Într-o ţară normală la cap şi cu dreptul la zi, treaba ar fi foarte simplă: planează bănuiala asupra cuiva că tot ceea ce posedă este obţinut prin corupţie, atunci, haţ! se pune sechestru pe tot: avere, lichidităţi, conturi, bunuri mobile şi imobile, păduri, iazuri, terenuri, păşuni, fâneţe, bijuterii, tablouri, peşti de sticlă, absolut tot, tot, tot. Ba, să n- aibă bani nici să-şi plătească avocatul, măcar. Iar, apoi, treptat, pe măsură ce acestea (sau doar o parte din ele!) sunt certificate şi se „găsesc” hârtiile asiguratoare cum că ele au fost dobândite legal, atunci, încet-încet, i se redă dreptul de a reintra în posesia lor. …

Dar la noi, nici vorbă! În România, îl saltă justiţia pe corupt (dacă dă Dumnezeu să-şi ducă demersul până la capăt şi penalul nu scapă, ca urmare a prestaţiei cohortelor de avocaţi plătiţi regeşte!), ăsta îşi trece iute averea pe numele nevestei şi apoi are liber la martiraj. Pozează în eroul nefericit al unei erori (sau, mai comod: e proces politic!). Şi, stă el ce stă la pârnaie, unde zice că se chinuie ca un câine (dacă nu cumva, cum e cazul infractorilor „norocoşi”, dispune de o celulă confort I, aproape fără uşi!), dar să-i fie cu noroc, că aduce şi folos: „dividendele” merg mai departe. Iar uzufructul creşte mai ceva ca aluatul de cozonac. După care, omul se întoarce acasă şi face naveta la Monte Carlo(!).

Averea lui Adrian Năstase este, ca orice avere făcută la repezeală, bazată pe lăcomie. Iar, atunci când se află la putere, ştiţi şi dvs. că rapacitatea n-are pic de criterii. Nu ţine cont de nimic!!…Aduceţi-vă aminte, de pildă – sau deja aţi uitat?! – ce scria în rechizitoriul din dosarul Zambaccian (à propos, cauza e gata-gata să fie prescrisă luna viitoare, prin bunele oficii ale procurorului Elena Matieşescu de la DNA, căreia nu i- au ajuns nouă luni spre a formula recursul la sentinţa cu suspendare dată de instanţa inferioară, astfel că dosarul se „stinge” în aprilie!). Ce înşiruire abracadabrantă de obiecte care erau descărcate cu hărnicie din containerele primite din China: de la pisoare şi faianţă italienească, popice de ghips pentru scară tip Scarface ori dulii pentru becuri, până la pile de unghii, rame, agrafe şi cremă de ghete. „Utile dulci” şi inutile groteşti! (Citeam odată despre ceea ce s-a găsit, după moarte, în sertarul de la birou al unui savant celebru, recunoscut pentru meticulozitatea lui ieşită din comun, maladivă chiar: bucăţi de sfoară, înfăşurate frumos într-o bandă de hârtie pe care scria delicat şi cu răbdare: „Capete de sfoară ce nu folosesc la nimic”!).

Savantul de care fu vorba era, bietul de el, doar o fiinţă excesiv de ordonată. În schimb, Adrian Năstase adună inutilităţi din cu totul şi cu totul alte cauze. Pentru că are jind. Pofteşte. Râvneşte. E „basically” un hapsân rustru. Dar, atenţie! cu moţ. Orgolios. Cu vanităţi aţoase. Este, de fapt, un monstru al lăcomiei poleite. Al hoţiei onctuoase, cu ştaif. Al tâlhăriei mofturoase, cu panaş. Al jafului ce-i musai să dezmierde. Ooo, v-ar iubi la nebunie, dacă i-aţi da următoarea replică: „Vă mulţumesc din suflet, domnule Năstase, pentru că m-aţi jefuit chiar dvs.!

