„Aliații nu ne sunt prieteni…”

Alianta Familiilor din Romania nu are habar cu cine sa fie in alianta.
Dca ei cred ca in SUA exista Democratie si ca China este un pericol pentru demacratia americana atunci ei ar trebui sa consulte un medic oculist ca sa nu merg cu sugestiile mai departe.
Sinofobia si panamericanismul este deja o boala care a infestat pe ci mai neinformati/needucati, gasind terenul propice pentru cultivarea sentimentelor convenabile celor care ne-au supus pe noi aici in kolonia Romania.
Iata, mai jos, un articol di „Americanul Conservati” scris de editorul sef al magazinului, care fara retineri si menajamente, spune clar ca politica externa a SUA este de fapt alata decat isi inchipuie Aliatii, partenerii si constransii, desi politicienii o vand ambalata in alte culori si nuante, parfumata sa nu se simta interesele contrare.

ALIAȚII NU NE SUNT PRIETENI ȘI CLIENȚII NU NE SUNT ALIAȚI
de Daniel Larison
Fondatorii noștri(ai SUA) au avertizat asupra pericolelor de a încurca alianțele, dar SUA a înțeles greșit natura relațiilor internaționale pentru mult prea mult timp.

SUA a avut atât de multe alianțe formale și parteneriate informale pentru atât de mult timp încât mulți dintre liderii noștri politici au si uitat motivul pentru care avem aliați și parteneri, în primul rând. Guvernul nostru de principiu formează alianțe cu alte state pentru că ar trebui să existe un beneficiu reciproc pentru securitatea noastră și a lor, dar în timp aceste alianțe s-au transformat în idoli incontestabili care trebuie să fie susținute chiar dacă acestea nu mai servesc nici unui scop util.
Este ceva obișnuit ca președinții și candidații la președinție să declare că aceasta relații de alianta este „incasabilă”, „eternă” sau „sacră”, dar prin natura sa fiecare alianță trebuie să fie controlabilă, temporară și deschisă provocării și criticilor.

Multe parteneriate sunt de o valoare și mai discutabilă si ele sunt adesea descrise ca alianțe de moment și există o presiune politică extraordinară cu care sunt tratate pentru a fi mentinute ca și cum ar merita protecția SUA.
SUA trebuie să reevalueze ce relații merită păstrate și trebuie să ne amintim motivul pentru care avem aceste relații. Acest lucru va însemna reducerea unor angajamente și încetarea altora atunci când acestea și-au depășit utilitatea.

În Washington-ul modern, D.C., relațiile limitate de securitate sunt transmutate în alianțe, iar alianțele sunt transformate în vaci sacre care nu trebuie amenințate cu nimic. Când Washington și Jefferson ne-au avertizat împotriva alianțelor permanente și încurcate, acestea au fost unele dintre capcanele pe care au sperat că SUA le-ar putea evita, dar în schimb ne-am petrecut ultimii optzeci de ani adăugând mai multe angajamente decât putem susține, eventual și impletind interesele noastre cu interesele a zeci de alte țări din întreaga lume. Liderii noștri au tendința de a trata amenințările locale și regionale la clienții minori ca si cum acestea au pus în pericol interesele vitale ale Americii.

Acest lucru conduce guvernul nostru într-o serie de acorduri de corupere, cu guverne autoritare în numele unui nesfârșit „război împotriva terorii” și SUA se angajează să riște războaie majore pentru lucruri marunte si usor rezolvabile diplomatic. Alianțele ar trebui să facă atât SUA cât și aliații noștri mai siguri, dar în practică au devenit uneori scuza pentru intervenții inutile care nu au nimic de-a face cu apărarea colectivă. Parteneriatele care au fost considerate cândva oportune doar temporar, dar acum sunt absurd ridicate la nivel de relații „cruciale” care trebuie să fie răsfățate în ciuda răului pe care îl fac intereselor SUA.

