au convenit să publice un document comun care îndeamnă la recunoașterea ordinii multipolare. Există o înțelegere reciprocă între ruși și chinezi că ordinea geopolitică globală nu poate coexista cu puteri hegemonice și că este necesar să se stabilească mecanisme pentru coexistența pașnică între superputeri, evitând conflictele de interese și escaladările tensiunilor dintre acestea. Ambele țări demonstrează angajamentul față de reconfigurarea societății internaționale, subliniind necesitatea eliminării rămășițelor instituționale ale ordinii unipolare și crearea unor instituții adecvate realității unei lumi policentrice. Ambii lideri au cerut respectarea Cartei ONU și încetarea impunerii ilegale de sancțiuni unilaterale – o măsură complet ilegitimă si abuzivă în temeiul dreptului internațional. Parteneriatul ruso-chinez provine dintr-o viziune comună asupra lumii între cele două țări, care se traduce printr-o înțelegere reciprocă că ordinea internațională trebuie reajustată într-o direcție multipolară. Cu cât țările occidentale vor înțelege mai repede ceea ce Rusia și China au înțeles deja, inevitabilitatea unei lumi multipolare, cu atât mai repede va fi posibilă restabilirea păcii și stabilității globale. Războiul din Iran și Strâmtoarea Hormuz au făcut inevitabilă intrarea definitivă si vizibilă în scenă a unei Noi Ordini Mondiale. America este o economie de hârtie care nu putea rezista. Avea nevoie de o relație solidă si de incredere cu alte părți ale lumii. Dar acestea iau scăpat din mână, si s-a distrus cu aparitia jocului absurd al tarifelor arbitrare, iar totul se încheagă acum ca o maioneză tăiată. China nu a avut altă opțiune decât să scape de această dezintegrare occidental-americană și să-și creeze propriul sistem alternativ de plăti si echivalente. „Teoriile occidentale ale relațiilor internaționale sunt fundamental modelate de centrismul occidental. Prin contrast, în sistemul independent de cunoaștere al relațiilor internaționale din China, conceptul unei comunități cu un viitor comun pentru umanitate ocupă o poziție centrală”. A mai completat acesta. Va fi lumea supusă șantajului, forțată să fie vasali tributari ai sistemului occidental sau înfometată și marginalizată perpetuu? Paraziții reptilieni nu pot trăi și funcționa în izolare absolută, ar deveni pacienții experimentului Calhun. „Chiuveta comportamentală” este un termen inventat de etologul John B. Calhoun pentru a descrie un colaps al comportamentului care poate rezulta din suprapopulare. [Etologia disciplină care are ca obiect studiul moravurilor, al obiceiurilor popoarelor]. Termenul și conceptul derivă dintr-o serie de experimente privind suprapopularea efectuate de Calhoun pe șobolani bruni între 1958 și 1962. În cadrul experimentelor, Calhoun și cercetătorii săi au creat o serie de „utopii ale șobolanilor” – spații închise, izolate în care șobolanilor li se oferea acces nelimitat la hrană și apă, permițând creșterea nestingherită a populației. Poate exista o confuzie și o superficialitate semnificativă în jurul acestui diagnostic. Totuși, acest efort merită o analiză serioasă, deoarece atinge esența unei crize antropologice. Poziția chineză este întemeiată pe o neîncredere profundă față de lumea occidentală și are scopul de a apăra status quo-ul politic chinez, dar nu este vorba doar de atât. Cunoștințele sunt dispersate în milioane de minți, legate de contexte locale, abilități practice, intuiții practice și preferințe care se schimbă în fiecare zi. Piața nu este doar un mecanism de eficiență. Este un mecanism cognitiv. Este singurul dispozitiv inventat vreodată care știe cum să coordoneze cunoștințe pe care nimeni nu le deține pe deplin. Totuși, ar putea exista ceva mai mult și mai rațional împotriva capitalismului decat: îngrijorarea cu privire la instabilitatea sa endemică și la criza financiar-socială generalizată care aduce totul în pragul colapsului din când în când, ciclic. Aici nu este vorba doar de Hormuz sau de războiul din Ucraina. Fie China este readusă în sistem, dar cum și de ce ar trebui China să accepte acest lucru când, din perspectiva