Adevarata față a lui Corneliu Vadim Tudor

În perioada noiembrie 2010 – mai 2011, am scris la “Tricolorul” lui Corneliu Vadim Tudor. Veneam de la revista “Naţiunea”, cel mai longeviv săptămînal din România, înfiinţat în 1990 de Iosif Constantin Drăgan. În octombrie 2010, înainte de a fi resuscitată de fostul ei redactor-şef şi de unul din colegii săi, “Naţiunea” îşi încetase apariţia din motive financiare, iar eu, profitînd de faptul că, la un moment dat, mi-a fost reprodus în “Tricolorul” un articol din hebdomadarul respectiv, i-am trimis o scrisoare lui Vadim, fără să-l cunosc cîtuşi de puţin (adresa lui figura în mai toate jurnalele, în cadrul diverselor hotărîri judecătoreşti publicate cu ocazia finalizării proceselor “tribunului”), întrebîndu-l dacă nu vrea să mă lase să scriu la ziarele lui şi precizînd în mod expres că n-am nici un fel de pretenţii, financiare sau de altă natură, singura mea dorinţă fiind aceea de a protesta, atît cît mă duc pe mine mintea şi talentul, împotriva criminalului şi dictatorialului regim portocaliu. A fost de acord şi, timp de vreo lună şi jumătate, am colaborat bine. Apoi, Vadim a fost de părere că scriu foarte bine şi m-a “promovat” editorialist, cu articolele publicate mereu pe prima pagină. Cu ocazia acestei “promovări”, însă, colaborarea noastră s-a deteriorat radical, căci “tribunul” a început (probabil din “grijă” pentru textele ce urmau să apară permanent pe pagina I) să-mi modifice articolele de cea mai stupidă şi nejustificată manieră. Am înţeles curînd că modificările cu pricina (nu de ordin ideatic, ci exclusiv stilistic) nu au nici o altă raţiune în afară de orgoliul său nemăsurat, de pamfletar şi scriitor minuscul, care se crede uriaş şi care, din această postură, se simţea obligat să-şi lase amprenta ineptă pe tot ceea ce scriam, căci nu putea admite că textele mele, de tînăr jurnalist, erau perfecte şi nu trebuiau atinse de pixul lui negru, sursă de “corecturi” tembele şi absolut nemotivate. Cunoscîndu-i infatuarea şi grobianismul, l-am suportat cîteva luni, apoi i-am trimis o nouă scrisoare, în care am îndrăznit să abordez chestiunea, rugîndu-l, pe cel mai politicos ton din lume, să-mi publice articolele fără modificări, ca la începutul colaborării noastre, şi precizînd din nou că nu-i cer NIMIC, nici bani, nici funcţii în partid, nici vreo slujbă cine ştie unde, singura mea dorinţă fiind aceea de a lua atitudine împotriva regimului care duce România în prăpastie, aşa cum făcusem şi pînă atunci, în articole extrem de dure, chiar violente, semnate permanent cu numele meu real – îndrăzneală fără precedent la “Tricolorul” sau “România Mare”, unde, de regulă, cu cît textele sînt mai dure, cu atît sînt mai anonime sau semnate cu pseudonime. Răspunsul – de care, de altfel, nu m-am îndoit nici o clipă şi care, în condiţiile menţionate, scoate perfect în evidenţă aroganţa meschină şi micimea sufletească a “tribunului” – a fost încetarea colaborării dintre noi. În cele ce urmează, vreau să descriu adevărata faţă a lui Corneliu Vadim Tudor, aşa cum am cunoscut-o pe parcursul relaţiei noastre profesionale şi prin intermediul manifestărilor lui publice.