Există o tendință de a sentimentaliza relațiile noastre cu aliații, clienții, și partenerii de afaceri susținându-i ca „prietenii noștri”. Nu există prietenii între state. Pot exista relații mai bune sau mai rele, și pot exista relații de lucru prietenoase între lideri individuali, dar nu este posibil ca guvernele să aibă prieteni și este o greșeală să ne gândim la legăturile noastre cu alte țări în acești termeni, dar si partenerii nostrii sa creada in astfel de “prietenii”.
Americanii si-au permis luxul de a neînțelege relațiile noastre în acest fel, deoarece SUA este extraordinar de sigură pe ea, într-un mod în care puține alte state sunt, dar este o eroare periculoasă să percepem chiar și cei mai apropiați aliați ai noștri ca prieteni.
Ne orbește in a vedea divergențele de interese și ne împiedică să ne schimbăm politicile așa cum ne impun circumstanțele, interesele.

Joe Biden și Kamala Harris sunt printre mulții politicieni care se încadrează perfect în acest obicei prost de a vedea politica externă în termeni simpli, de a sprijini prietenii și a pedepsi dușmanii. Senatorul Harris a rezumat acest lucru într-una din declarațiile ei de la dezbaterea vice-prezidențială, atunci când ea a spus:
“Politica externă: ar putea suna complicat, dar de fapt este doar o relație acolo, ca oricare alta. Și astfel știm acest lucru din relațiile noastre personale, profesionale – trebuie sa-ti ții cuvântul pentru prietenii tăi. Trebuie să fii loial prietenilor tăi. Pentru oamenii care au stat cu tine, trebuie să stai si tu pentru ei. Trebuie să știi cine sunt adversarii tăi și să-i ții sub control.”

SUA ar trebui să încerce să-și țină cuvântul atunci când îl dă, dar asta înseamnă, de asemenea, că trebuie să aibe mai mult discernământ atunci când își asumă angajamente obligatorii. Alte state nu sunt prietenii noștri, iar noi nu suntem ai lor și nu ar trebui să permitem cooperării din trecut să ne facă să ne simțim obligați să facem lucruri care nu au niciun sens pentru securitatea noastră.

De exemplu, mulți susținători ai intervenției în Libia din 2011 au insistat că SUA au „datorat” cumva aliaților europeni pentru sprijinul lor în Afganistan, iar acest lucru a fost folosit pentru a face să pară că refuzul de a duce un război ales în Africa de Nord ar însemna o trădare a „prietenilor” noștri care au luptat alături de noi în altă parte.
În cele din urmă, acest argument rău a prevalat și SUA a permisintrarea in schema greșita anglo-franceză, precum și a altor guverne care au intervenit.
Mai devreme, SUA au încercat să faca statele europene sa se simtă vinovate și le-au bătut obrazul aliațiilor europeni pentru nesusținerea invaziei ilegale și nedrepte a Irakului, apelând la rolul pe care SUA l-au jucat în apărarea Europei de Vest în timpul Războiului Rece.
În ambele cazuri, șoimii razboiului care au încercat să manipuleze aliații cu apeluri către trecut au fost demascati pentru intervenție. Scepticii care au respins acest șantaj emoțional au avut dreptate să nu se alăture acestor războaie, iar liderii care au mers împreună in aceste campanii mai târziu au realizat eroarea lor.

Astăzi, SUA se confruntă cu probleme oarecum diferite. Mulți dintre liderii noștri politici și analiști în mod intenționat denaturează natura unora dintre relațiile noastre clientelare pentru a le face să pară mai importante și incontestabile decât sunt. Incurajand capriciile Arabiei Saudite este exemplul cel mai bun al acestei erori, dar același lucru este valabil pentru relațiile SUA cu Egiptul, Israelul, și Emiratele Arabe Unite.
Nu există tratate formale care să oblige SUA să apere aceste țări, și ele nu au, de asemenea, nici o obligație de a ajuta SUA.
Aceste relații nu seamănă deloc cu alianțele noastre din tratate, dar sunt descrise și apărate în mod obișnuit în acest fel de politicieni. SUA a avut, de asemenea, tendința de a da acestor clienți promisiuni desarte ca să se comporte intr-un fel scandalos și distructiv asa cum ei doresc, fără a-si face griji despre pierderea sprijinului de la Washington.

