Scrisoarea lui Alex Ştefănescu în apărarea lui Marian Munteanu
Minerii s-au deghizat în intelectuali, la apelul GDS, noul FSN (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Alex. Ştefănescu la New York

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile în țara mea m-a uimit și m-a descurajat. Reacția a numeroși intelectuali la apariția lui Marian Munteanu pe scena vieții politice mi s-a părut rușinoasă și, în același timp, înfricoșătoare. Regret că am asistat la ceva atât de murdar. Îmi plăcea să-i admir și să-i respect pe contemporanii mei. N-am s-o mai pot face de acum înainte.
Practic, a avut loc o nouă mineriadă, de data aceasta nu cu topoare și răngi, ci cu fraze învârtite amenințător deasupra capului. Cuvântul ‘legionarism’, luat din gura spurcată de bolșevism a lui Ion Iliescu, a fost folosit de multe alte guri, pentru culpabilizarea lui Marian Munteanu. Dar Marian Munteanu nu a fost, nu este și nu va fi niciodată legionar. Unele ziare au publicat, ca pe o mare descoperire, o scrisoare a sa către legionari. Dar tocmai acea scrisoare – pe care diverși intelectuali doar o văd, nu o și citesc – dovedește că liderul studenților din 1990 se disociază de legionari, explicându-le că a trecut vremea lor.
Formula consolatoare „suntem unde ale aceluiaiși râu” se referă numai și numai la faptul că dragostea de țară și idealul renașterii României îi unește în continuare pe români. Mijloacele pentru afirmarea acestor valori sunt însă, în viziunea lui Marian Munteanu, cu totul altele. Dragostea de țară și idealul renașterii României – adaug eu − ar trebui promovate de toate partidele și instituțiile din România. Cu alte cuvinte „unde ale aceluiași râu” ar trebui să fie și PNL, și PSD, și Parlamentul, și Guvernul și chiar Institutul „Elie Wiesel”. Aparțin aceste unde unor râuri diferite? Ar fi grav să fie așa.
Într-o asemenea situație ar trebui sesizat SRI-ul.
Marian Munteanu a jucat un rol de neuitat în revoluția care a dus la căderea comunismului, în 1989, și în demonstrația anticomunistă din Piața Universității din 1990, înăbușită în sânge de Ion Iliescu și oamenii lui. Degeaba se prăbușise comunismul dacă se reconstituia vertiginos, astfel încât a fost necesară o a doua revoltă, de data aceasta împotriva restaurării unui regim ‘ilegitim și criminal’. Marian Munteanu a fost protagonistul acestei mișcări de salvare a democrației recent instaurate. El și-a asumat mai inspirat decât oricine misiunea, a dat dovadă de clarviziune și spirit de sacrificiu, a fost bătut cumplit și n-a lipsit mult să fie decapitat de hoardele de mineri și falși mineri cărora la sfârșit Ion Iliescu le-a mulțumit.
Până și pe targa cu care a fost dus la spital, liderul studenților a fost lovit de fesenistele isterizate de discursurile lui Ion Iliescu, în care demonstranții din Piața Universității erau calificați drept ‘legionari, drogați și golani’. Iar toate aceste fapte îngrozitoare s-au repetat acum, sub ochii noștri, după mai bine de un sfert de secol de la demonstrația din Piața Universității. Grupul de Dialog Social, care ar trebui să se numească Grupul de Monolog Social, pentru că nu mai dialoghează de mult cu societatea românească, a chemat de urgență o mică armată de intelectuali să planteze panseluțe în fața Teatrului Național. Iar ei, fără ezitare, au răspuns chemării.
Diverse ziare și posturi de televiziune au atacat cu o vehemență suspectă, disproporționată ideea candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL la Primăria Capitalei. Candidați ca Olguța Vasilescu sau Marian Vanghelie care prin calitatea lor culturală și morală ar trebui să ne îngrozească și să ne indigneze – cum își închipuie că pot să ne reprezinte? Atât de rău am ajuns? – nu îi oripilează pe analiștii noștri politici. În schimb, Marian Munteanu a stârnit o furie distructivă vecină cu demența. Postul B1 TV (care era cândva pentru mine o lumină) s-a comportat exact ca TVR în timpul lui Răzvan Theodorescu. Până și limfaticul (la figurat vorbind) Toader Paleologu – care nu s-a remarcat până acum în politica românească decât prin câteva jocuri de cuvinte – a început să se agite plin de mânie proletară (uitând că tatăl său, căruia îi parazitează prestigiul, a fost în 1990, plin de curaj, de partea Pieței Universității). Rolul de feseniste isterizate l-au jucat distinse doamne teatral-europeniste ca Monica Macovei și Rodica Culcer.
Ar trebui scrisă cândva o carte despre acest fenomen care nu seamănă cu nimic din ce am trăit până acum în exotica și tragica noastră istorie recentă. Cum se explică această formidabilă mobilizare de forțe? De ce au tăcut și tac în continuare intelectuali de elită care de obicei se pronunță cu gravitate în tot felul de probleme, ca niște sfincși ai României?
Gabriel Liiceanu este angajat în momentul de față, cu toată elocvența limbajului său sumbru-heidegerian, într-un război meschin împotriva Legii Timbrului Literar (deci împotriva Uniunii Scriitorilor),dar rămâne mut în ceea ce privește recenta mineriadă.
Din punctul meu de vedere, există două explicații ale actului de barbarie politică la care am asistat. 1.În România, de multă vreme, cei care își iubesc țara sunt pedepsiți. Sunt pedepsiți și post-mortem (ca Eminescu). Dar sunt pedepsiți mai ales cei aflați în viață, dacă prin forța lor morală îi pot face și pe alții să-și iubească țara.
2. Ne-am degradat moral, nu mai suportăm măreția. Marian Munteanu ne îngrijorează (verbul a fost frecvent folosit) pentru că prin modul lui de a fi ne amintește de puritatea morală și de dorința de ceva înalt care ne erau proprii în anii adolescenței și de care ne-am înstrăinat.
De ce să existe un termen de comparație? Mai bine să avem cu toții vieți cu o miză mică și să ne scăldăm fără griji în lașitatea noastră zilnică. Omul politic cel mai curat și mai devotat țării lui, din câți avem în momentul de față, Marian Munteanu, a fost supus oprobriului public, iar noi l-am abandonat. Ce rușine! Ar trebui ca un timp să nu ne mai uităm în oglindă.