Ce m-a şocat cel mai tare la Vadim, după ce am început să-l cunosc mai bine, a fost prostia lui, în sensul cel mai strict al termenului. Nu intenţionez sub nici o formă să-l împroşc pe preşedintele PRM cu injurii josnice şi neargumentate, în propriul lui stil, dar pur şi simplu nu există alt cuvînt. Personal, am avut posibilitatea de a contempla această prostie în toată plenitudinea ei, cu ocazia modificărilor despre care am vorbit mai sus, aduse de “tribun” articolelor mele, sub pretextul că le “îmbunătăţeşte”. Modificările astea denotau o asemenea neghiobie şi atîta încrîncenare în a strica nişte texte reuşite şi în a coborî, astfel, nivelul general al ziarului, încît mă uluiau, pur şi simplu! Exemplele ar putea fi nenumărate şi unele mai hilare şi mai jenante decît altele, dar, pentru că ele nu constituie subiectul exclusiv al acestui articol şi pentru a nu-i plictisi pe cititori, nu voi cita decît cîteva, dintre cele mai grăitoare. Astfel, titlul “Puterea poporului”, pus unui editorial în care exprimam ideea că, până la alegerile parlamentare din 2012, singurul care poate schimba starea de lucruri existentă în România este poporul, acelaşi popor care a ieşit în stradă în decembrie 1989, a fost schimbat în infantilul, dar mai agresivul “Numai furia populară îl poate răsturna pe golanul Băsescu”. Alt titlu – “Prostia unchiului Sam” – ,  în care analizam conţinutul cablogramelor trimise de ambasadorul SUA la Washington, cu prilejul suspendării lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al republicii, precum şi gafele comise de Statele Unite în general, în mai toate ţările în a căror politică internă s-au amestecat, a fost înlocuit cu banalul “Americanii nu înţeleg realităţile din România”, care nu acoperea decît parţial conţinutul articolului, dar, în mod sigur, nu din deferenţă faţă de yankei, căci, cu doar cîteva zile înainte, cu ocazia “execuţiei” lui Osama Ben Laden, Vadim însuşi scrisese şi a semnase, în “Tricolorul”, un articol în care vorbea despre “infantilismul”, “aberaţiile”, “minciunile” şi “nivelul” intelectual scăzut al americanilor şi al preşedintelui lor, Barack Obama. Finalul unui editorial satiric, intitulat de mine “Noi date istorice despre împăratul Traian, Elena din Troia şi Dacia Felix” (în care era vorba, bineînţeles, despre Traian Băsescu, Elena Udrea şi ura obsesivă a preşedintelui împotriva lui Dan Voiculescu), a fost modificat prin adăugarea unei ultime fraze, fără nici cea mai mică legătură cu restul textului, care spunea ceva despre foştii curteni cu sex incert ai împăratului, ce intonau un imn de slavă în amintirea tiranului mort: “Noi sîntem uslaşii lui Traian” (aberaţie flagrantă, căci “uslaşii” – membrii USL – sînt, evident, opozanţii lui Băsescu, nu “curtenii” lui); în conformitate cu acest final absolut cretin, formula citată a fost utilizată şi ca titlu, în locul celui ales de mine. Închei suita exemplelor cu articolul intitulat “Cîinii de pază ai javrei ordinare (II)“, căci era urmarea unui editorial anterior, în care-i analizam, în ordine alfabetică, pe principalii jurnalişti băsişti din România şi scriam despre ei că, din cîini de pază ai democraţiei, au devenit cîinii de pază ai şefului statului. Ei bine, titlul menţionat a fost schimbat în “Lacheii din presă”, ceea ce a rupt orice continuitate cu precedentul articol, făcîndu-i, probabil, pe cititorii care parcurseseră primul text, să se întrebe de ce, fiind vorba, evident, de o continuare, cel de-al doilea nu poartă acelaşi titlu, iar pe cei care nu-l parcurseseră şi care, din noul titlu, nu-şi puteau da seama că este vorba despre o a doua parte, să se întrebe de ce am început trecerea în revistă a “lacheilor” abia de la litera “L” (Ioana Lupea), omiţîndu-i pe Horia Alexandrescu, Grigore Cartianu, Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu ş.a. Cred că faza asta, cu schimbarea titlului unui articol care este continuarea altuia, este unică în presa mondială şi că nici un patron de ziar n-a mai fost vreodată atât de neghiob încât să-şi dea singur stângu-n dreptul, băgându-şi cititorii-n ceaţă de bunăvoie şi nesilit de nimeni!!!