De aceea, vă rămân veşnic recunoscător şi…îndatorat!”. E unul care vrea să trăiască numai din prisos şi, de aceea, refuză jignit realitatea măsurii. E neîndestulat la cel mai primitiv mod interior, însă are grijă ca la suprafaţă să dea impresia de rafinament şi eleganţă. Ca o paţachină cu ifose de hetairă, care, luată de vârtejul plăcerii mecanice, uită că, de fapt, prăpădita! prestează pe centură(!). De aceea, trebuie să fi avut zdravene gâdilături şi să-l fi luat cu leşin la lingurica fuduliei (permiteţi un transfer de-o clipă?!…Şerban Cioculescu avea o vorbă genială: „Dragă, vorbeşte, te rog, mai tare! Că, nu ştiu dacă ştii, dar singura mea fudulie e la ureche!”), ei bine, i s-a întărit fudulia lui Adrian Năstase, a rămas mut, dar nu surd, în faţa orgiei mediatice organizate de către televiziuni în cinstea lui (cinstea am scris?!!). I-a săltat inima-n piept cu tahicardie (de aceea, s-a şi oprit la o clinică să-şi facă un consult!), văzând întâmpinarea megalomană ce i-a fost făcută la reintrarea în viaţa civilă. El, care – aşa cum a flatulat unul şi mai stupid decât cel care voia să-i dedice o amnistie – ar fi nici mai mult, nici mai puţin, decât „o legendă vie, pentru că s-a purificat prin suferinţă”(sic!).

Să ieşi din închisoare şi să fii aclamat în halul ăsta! – oare ce-şi mai poate dori un Baraba?! Aaa, da! Să mai aibă şi timp, să stea în tihnă şi să-şi rumege „agoniseala”.

Nu e nicio îndoială, avem în Adrian Năstase portretul „renascentist” al celui mai trudnic coţcar din câţi au existat în România. Grupa mare! Toţi ceilalţi sunt mici copii pe lângă el. Un şarlatan dibace, panglicar, pervers şi alunecos, dar cu nişte standarde, un şic şi o subtilitate ale nelegiuirii absolut înfiorătoare, date, probabil, de oarecari apartenenţe minoritare(!). E, în acelaşi timp, şi ingenios, şi strateg, şi viclean, pentru că mizează enorm pe cretinismul stâncos al maselor şi pe memoria colectivă ce se stinge mai iute decât un cărbune încins luat de ape.

Vă mai aduceţi aminte de penibilul cosmic, de ridicolul halucinant al tentativei de suicid din str. Zambaccian? De haloimăsul acela incredibil, de ne frecam la ochi dacă e aievea sau nu. Când ne-a luat de proşti la modul cel mai sinistru-melodramatic posibil, cu pistolul ăla care face zob totul de la trei metri, însă doar l-a zgâriat de la 10 cm.; cu poliţistul începător în luptele corp la corp; cu „lasă-mă, Ziţooo, că eu voi să moooor!” şi „viaţa mea-i perdută, ucisă din amor”; cu moartea vine pâş! pâş! pâş! ca ploşniţa pe gât, împachetată în fularul Burberry sau cu testamentul acela zemuind de emoţie care a făcut să lăcrimeze naţiunea mai dihai decât icoana de la Pissiota, dar i-a şi înfiorat la oase pe duşmani…Greaţă! Un caraghioslâc rămas în analele criminalisticii moderne drept poate cea mai apropiată de perfecţiune sinucidere ratată din greu, prin snopul de miracole imbecile, târla de imponderabile burleşti şi nenumăratele confuzii scăpate prin crăpături… Pe bune, acum, nu simţiţi în toată afacerea asta un miros suspect de rântaş împuţit şi de prune uscate prăjite (duhoarea aceea care l-a dat gata pe Lefter Popescu, aflat în căutarea „jaghetei a cenuşii”…vă amintiţi?…„care jaghetă, boiarule?”!)? Aferim!