„În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, re¬pre¬zin¬tă un mo-ment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin. A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi-l venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….
… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mugur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească. În principatul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmăşeală greu greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunoscute ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o nobilime încărcată de privilegii şi o ţărănime încătuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiunilor şi al privilegiilor. Ideea libertăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele principatului, fiecare înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de unguri, bineînţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Ungaria propriuzisă, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sacrificarea celorlalte popoare conlocuitoare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea miş¬cării se agita marele demagog pa¬şoptist Ludovic Kossuth, slovac maghiarizat care, ca orice renegat, covârşea în zel şovin pe orice ungur de baştină. Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă popoarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungurimea, care se menţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită; se impuneau deci două imperative: unul, unirea imediată a Transilvaniei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai departe a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit.
Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară devenea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europeană a revoluţiei de la 1848, un¬¬gurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european refuzând celorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea socială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, înfipt în inima Europei din necunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.
La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul.
E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.
Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi popor al Ardealului fără ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate umplea văzduhul Eu¬ropei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu Mureşului: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o primă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti legendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii…. Salturile în istorie ale ardelenilor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu. În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei patruzeci de mii, iviţi din anonimatul su¬ferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal românesc.
Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de student tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul poporului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse semnalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi hotărârea Ardealului de a face istorie românească.
Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente juridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gura, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin de¬liberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oa¬menilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fas¬ci¬ni¬ţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei. …
Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. … Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ar¬deal…”.

Sursa: Nichifor CRAINIC (1996). Puncte cardinale în haos. Iaşi: Editura Timpul. pp. 157-166.