Dar, dincolo de toate aceste modificări de ordin “stilistic” şi de multe altele, Vadim a operat în textele mele şi unele “corecturi gramaticale”, la fel de prosteşti. Astfel, ori de cîte ori am folosit cuvîntul “putere” (cu sensul de “putere politică”, desigur), el a înlocuit “p”-ul mic cu unul mare, ca şi cum ar fi fost vorba de un nume propriu, greşeală pur şi simplu grosolană (celebrul lingvist român Alexandru Graur are un articol cît se poate de edificator în acest sens). În alt loc, în care scriam ceva despre “televiziunea publică”, a înlocuit, de asemenea, “t”-ul mic cu unul mare. De altfel, aşa stau lucrurile în cazul tuturor textelor publicate în “Tricolorul”: ori de cîte ori apar, în mijlocul unor propoziţii, cuvinte ca “planetă”, “televiziune”, “conferinţă de presă”, “istorie”, “mare” (este vorba despre întinderea de apă) etc., ele sînt tipărite cu iniţiale majuscule, ca şi cînd ar fi vorba despre nume proprii (?!). Cuvîntul “mase” este tipărit invariabil cu doi “s” (ca pe vremea stalinismului!), ba chiar, la un moment dat, într-un articol scris chiar de sine, dar nesemnat, în propoziţia: “Îţi dăm, noi, o sugestie”, “maestrul” a încadrat subiectul – “noi” – între virgule, separîndu-l atît de predicat, cît şi de complementul direct!!! Toate aceste greşeli de scriere (căci nu sînt altceva) demonstrează cît se poate de clar că, în ciuda vastelor şi incontestabilelor lui cunoştinţe în materie de istorie şi de literatură, Corneliu Vadim Tudor nu este un adevărat om de cultură, aşa cum îi place atît de mult să se pretindă, ci doar un individ care a acumulat multe informaţii în anumite domenii, dar care nu ştie să le folosească şi care habar n-are să scrie corect limba română; dacă nu sînt însoţite şi de o oarecare inteligenţă nativă, cunoştinţele înmagazinate în cutia craniană nu te fac om de cultură.

În afara stricăciunilor inepte aduse articolelor mele, însă, prostia crasă a lui Corneliu Vadim Tudor reieşea şi reiese din întreaga sa manieră de a face presă, care-l defineşte, fără drept de apel, ca pe un bezmetic, lovit de streche şi lipsit de orice raţiune. Cascadele de injurii obscene, dezgustătoare şi nesusţinute de nici un fel de argumente pertinente, cu care-i potopeşte, practic, pe toţi oamenii publici din România, listele cu homosexualii din viaţa noastră politică (a publicat odată una în care n-a uitat pe nimeni, din nici un partid: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Mădălin Voicu, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Ludovic Orban, Gyorgy Frunda şi mulţi, mulţi alţii), insistenţa ridicolă cu care apără “drepturile” cîinilor vagabonzi, pînă şi în discursurile ţinute în Parlamentul European (total nepotrivită pentru un politician care se pretinde serios şi se vrea “tribunul” unei naţii), sondajele de opinie halucinant de ireale, pe care numai un retardat le poate crede, care situează PRM-ul pe locul doi în preferinţele electoratului, iar pe preşedintele său pe locul întîi, cînd, în realitate, partidul de zbate sub pragul electoral necesar pentru a intra în Parlament, “buletinele medicale” care descriau simptomele aşa-zisului cancer de care suferă Traian Băsescu (leşinuri, hemoragii nazale puternice, paralizii temporare etc., care, de multe ori, necesitau, chipurile, intervenţia nu ştiu căror vrăjitoare aduse de Elena Udrea) şi pe care, cu încrederea lui oarbă şi naivă în “informatorii” săi confidenţiali (însărcinaţi, probabil, în realitate, să-şi bată joc de el), le-a publicat luni de-a rîndul în “Tricolorul” şi “România Mare”, pînă cînd chiar şi el şi-a dat seama că preşedintele nu mai moare odată şi a fost nevoit să le sisteze – toate acestea, deci, arată limpede, în afară de “calitatea” lui umană, şi coeficientul de inteligenţă extrem de scăzut al lui Vadim, care practică un jurnalism inferior chiar şi celui de tip OTV.