Chinei, există multe dezavantaje? Țările lăsate în afara sistemului americano-occidental se vor auto-persuada să se alăture comunității Sudului Global fără a fi fortate in nici un fel de a se alinia cu Sudul Global si cu organizatiile sale. Ori SUA își poate urmări propria „salvare” solitară. Dar dacă o face, restul lumii s-ar putea alinia Sudului Global în mod deschis sau în secret. Poate că s-a atins un echilibru precar, dar prețios, între SUA și China. Între timp, fără un efort deosebit viziunea Chinei asupra lumii se va îndepărta tot mai mult de cea a SUA, despărtind lumea într-o măsură și mai mare. În filosofia strategică profundă care ghidează atât Beijingul, cât și Moscova în fața ordinii internaționale actuale, găsim această diferență aparentă de mentalitate și stil, care face din China un concurent inteligent și sistematic al Statelor Unite, în timp ce Rusia apare ca o forță perturbatoare și rebelă. China nu încearcă să distrugă status quo-ul instituțiilor internaționale actuale, ci mai degrabă încearcă să le pastreze pentru balansarea obligatiilor si datoriilor contractuale actuale, căci China este totusi un mare investitor international si are nevoie de parghiile legale existente să-si recupereze investitiile, în timp ce, în contrast puternic, Rusia pare că vrea să schimbe regulile în întregime, ca fiind nedrepte si fortate. Diferențele aparente dintre mentalitatea chineză și rusă în relaționarea cu sistemul internațional și cu instituțiile existente sunt necesare unui joc inteligent de a mentine o balantă a datoriilor si obligatiilor ce vor trebui să fie validate de o instantă internatională la cererea de contestatie a celor defavorizati si schimbarea viitoare a legislatiei internationale. Beijingul înțelege că ascensiunea sa istorică remarcabilă de a deveni a doua cea mai mare economie a lumii o obligă la păstrarea unei discipline economice, financiare si legale care să fie gestionată de o instantă internatională pentru litigiile ce vor apare cu zecile de mii. In urma rezolvării acestor litigii va aparea o practică judiciară cu propuneri de lege ferenda care să ducă la inlocuirea legislatiei internationale actuale cu una mai corectă si mereu perfectabilă. Răbdarea strategică este mentalitatea chineză ce crede în viziunea pe termen lung. Ei văd America slăbind și declinând atât pe plan intern, cât și internațional, din cauza datoriilor și tipăririi in exces, cat si a conflictelor politice și, prin urmare, dezintegrarea occidentală va veni singură si sigur, fără a fi nevoie a se distruge ordinea internațională sau să fie șocată lumea cu războaie majore. Ei mai cred că nu este nevoie să se confrunte occidentul direct, ci mai degrabă să fie lăsat să sângereze până când se prăbușește singur. Beijingul desfășoară în prezent una dintre cele mai complexe manevre diplomatice din istoria modernă, adoptând o strategie de echilibru pragmatic prudent. În ceea ce privește razboiul din Iran, Beijingul vede implicarea Washingtonului într-un război costisitor și prelungit ca pe un cadou strategic, permițându-i să-și vadă adversarul slăbind fără a se angaja într-o confruntare directă. Fiecare rachetă lansată de lansatoarele Patriot si Iron Dome este o armă epuizată din stocurile americane. China ajută discret Iranul să rupă spatele hegemoniei americane. Pentru Beijing, Iranul este acum un puternic spărgător de nuci care aduce dispariția hegemoniei americane în viitor. Acest pragmatism este evident în peisajul actual, unde China folosește arta războiului fără luptă pentru a evita confruntarea și a cădea în capcana tradițională a lui Tucidide ca putere emergentă. China aplică literalmente maxima lui Sun Tzu: “dacă vezi că inamicul tău greșește, nu-l întrerupe”. Astfel, atât China, cât și Rusia sprijină Iranul suficient cât să mențină un război de uzură, în timp ce urmăresc cum Washingtonul se scufundă încet și inevitabil în nisipurile mișcătoare ale regiunii. Analizând strategia iraniană și poziția sa oscilantă între mentalitatea rusă distructivă și mentalitatea chineză cooperantă, putem observa ca statul iranian, în special aripile sale diplomatice