Alex Ştefănescu

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2016/04/25/senzationala-scrisoare-a-lui-alex-stefanescu-in-apararea-lui-marian-munteanu/#sthash.wmYqpYOO.dpuf

Marian Munteanu, unul dintre cei care au salvat obrazul încă roşu al ţării, porcăit de nulitatea Raeţchi, de Tapalagii, Tasmanieni, CTP-işti, Cristoi şi Ciutaci.
UPDATE: Cornel Nistorescu la B1 cu discipolul lui Petre Ţuţea (adsbygoogle = window.adsbygoogle || []).push({});
Cât de tare plânge oglinda PNL UPDATE: Vineri seara, la 21.30, Cornel Nistorescu în dialog cu Marian Munteanu 90 de minute de adevăr despre retragerea din competiția pentru Primăria Capitalei, despre întâlnirea cu Petre Țuțea, despre tentativa de candidatură la președinția României și întâlnirea cu Virgil Măgureanu.

Opinii • Editorial Cornel Nistorescu

Ne dăm măsura şi în buticăraiul de pe Bulevardul General Magheru, şi în coteţele de pe Şoseaua Alexandriei sau de la ieşirea spre Afumaţi. După coteţele astea nemăturate şi gemând de sărăcie şi mizerie, numai viaţa politică vorbeşte mai convingător despre Bucureşti şi, poate, şi despre ţara noastră. Coşmeliile le vedem de la geamul maşinii. Viaţa politică din România se vede la fel din capitalele europene, de peste mări şi ţări. Certurile din politica românească au haz şi din satelit şi ele pot fi momentele de mare umor pentru astronauţii care se plictisesc în spaţiu.

