În noaptea de vineri spre sâmbătă, se părea că scandaloasa afacere Cupru Min s-a stins, prin eşuarea ultimelor negocieri, scrie Jurnalul National. Guvernul a anunţat ritos că, deoarece firma Roman Copper, a refuzat acceptarea unor clauze, contractul nu va mai fi semnat. Roman Copper e, după cum se ştie, în urma insistentelor dezvăluiri de presă, mai ales ale Antenei 3 şi Jurnalului Naţional, nu şi ale ţârcovniciilor guvernamentali, o făcătură încropită ad-hoc în Canada tocmai în scopul de a înhăţa, lăsând în umbră adevăraţii cumpărători, 60% din rezervele de cupru româneşti, oferite de guvernanţi la un preţ de batjocură (200 milioane de euro, deşi zăcământul valorează, potrivit recunoaşterii oficiale 15+20 de miliarde de euro), plus nişte amărâte de redevenţe, doar 4% din valoarea producţiei.
Care erau, însă, clauzele refuzate de aşa-zişii canadieni? Simple, obligatorii, dar puse pe masă de guvernanţii români abia acum, după severa intervenţie de presă amintită. Anume, plata celor 200 de milioane de euro la o lună după avizul Consiliului Concurenţei, o garanţie bancară pentru obligaţiile de mediu şi publicarea contractului. Clauze minimale, dar pe care, refuzându-le, mult lăudatul cumpărător a recunoscut implicit că nu are bonitate financiară, că e o firmă cvasifantomă, neştiindu-se cine-i în spatele său. Spuneam că „se părea” că scandaloasa afacere a murit. Nu-i chiar aşa.
Mârâind, reprezentanţii Roman Copper au şi anunţat că „aveam o înţelegere verbală şi care produce efecte”. Nu-i exclus ca modul execrabil în care partea română a acţionat până când mizeria a devenit publică să-i aducă şi niscaiva conflicte judiciare. Surpriza a venit, însă, tot de la Guvern. Era de aşteptat ca, ieşit cu obrazul pătat din această afacere, Guvernul să treacă la măsuri lucide şi în interes naţional, de repunere pe picioare a acestei companii a statului, suma necesară fiind ridicol de mică (circa 100 milioane de euro, cât o telegondolă şi două pârtii marca Udrea). În nici un caz Cupru Min nu-i o gaură neagră, de genul celor pe care Guvernul le iartă de datorii de sute de milioane de euro, iar rezervele de cupru, al cărui preţ creşte vertiginos, ar aduce uriaşe beneficii bugetului de stat.
În loc de această atitudine raţională şi răspunzând interesului naţional, Guvernul a anunţat că procesul de privatizare al Curpu Min va continua. Probabil, cu acelaşi suspect caiet de sarcini de care era gata să beneficieze Roman Copper. Posibil să aflăm pste un timp că o altă licitaţie dubioasă a fost câştigată de o clonă a Roman Copper. Sau, mai ştii?, de vreun interpus al unui colos minier polonez, dispus oricând să preia pe nimic exploatarea rezervelor româneşti, spre a păstra resursele Poloniei, ţară care ne-ar demonstra, nu pentru prima oară, că are guvernanţi responsabili.
A greşi e, până la urmă, omeneşte, dar a pesevera în greşeală e diabolic. Premierul Mihai Răzvan Ungureanu a intrat într-un joc mai mult decât riscant. În primul rând pentru cât a mai rămas din patrimoniul naţional, supus de 20 de ani unei prăduiri sălbatice. Dar şi în privinţa carierei sale politice. Pe care un Traian Băsescu – cel care presează inadmisibil pentru înstrăinarea păguboasă a resurselor naţionale -, el însuşi compromis ireversibil, categoric nu i-o mai poate croi. Dimpotrivă. Chiar dacă, prin intermediul Elenei Udrea sau al lui Ioan Oltean, îi susură la ureche că, dacă-i execută orbeşte ordinele, îi lasă moştenire Cotroceniul.
Există, însă, o certitudine. Inexorabil, actuala putere va cădea şi nu puţini sunt cei care vor avea de dat samă pentru acte de guvernare nu doar incompetente, ci de-a dreptul penale. Dacă semnează hotărâri de guvern sau aprobă acţiuni în coliziune cu interesele naţiunii sau oricum avantajoase doar pentru parteneri dubioşi, iviţi de aiurea, fie ele comandate din Deal, premierul trebuie să ştie că, la ananghie, preşedintele ar sări ca ars: „Nu eu am semnat, n’am putere executivă, prim-ministrul a semnat, el să răspundă!”.