și tehnocratice, înțelege că un colaps pe scară largă al hegemonului ar însemna dezintegrare și instabilitate internatională. Prin urmare, încearcă să imite strategia subtilă de infiltrare si amanare a Chinei. Iranul a căutat în mod activ să se alăture blocurilor conduse de China și Rusia pentru a remodela ordinea internațională, devenind membru oficial al Organizației de Cooperare de la Shanghai și al grupului BRICS. Cu superputeri globale în ascensiune și o singură superputere dominantă, aceasta din urmă nu își poate menține exersarea hegemonică la nesfârșit. Se confruntă cu superputeri emergente a căror prezență, putere și influență cresc an de an cat si exagerata emisie monetară fiat făcând ca declinul superputerii unipolare să fie inevitabil, așa cum a prevăzut cândva fostul președinte american Richard Nixon. Exact acesta este scopul pentru care China și Rusia lucrează astăzi prin alianța și politicile lor strategice, în parteneriat cu marile puteri regionale care resping, de asemenea, ordinea mondială unipolară. Legenda regelui Midas și a lui Cresus, despre care se spunea că transformau tot ce atingeau în aur, demonstrează că tendința reptiliană de a venera bogăția se întinde peste epoci și civilizații. Normele juridice au fost create pentru a-i proteja pe cei slabi; ele sunt un act de generozitate, o recunoaștere a pluralității umane. Cei puternici nu au nevoie de protectii. Scopul Globalizării, asa cum Forul Economic International o arată este de a stabili o ordine mondială diferită, expulzând statele care au susținut suveranitatea popoarelor, la bine și la rău. Metoda ordinii dictate de reguli mege pe formula prevazută de Hobbs “auctoritas, non veritas facit legem”, ce devine acum realitate. Puterea acestei ordini este exercitată de o elită cosmopolită, fără stat, care face ca definițiile juridice antice să fie înlăturate și creează o putere detașată de ideea de stat și teritoriu, străină, ba chiar ostilă poporului, natiei. Oligarhia a acaparat două instrumente cruciale: banii prin creație monetară fiat și impunerea ideologică a datoriei; Tehnologia, niciodată atât de omniprezentă, niciodată atât de puternică în istoria omenirii, este pentru prima dată capabilă să exercite un control absolut asupra vieților, comportamentelor și ideilor noastre. Asa cum a remarcat politicianul elvețian Jean Ziegler care a scris cartea profetică, “Privatizarea lumii”, puterea a trecut rapid în mâinile clicilor, grupurilor de interese și cartelurilor private, a căror semnificație epocală Ziegler nu a reușit insă să o înțeleagă: puterea economică și financiară a evoluat într-un instrument de dominație globală. Desi a semnalat corect faptele Ziegler nu a tras concluzia evidentă căci nu a căutat o soluție valabilă pentru a salva situația. Plutocrația nu mai înseamnă pur și simplu puterea banilor, ci dominația prin bogăție combinată cu deținerea tehnologiilor informației și comunicațiilor ale celei de-a patra revoluții industriale. Norme precise de drept internațional asigură totală impunitate sediilor, actelor și liderilor sistemului bancar central, acestea sunt inviolabile și netransparente, o extrateritorialitate care le plasează deasupra statelor si nu pot fi atinse de nici o responsabilitate. Ce stat de drept mai există dacă nodurile cheie ale sistemului sunt incontrolabile, îndepărtate de dreptul comun? La fel ca și conducătorii absoluți din trecut, plutocrații sunt “legibus solute” – nu sunt legați/obligati de legi. Natura transnațională a marilor conglomerate plutocratice – fonduri de investiții, Big Tech, multinaționale – face imposibilă supravegherea publică și extrem de dificilă impozitarea imenselor criminalelor lor profituri. City of London, o milă pătrată de teren urban in mijlocul Londrei, care găzduiește cele mai mari instituții financiare din lume, este o enclavă plutocratic/reptiliană în afara puterii Regatului Unit. Pentru oamenii autodepășiți, ignoranți și amorali, darul otrăvit este legalizarea dorințelor, capriciilor și perversiunilor lor, sub numele atrăgător de drepturi individuale, lLberale care pot fi savurate contra cost