Cele petrecute marţi şi miercuri la PNL ilustrează pe deplin mizerabilul spirit al politicii de pe meleagurile dâmboviţene. La noi totul este condamnat, înjurat, pizduit, nimeni nu e bun, nimeni nu este cinstit, nimeni nu merită un salut cu pălăria scoasă, nimeni nu dă notă de trecere nici fratelui său, necum colegului sau adversarului său de luptă niciodată dreaptă. Intrată în Europa, România ţine morţiş să arate că rămâne o ţară balcanică. Poate că numai mutarea capitalei din Bucureşti mai spre munţi ce ar mai putea face loc unei posibilităţi de înflorire şi unui climat cu adevărat european.
În 48 de ore, plăcerea sadică a românului de a se îndoi de toţi şi de toate, inclusiv de certificatul său de naştere şi de a râde în pumni inclusiv de învăţătorii săi, a fost etalată mai abitir ca în alte dăţi. Otrava şi veninul pe care le producem noi la invidie şi la mânie sunt ucigătoare. L-ar putea face pe orice martir să coboare de pe cruce şi să plece înjurând. Adevărul este că pe zi ce trece ne definim mai precis ca o ţară care preferă să se bălăcească în nimicnicii şi care refuză programatic să sufere pentru un ideal sau pentru un proiect dedicat progresului.
Într-o săptămână, Marian Munteanu, mitul anilor ‘90, a fost transformat în ţinta tuturor ocărilor. De la amărâtul acela de Raeţchi, altfel o nulitate lustruită puţin de câteva apariţii televizate, până la Paleologu şi Quintus, toţi s-au grăbit să-şi etaleze înţelepciunea şi spiritul critic. Că nu e bine aşa, că partidul nostru, că mai erau oameni, că dracu şi că lacu. În mai puţin de cinci zile, Marian Munteanu, unul dintre cei care au salvat măcar în parte obrazul încă roşu al ţării abia ieşite din comunism, a fost făcut troacă de porci, unealtă a Securităţii şi a urmaşilor ei, adversarul de moarte al europenizării şi internaţionalizării României, defăimător de liberali şi mâncător de politicieni democraţi.
Nici un cetăţean român n-a fost atât de ţintuit la un stâlp jurnalistic al infamiei, în ciuda faptului că, în urmă cu 26 de ani, tot el era o icoană cu care bucureştenii îmbrăcaţi în alb mărşăluiau încolonaţi spre sediul Guvernului şi îi strigau numele, cerându-i libertatea.
De o săptămână, nimeni nu-l poate egala pe Marian Munteanu în acest portret al răului făcut de ziare şi politicieni, deşi toţi aceştia (sau unii dintre ei) se rugau cândva pentru sănătatea lui. Unii chiar erau ciomăgiţi pentru două-trei cuvinte scandate în Piaţa Universităţii: Libertate, Democraţie, Credinţă, Progres. De la un idol al românilor cu aspiraţii democratice la pericolul cel mare pentru Bucureşti şi pentru democraţie este drumul cel lung parcurs de mulţimea dezamăgită, dar şi de trufaşii trompetişti care au ocupat piaţa publică tot mai săracă în voci şi idealuri.
În câteva zile, România, sau mai exact PNL şi demolatorii de profesie, a terfelit aura de speranţă şi democraţie rămasă după Piaţa Universităţii. După ce şi-a câştigat locul de erou al anilor ‘90, Marian Munteanu a ajuns să fie contestat violent, porcăit ca pe limba beţivilor din taverne şi acuzat ca un mare neguţător al vânzării de obraz şi onoare, chit că autorii acestor defăimări, de la Tăpălagă şi Tismăneanu la Cristoiu şi Ciutacu, încă se mai chinuie să iasă din listoiul personajelor mărunte.
Cu un discurs sobru, cumpănit şi dens, fără ezitările pe care le-a trădat în această săptămână politică de pomină, Marian Munteanu s-a retras, plătind şi el preţul de a nu fi priceput ce fel de oameni şi ce caractere are PNL-ul în aceşti ani. De îndată ce au înţeles că Marian Munteanu le poate aduce mai multe probleme decât servicii, liberalii s-au dezis de el şi au început să-l sape.