Cel mai recent exemplu al acestei declarații false a fost apărarea lui Kenneth Pollack a ceea ce el a numit „alianța” saudită. Nu există o astfel de alianță, iar SUA nu datorează nimic saudiților, dar nu vei ști niciodată asta citind contul lui Pollack. Relația saudită este un test semnificativ al capacității noastre de a reevalua valoarea unui parteneriat atunci când acesta a devenit de mult timp o datorie. Interesele SUA și ale Arabiei Saudite au fost divergente în ultimul deceniu și au început să se miște rapid în direcții opuse începând din 2015, odată cu aderarea lui Salman ca noul rege, cu fiul său nesăbuit Mohammed în remorcă.

Pericoluul de a vorbi despre aliați ca de prieteni vine de la încurajarea, a ceea ce Barry Posen a numit-o, conducere nesăbuită. În cazul în care clienții sunt etichetati în mod greșit ca aliați și aliații sunt confundati cu prietenii, aceste guverne vor crede că se pot aștepta la sprijinul SUA, indiferent de ceea ce fac. Patrick Porter și Josh Shifrinson atrag atenția asupra acestui pericol într-un articol recent:
“După patru ani de agresiune a administrației Trump, aliații din Canada până în Germania si până în Coreea de Sud își fac griji pentru fiabilitatea americană și caută o corecție a cursului. Cu toate acestea, promițând fidelitatea față de „prietenii” săi, abordarea Biden riscă să meargă prea departe în direcția opusă. Ar putea crea o falsă așteptare în rândul aliaților unei prietenii restaurate cu Washingtonul fără condiții. Ar putea chiar să-i ispitească pe aliați să ia sprijinul SUA de la sine și să se comporte nesăbuit.”

Structurile permanente ale alianței creează stimulente perverse pentru cei mai nesăbuiți membri, iar ceilalți membri ai alianței sunt apoi blocați pentru că nu există niciun mecanism de expulzare a scandalagiilor. Astăzi, Turcia face tot posibilul să-și bage degetele în ochii multora dintre aliații săi putativi prin blocarea conflictului din Siria și Karabah, amenințând Grecia și amestecându-se în Libia, iar NATO se găsește neputincios să descurajeze acest comportament sau să penalizeze Turcia pentru ceea ce a făcut. Există chiar și câțiva șoimi ai razbouiului care îndeamnă SUA să ia partea Azerbaidjanului în ofensiva sa din Karabah, deoarece atacul are sprijinul Turciei, iar Turcia este din punct de vedere tehnic un aliat. Guvernul Turciei de astăzi este o dovadă clară că aliații nu sunt prieteni și arată că chiar și un aliat formal al tratatului ce poate înceta efectiv să mai fie un aliat real cu politicile sale agresive și iresponsabile.

SUA trebuie să reducă sprijinul pe care îl oferă clienților nesăbuiți, și trebuie să reevalueze serios care dintre aliații săi formali merită protecția pe care guvernul nostru le-a promis-o. A trecut mult timp de când am încetat să veneram alianțele și relațiile cu clienții și am început să le privim critic. Acest lucru va deveni și mai important în următorii ani, când va exista un efort concertat de la Washington pentru a „restabili” toate aceste relații.

DESPRE AUTOR
Daniel Larison este un editor senior la TAC[The American Conservatives], el are, de asemenea, un blog solo. A publicat în New York Times Book Review, Dallas Morning News, World Politics Review, Politico Magazine, Orthodox Life, Front Porch Republic, The American Scene și Culture și a fost editorialist pentru The Week. El deține un doctorat în istorie de la Universitatea din Chicago, și locuiește în Lancaster, PA. Urmărește-l pe Twitter.
Sursa: https://www.theamericanconservative.com/articles/allies-arent-friends-and-clients-arent-allies

Traducerea CD

*

Nota redacției – Domnule CD, mulțumim pentru materialele traduse și comentate. V-aș ruga să le redactați cu mai multă grijă, pentru a le putea pune pe prima pagină. Nu am timp eu de corectura textelor altora.