în afara limitelor moralității naturale. Revoluția sexuală care a început în anii 1960 a fost promovată și controlată de sus. O reformă a comportamentului uman este necesară si va trebui impusă sub forta pedepselor penale, căci majoritatea indivizilor din occident nu mai cunosc respectul, bunul simt sau buna cuviintă care să-i faca sa respecte morala naturală. Nu există cuvânt mai incontestabil decât democrația, devenit cult la care oamenii se inchină fără ai cunoaste adevaratele valori. Realitatea concretă demonstrează că suntem forțați să folosim o monedă privată; [emisă de o entitate privată – FED], legile sunt în mare măsură rezultatul unor acorduri confidențiale între oligarhii; guvernele alese sunt condiționate de reglementări scrise și puteri de facto care le ghidează acțiunea. Acesta este catalogul, în ciuda iluziilor alimentate de cei care dețin întregul aparat de comunicații, divertisment și cultură, cu care au preluat controlul conștiințelor într-o distopie creată în care „drepturile” (consumul, sexul, drogurile, jocurile de noroc, zumzetul rețelelor sociale) funcționează ca droguri tranchilizante și euforice. Popoarele sunt divizate, reduse la mase informe, lipsite de identitate, plebe doritoare și transhumantă; teritoriile sunt invadate de tehnologii fără granițe. Societatea occidentală va ajunge să sărute mainile pe care a incercat dar n’a putut să le muste si va lua picioare in spate de la cei pe care a incercat să-i scuipe in fată. Jocul a ajuns la punctual terminus, aici incepe disperarea si violenta gratuită izvorată din instictul de a se răzbuna pe capra vecinului. O aliniere neconditionată si neimpusă in afara cercului occidental ne ar scoate din raza de actiune a acestor disperati si ne ar salva de la multe violente si agresiuni nejustificate, cat si de cheltuieli de sustinere a unor cauze străine intereselor tării. Atlanta 24/05/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
OPERA ITALIANĂ SI REVOLUTIA
– Continuare la OPERA ITALIANĂ ȘI CENZURA – https://ioncoja.ro/opera-italiana-si-cenzura
De CD
Opera „Nunta lui Figaro” de Mozart a fost interpretată pentru prima dată în 1786.
Wolfgang Amadeus Mozart este considerat de mulți cel mai mare muzician din toate timpurile. A fost revoluționar în mai multe sensuri, iar realizarile sale in domeniul operei il califică astfel.
Înainte de Mozart, opera era văzută ca o formă de divertisment[bufă] exclusiv pentru clasele superioare. Acest lucru era valabil nu numai pentru cei care mergeau să o vadă, ci și prin personajele sale dramatice – personajele care erau prezentate pe scenă și, în special, protagoniștii. Odată cu Nunta lui Figaro (Le Nozze di Figaro – titlul său original italian) în 1786, totul s-a schimbat.
Aceasta este povestea unui servitor care se confruntă cu stăpanul său și îl păcălește pe acesta..
Încă un punct de plecare al acestei opere a fost subversiv. Piesa lui Beaumarchais, pe care Mozart și-a bazat opera, înfățișa nobilimea feudală ca fiind tipuri degenerate, lascive și depravate. La acea vreme, o asemenea caracterizare era considerată periculos de revoluționară.
Într-un discurs, personajul său central, servitorul Figaro, îndrăznește să afirme că este la fel de bun ca stăpânul său. În anii dinaintea Revoluției Franceze, aceasta era o chestiune extrem de subversivă! Ludovic al XVI-lea a considerat piesa de teatru atât de periculoasă încât a încercat inițial să o interzică.
În cele din urmă, a fost pusă pe scenă, iar prima sa reprezentație la Paris a fost atât de aglomerată încât trei persoane au fost călcate în picioare si au murit. Acest mic incident este o indicație clară a efervescenței care se acumula în societatea franceză la acea vreme.
Doar cinci ani mai târziu, Bastilia a fost luată cu asalt. Mulți dintre acei patroni bogați ai artelor care au fost prezenți la prima reprezentație publică a piesei lui Beaumarchais în 1784 și care au râs sau au huiduit în funcție de preferințele lor artistice sau politice, au sfârșit sub ghilotină. Acesta a fost destinul istoric al unei piese pe care Napoleon a descris-o mai târziu drept „Revoluția în acțiune”.