Între discursul oricui din conducerea PNL şi retorica lui Marian Munteanu este o distanţă enormă. Văi şi culmi de ridicol! Ce îngaimă Alina Gorghiu şi Vasile Blaga despre orice, de la ceapă, rochii, ruj, gin şi whisky până la felul în care pomenesc de valori morale (rar, că nu le dă mâna şi nici CV-ul), orice sună dogit şi prost. Nici ei şi nici Predoiu, nici Buşoi şi nici venerabilul Quintus nu sunt oameni cu care să mergi în frunte, cum n-au fost nici Cataramă, nici Stolojan, nici Valeriu Stoica, nici Crin Antonescu.
Liberalii, vanitoşii politici ai României, care se întrec între ei ca duduile în faţa oglinzii, au devenit un club politic de mediocri lustruiţi. Pentru a nu ştiu câta oară au dovedit că nu pot face o echipă, că n-au oameni de calibru care să poarte steagul, că n-au idei şi nici program. Şi, mai ales, n-au resurse.
Toţi căcăcioşii care n-au şanse la performanţe profesionale se înghesuie în politică, mai ales la liberali, în speranţa că o să prindă şi ei o brumă de bogăţie, ca şi Cataramă, Valeriu Stoica, Halaicu, Tăriceanu şi Patriciu. Ce şanse de supravieţuire are PNL-ul cu patinajul ”vedetelor” de ultimă generaţie? Cu atâţia la mititica, toţi milionari pe spatele statului, cu atâţia impostori în prezidii, cu patru candidaţi pentru o tură de alegeri la Primăria Bucureştilor, ”ăştia o să ajungă ca ţărăniştii”, vorba unui prieten, un oţărât constant la Marian Munteanu, dar şi mare caricaturist de sclifoseli liberale.
Liberalii s-au făcut de râs. Nu mai au şanse nici dacă DNA-ul arestează tot PSD-ul şi interzice apariţia partidelor politice. Şi-au dat măsura şi cu Buşoi, şi cu Orban şi cu felul în care l-au sacrificat pe Marian Munteanu. Mai bine ca anii trecuţi se vede că n-au oameni şi că ei nu pot face echipă fără să se mănânce orbeşte. Au dovedit-o şi când s-au scindat, şi în felul în care activat în CDR, şi în USL (în acest ultim caz, s-au băgat într-un sac cu dihorul cel rău care era stângaci şi mare devorator de papioane şi cravate).
Acum se vede că liberalii nu pot convieţui nici în alianţă, nici în fuziune cu banda politică din Modrogan, fostă PD-ul. Liberalii s-au ars. S-au dat pe mâna hoţilor şi a bandiţilor numai din socoteala prostească a înfrăţirii pentru altă porţie de putere. Fuziunea PNL cu PD, încheiată cu două pupeze în frunte şi cu program copiat de la Cotroceni, îşi arată semnele sfârşitului de înţelegere. Cu un preşedinte care le ţine umbrela, liberalii se fac de râs în fiecare zi în care se parfumează şi se laudă cu isprăvile lor.

Cornel Nistorescu

Sursa: Cotidianul via Ziaristi Online

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2016/04/22/marian-munteanu-unul-dintre-cei-care-au-salvat-obrazul-inca-rosu-al-tarii-porcait-de-nulitatea-raetchi-si-de-tapalagii-tasmanieni-ctp-isti-cristoi-si-ciutaci-update-cornel-nistorescu-la-b1-cu-d/#sthash.Y75drSi4.dpuf
April 25, 2016 Share Twitter Facebook
*
*
Nota redacției. Nu împărtășim felul incorect în care Nistorescu îi face practic vinovați pe toți românii de cele întâmplate, ca și când mascarada petrecută ar fi rezultatul implacabil al unor tare etnice!… Nici vorbă! Majoritatea netă a românilor s-au bucurat de re-venirea lui Marian Munteanu în viața politică. Am constatat asta personal. Nu este admisibil să vedem în Tapalagă sau Cristoiu niște exponenți ai sensibilității românești, ai mentalității comunitare.