Desigur, există întotdeauna pericolul de a interpreta prea mult operele scrise în anii premergători Revoluției Franceze sau oricărui eveniment similar. Dar implicațiile sunt cu siguranță prea clare pentru a fi produsul unei simple întâmplări.
Un mare artist, chiar și atunci când are puțină pricepere in ale politicii, este uneori capabil să simtă artistic o anumită stare de spirit care se dezvoltă în societate. Este capabil să-i dea o expresie cât se poate de profundă și veridică, chiar înainte de a fi exprimată în mod conștient de către protagoniștii procesului real istoric.
La rândul său, Mozart nu a fost un revoluționar în sens politic. Ci a fost copilul timpului său, un produs al Iluminismului care a reușit să reflecte perfect în arta sa climatul general al epocii în care a trăit. A fost cuprins de spiritul rebeliunii, perfect adaptat propriului său temperament. Aceasta, la rândul său, nu a fost o întâmplare. Decurgea din experiența sa personală de viață, care i-a lăsat o ură profundă față de nedreptate și o simpatie pentru cei defavorizați, luptând pentru drepturile sale, libertate sau simpla demnitate umană.
Trăind la Viena la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Mozart era foarte conștient de natura feudalismului și de caracterul elitei conducătoare. Cu greu putea să nu fie conștient de mesajul revoluționar al piesei lui Beaumarchais, care fusese interzisă de Iosif al II-lea, fratele Mariei Antoaneta.
Iosif al II-lea era considerat un monarh relativ progresist pentru acele vremuri, în stilul lui Frederic cel Mare al Prusiei și al Ecaterinei cea Mare a Rusiei. A abolit iobăgia în ținuturile sale, a introdus dreptul la o relativă liberă exprimare și chiar a încercat să abolească unele privilegii ale nobilimii.
Nu era neobișnuit să vezi nobili măturând străzile Vienei ca pedeapsă pentru o mică încălcare. De asemenea, s-a amestecat chiar și în cele mai banale aspecte ale vieții cotidiene, ca atunci când a adoptat o lege care interzicea femeilor să mai poarte corsete în ocazii publice.
Mozart încercase să democratizeze opera scriind nu în italiană, ci în germană, de exemplu Die Entführung aus dem Serail – Răpirea din Serai. Dar oricată tolerantă ar fi dovedit Iosif al II-lea nu a putut permite operei sa fie cantată in limba germană, dar a permis cantarea in limba italiană. Influența limbii italiene era atât de mare, opera comică italiană era pe atunci la modă, încât Mozart a decis să-și scrie si noua operă în italiană, desi limba originalului era, desigur, franceza.
Cealaltă capodoperă a lui Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, fusese deja transformată într-o operă, tot italiană și făcea furori. Mozart a decis deci să urmeze exemplul, cu o piesă care s-ar fi putut numi „Figaro ripostează”.
Alegerea libretistului de către Mozart a fost una neobișnuită: Lorenzo Da Ponte era un evreu, dintr-un mediu libertin, prieten al lui Casanova. Nu era un libretist experimentat, totuși a terminat un libret remarcabil în doar șase săptămâni.
Da Ponte nu numai că a reușit să păstreze întreaga forță politică a originalului, dar, a îmbogățit și mai mult caracterul personajelor.
Spiritul operei este transmis încă din primele măsuri ale uverturii – o lucrare care clocotește de viață și energie. Schimbările mercuriale din gândurile și sentimentele personajelor sunt transmise cu mare precizie de muzică.
Într-un procedeu inedit, suntem cufundați direct în acțiune în scena de deschidere. Aici, pentru prima dată, suntem introduși în prezența, nu a zeilor sau zeițelor, sau a eroilor clasici, nimfelor și păstorilor, ci a unor bărbați și femei obișnuite: servitori domestici. Intrăm în camerele lor și vedem cum trăiesc, cum gândesc și cum simt. A fost prima dată când astfel de lucruri au fost arătate pe scenă.
În această primă scenă, Figaro măsoară pentru un pat. Aceasta introduce deja tema centrală, deoarece patul în cauză este patul conjugal al lui Figaro. Tema este sexul. Semnificația constă în faptul că, în noaptea nunții, contele local intenționează să isi exercite dreptul feudal al seniorului: dreptul din prima noapte – dreptul unui lord de a avea relații sexuale cu o femeie aflată sub stăpânirea sa. Iar Figaro este hotărât să-l oprească.
Aici, dreptul stăpânului se ciocnește direct cu dreptul servitorului. Este un conflict de voințe în care, în cele din urmă, servitorul câștigă. Ceea ce este contestat aici este puterea arbitrară a stăpanirii feudale. Figaro îl provoacă pe conte în celebra arie „Se vuol ballare, signor contino”, în primul act, care poate fi tradusă aproximativ astfel:
„Dacă vrei să dansezi, dragul meu micuț conte,
Eu voi da melodia,
Dacă vei veni la școala mea,
Te voi învăța să joci!”
Aria este aparent interpretată sub forma unui dans curtezan din secolul al XVIII-lea – menuetul. Dar esența muzicii este foarte diferită de menuetul obișnuit. Este o declarație agresivă, plină de amenințare și sfidare. Este o declarație de război a servitorului împotriva stăpânului său. În această competiție, nu există nicio îndoială care erau interesele lui Mozart.
Aceasta era o societate feudală, dominată de ranguri înalte de nobili, de la marii stăpâni ai pământului până la micii proprietari locali de pământuri. Toți își exercitau tirania asupra maselor, nu doar asupra țăranilor care își cultivau pământurile. Acești nobili se comportau ca o rasă separată, superioară.
Mozart însuși provenea din pătura mijlocie, respectabilă. Cu toate acestea, era doar un alt subaltern al plătitorilor săi, un fel de servitor superior, dar totuși un servitor. Când îl servea pe Arhiepiscopul de Salzburg, Mozart trebuia să mănânce la parter, sub scări, cu servitorii. Locul său era clar specificat – deasupra bucătarilor, dar sub valeții Arhiepiscopului.
Când Mozart a decis să se mute la Viena și să părăsească serviciul arhiepiscopului, contele Arco, unul dintre acoliții arhiepiscopului și presupus prieten al lui Mozart, și-a demonstrat loialitatea față de șeful său lovindu-l pe compozitor cu un picior în fund. Acest incident arată foarte grafic relația dintre artist și oamenii bogați care îi cumpărau serviciile Astfel, ideea ca servitorul Figaro să preia controlul asupra stăpânului său trebuie să-l fi atras foarte mult lui Mozart.
La Viena, Mozart a câștigat faimă și popularitate. În punctul culminant al carierei sale, a atins un anumit grad de confort și prestigiu. Dar amenințarea sărăciei și a datoriilor nu a fost niciodată departe.
Mozart avea nevoie ca Figaro să aibă succes și a avut norocul că Joseph a fost de acord să-i permită să se joace opera in italiană. Mozart și Da Ponte erau amândoi străini clicii operei de la curte, atât de admirabil portretizați în piesa Amadeus a lui Peter Schaffer din 1979. Birocrații mărunți și mediocritățile de la curte au făcut tot posibilul să saboteze opera, dar aceasta a ajuns în cele din urmă pe scenă în mai 1786.
Probabil a existat un element de calcul politic în acțiunile lui Joseph de a permite punerea în scenă a operei lui Mozart. La acea vreme, el se afla în conflict cu nobilimea din cauza plății impozitelor și a altor probleme financiare, iar scopurile sale erau potrivite pentru a prezenta nobilimea într-o lumină proastă.
În cele din urmă, a fost atât de bine primită de publicul vienez încât, la a treia reprezentație, împăratul a trebuit să ordone o limită a numărului de bisuri. Cu toate acestea, au fost puse în scenă doar nouă reprezentații. În mod evident, puterile reale au realizat sensul subversiv intern al operei.
Figaro este o comedie, dar cu un mesaj serios. Aici există comedie înaltă și farsă joasă, dar și momente de mare frumusețe și patos, ca în aria contesei de la începutul actului doi, „Porgi amor…”, unde ea deplânge pierderea iubirii soțului ei.
Contele însuși este portretizat ca un tiran, deși cu această ocazie nu este capabil să-și exercite tirania. Aceasta este atât o acțiune socială, cât și una personală, exprimată prin tirania Contelui asupra femeilor.
Motivul pentru care tirania Contelui îl dezamăgește, sugerează opera, este acela că este percepută ca fiind atât de arbitrară: nu este fondată pe rațiune și, prin urmare, nu are nici-un motivsă existe, așa cum ar fi spus Hegel. Dar același argument ar putea fi folosit împotriva Ancien Régime în întregime.
Un regim social care a supraviețuit sieși, este în conflict cu sine însuși, nu are nicio rațiune să existe și trebuie înlăturat. Acesta a fost argumentul unor filosofi precum Hegel și logica și justificarea care stau la baza Revoluției Franceze. Este, de asemenea, omniprezent în paginile Nunții lui Figaro.
După cum știm, există mai multe modalități de a lupta împotriva tiranilor. O modalitate – așa cum se arată în 1789-93 – era una capitală, să le tai capetele.
Dar este posibil să se folosească si arma ridicolului, ceea ce au făcut Beaumarchais și Mozart cu mare efect.
La final, servitorilor li se permite să intre în salon și să danseze la nunta lui Figaro. Aici se schimbă starea de spirit. Masele apar ca protagoniști triumfători – nu figuri gri care pândesc în fundal, ci indivizi reali, vii, cu minți istete, caractere, sentimente și aspirații proprii. Imaginea acestor bărbați și femei dansând triumfător în salonul stăpanului este încărcată de semnificație istorică. Este atât o alegorie, cât și o anticipare muzicală a evenimentelor care au devenit realitate abia trei ani mai târziu.
Nunta lui Figaro, cu melodiile sale atrăgătoare, umorul bun și subiectele controversate, a fost un mare succes. În zilele noastre, când este obișnuit să considerăm opera drept artă pentru elită, este dificil să ne dăm seama cât de populare erau aceste lucrări. Erau muzica pop a vremii. Cei care nu își permiteau să meargă la operă puteau avea acces la muzica ei prin aranjamente pentru fanfare, ce cantau in chioscurile din parcuri sau in pietele largi ale oraselor.
La șase luni după prima sa reprezentație la Viena, în decembrie 1786, a fost interpretată la Praga, unde a avut un succes și mai mare. Mozart a fost îndemnat să vină și să vadă cu ochii lui cât de mult făcea furori această muzică – nu doar în operă, ci și ca muzică de dans în sălile de bal.
Mozart i-a scris cu încântare unui prieten: „Aici nu se vorbește decât despre Figaro. Nu se joacă, nu se cântă și nu se fluieră nimic altceva decât d Figaro. Nicio operă nu este desenată precum Figaro. Nimic, nimic altceva decât Figaro.”
Cealaltă capodoperă operatică a lui Mozart, Don Giovanni, al cărei libretist a fost tot Da Ponte, se bazează pe tema spaniolă a lui Don Juan. Versiunea originală a poveștii lui Don Juan apare în piesa de teatru El burlador de Sevilla y convidado de piedra – Escrocul din Sevilla și oaspetele de piatră, din 1630 de Tirso de Molina.
Aici, același subiect pe care l-am găsit în Figaro este tratat în culori mult mai sumbre și cu o si mai mare profunzime și complexitate.
Culorile întunecate ale acestei lucrări sunt evidente încă din primele măsuri prevestitoare și amenințătoare ale uverturii. Don Giovanni, la fel ca și Contele, este un dezmătat, dar este mult mai mult decât atât: este și un rebel care respinge toate normele sociale și morale. Există un element de anarhie care străbate această operă, o intuiție a prăbușirii ordinii sociale și morale existente.
În mod semnificativ, chiar prima arie a Actului I este cântată de Leporello, servitorul lui Don Giovanni, care își blestemă soarta în timp ce așteaptă afară în frig, iar stăpânul său aleargă după o doamnă înăuntru.
Mesajul ariei lui Leporello este subversiv politic – un apel la inversarea ordinii sociale:
Astfel, Leporello, arhetipul servitorului comic, primește o temă serioasă. Critica sa la adresa stilului de viață desfrânat al stăpânului său este continuată în faimoasa „arie de catalog”, unde enumeră ironic cuceririle amoroase ale lui Don Giovanni.
Rolul lui Leporello, vocea oamenilor de rând, a fost asemănat cu combinația lui Shakespeare de comedie de basm și dramă aristocratică înaltă, ca, de exemplu, în Henric al IV-lea, Partea întâi. Acest rol nu este deloc secundar, ci esențial pentru operă. În cele din urmă, Leporello supraviețuiește stăpânului său, care este în cele din urmă dus în flăcările iadului cu ajutorul unui misterios Oaspete de Piatră.
După ce l-au adus pe Don Giovanni în fața justiției supreme și l-au condamnat la o pedeapsă veșnică, Mozart și Da Ponte elimină vaporii de sulf cu un sextet vioi și glumeț.
Aici, supraviețuitorii subliniază morala și reflectează asupra propriului viitor, când irepresibilul Leporello concluzionează: „Ed io vado all’osteria a trovare padron meglior”. („Și mă voi duce la tavernă să găsesc un stăpân mai bun.”)
În secolul al XIX-lea, cu pudicitatea sa ipocrită victoriană, Optimismul vesel al acestui sextet final a fost considerat de prost gust și adesea omis. Dar un spirit de veselie naturală caracterizează întotdeauna perspectiva maselor, chiar și în cele mai serioase lupte, iar Mozart a demonstrat un simț infailibil al naturii umane atunci când a terminat pe această notă.
Actul întâi se deschide cu Leporello, servitorul, propunând, în esență, ca lumea să fie pusă cu susul în jos. La sfârșitul aceluiași act, Don Giovanni însuși propune un toast elaborat pentru libertate, care transmite cu acuratețe spiritul vremurilor.
Personajul lui Don Giovanni însuși este complex și contradictoriu. Este o figură mult mai interesantă decât Contele din Figaro. Un aventurier, un dezmătat obișnuit să manipuleze oamenii după propriile capricii, este în același timp curajos personal.
Într-un fel, Nunta lui Figaro se desparte atât de istorie, cât și de viața reală – dar doar relativ. În finalul din Actul IV, Contele și Contesa se împăcă, în timp ce Contele își recunoastepăcatele, se pocăiește. Apoi, toți se împăcă și cântă în armonie, iar astfel lucrarea se termină fericit.
Dar esența comediei este să se termine fericit, altfel nu ar fi comedie. Și toată lumea știe că astfel de finaluri au puțin de-a face cu viața reală. Știm că reconcilierea temporară dintre clasele antagoniste nu poate dura, așa cum știm că Contele va continua să alerge după servitoare cât mai curând posibil.
Fiecare luptă are momentele ei de răgaz temporar, așa cum fiecare război este întrerupt de încetări temporare ale focului. La începutul Revoluției Franceze – ca la începutul fiecărei revoluții – exista un sentiment general de euforie, o fraternizare a tuturor claselor în care chiar si regele și regina purtau cocarda tricoloră a revoluției.
Iluzia fraternității universale, transcendând toate diferențele de clasă pentru o scurtă clipă, a posedat mințile întregii societăți.
Dar, ca toate visele, s-a dizolvat în lumina rece a zilei. Revoluția Franceză a început acolo unde a rămas Figaro, dar nu s-a oprit aici. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor dramatice din 1798-1793 a lăsat în urmă toate iluziile, lumea veche s-a prăbușit, desi se ispăsise, maturată de stafia criminală care a dispărut misterios din paginile istoriei.
Drumul către revoluție a fost pregătit prin încercări de reformă. Acest fenomen se repetă frecvent în istoria revoluțiilor și a fost bine documentat de Alexis de Toqueville în celebra sa lucrare „Ancien Régime et la Revolution Française”.
Iosif al II-lea, patronul lui Mozart, a încercat o astfel de reformă de sus pentru a preveni revoluția de jos. Ca toate astfel de încercări, a fost sortită eșecului, noua elită financiară nu a iertat nimic, a vrut totul si nimic pentru mase.
Pe mormântul lui Iosif există o inscripție patetică compusă chiar de împărat: „Aici se odihnește prințul ale cărui intenții au fost bune, dar care a avut nenorocul să-și vadă toate planurile eșuate.”
Mozart a murit în 1791, aparent în urma unei epidemii, și a fost înmormântat, conform unuia dintre numeroasele edicte mărunte ale lui Joseph, în afara zidurilor orașului, într-un mormânt nemarcat, pe care nimeni nu a reușit să-l identifice.
Însă numele lui Mozart este amintit, respectat și venerat de milioane de oameni, trăieste prin muzica sa în timp ce numele stăpânilor săi sunt de mult ingropate de praful istoriei.
Atlanta 25/05/2026