Şi pentru că un om prost se comportă ca atare în toate împrejurările vieţii, “tribunul” ne dovedeşte cît îl duce minte şi prin prestaţiile lui televizate, pe parcursul cărora “face politică”. Pentru că omul acesta (deşi cred că mă hazardez, numindu-l “om”) n-a avut niciodată nici cel mai mic program politic, “ideile” sale rezumîndu-se la “patriotismul” de operetă (Samuel Johnson, scriitor englez din secolul al XVIII-lea, spunea că “Patriotismul este ultimul refugiu al unei lichele”), la înjurarea din gros a maghiarilor (nu că nu ar merita-o) şi a adversarilor politici de orice culoare şi la datele istorice sau citatele din oameni celebri, înşirate ca mărgelele pe aţă, fără nici cea mai mică legătură cu subiectul emisiunilor la care participă, numai şi numai pentru a se da în stambă, cu disperarea neamului prost care ţine cu tot dinadinsul să arate că şi-a depăşit condiţia socială şi “a-nvăţat carte”, cum se spune, şi care, pentru asta, vomită de-a valma toate cunoştinţele îngurgitate într-o viaţă (pînă şi anul, luna, ziua şi ora la care s-a născut Adolf Hitler!), mai întrebîndu-i din cînd în cînd pe cei prezenţi în studiou, cu un surîs de toată jena, suficient şi încîntat de sine, întipărit pe faţa buhăită: “Păi ce faci, cutare, nu iei notiţe?”. Acelaşi procedeu – datele istorice şi citatele vomitate aiurea pe masa din platou – este folosit, de multe ori, şi cu un alt scop decît cel de a se da mare şi a se legitima ca uriaş om de cultură: acela de a-şi masca incompetenţa crasă vis-a-vis de problemele reale cu care se confruntă ţara şi românii şi la care orice om politic demn de acest nume ar trebui să aibă un răspuns. Ţin minte, de pildă, că, recent, acum cîteva luni, invitat la emisiunea “Subiectiv” de pe Antena 3, realizată de Răzvan Dumitrescu, şi întrebat de amfitrion ce măsuri concrete ar lua el pentru a redresa economia naţională, dacă ar fi preşedintele republicii, Corneliu Vadim Tudor, pus evident în încurcătură de această întrebare, a bătut cîmpii copios, în stilul său caracteristic, afirmînd ritos că, pînă la urmă, România va ieşi din criză, că poporul nostru a avut întotdeauna o mare putere de regenerare şi argumentîndu-şi spusele cu exemplul situaţiei critice în care s-a aflat guvernul ţării în timpul primului război mondial, cînd a fost nevoit să abandoneze Bucureştiul în mîinile germanilor şi să se refugieze la Iaşi, ceea ce, pînă la urmă, n-a împiedicat săvîrşirea României mari!

O altă trăsătură de caracter a lui Vadim este laşitatea. Este arhicunoscut sistemul de apărare pe care-l foloseşte “tribunul”, ori de cîte ori cineva se plînge că a fost calomniat în publicaţiile sale: pretinde că nu el a scris textul respectiv (întotdeauna anonim sau semnat cu un pseudonim, fireşte) şi că, mai mult decît atît, nici măcar n-a avut cunoştinţă de publicarea lui, căci “un patron de ziare nu poate şti chiar tot ce se publică în jurnalele sale”. L-am auzit de nenumărate ori rostind această frază, în cadrul apariţiilor lui televizate, iar un profesor pe care l-am avut în facultate, Victor Ernest Maşek, azi dispărut, ne-a povestit odată, mie şi colegilor mei, că, întîlnindu-l pe liderul PRM într-un loc public, cu nu mai ştiu ce ocazie, l-a întrebat de ce a scris despre el, în “România Mare”, că este “cavalerul de Curlanda al lui Andrei Pleşu” (aluzie la o închipuită relaţie homosexuală între cei doi), iar Vadim i-a dat acelaşi răspuns: “Nu am scris eu articolul cu pricina şi nici n-am ştiut de publicarea lui”. Or, ca fost colaborator la “Tricolorul”, eu ştiu cît se poate de bine că scuza aceasta este o minciună ordinară şi că nimic nu se publică în ziarele “tribunului” fără ca acesta să-şi dea acordul explicit şi să întreprindă “corecturile” de rigoare; nu o dată, domnul Dumitru Avram, redactor-şef de facto la “Tricolorul” şi un om extrem de cumsecade, mi-a cerut să-i trimit textele mele pînă cel tîrziu la ora 17.00, căci în jurul orei 18.00 “vine şefu’, ca să vadă ziarul”, înainte de-a se tipări. Şi-apoi, chiar dacă n-aş fi la curent cu acest lucru, stilul vadimian de împroşcare cu lături este inconfundabil şi perfect recognoscibil, astfel încît orice negare devine de prisos.

O altă probă a laşităţii “tribunului” este incredibila sa atitudine din aprilie 2011, cînd cei trei consilieri municipali ai PRM din primăria capitalei, Victor Iovici, Nicuşor Stan şi Adrian Roşeţi, au votat, în şedinţa Consiliului General de joi, 14 aprilie, în favoarea referendumului propus de Elena Udrea, pe atunci prezumtivă candidată la primăria Bucureştiului, prin care aceasta urmărea desfiinţarea actualelor sectoare şi creşterea prerogativelor primarului general. Că acei trei consilieri n-au votat cum au votat de capul lor, este la mintea cocoşului, în condiţiile-n care ştiut este că, în PRM, nimeni nu cutează să mişte-n front fără ordinul expres al lui Vadim, iar Iovici, Stan şi Roşeţi au votat toţi trei la fel, ca la o poruncă. În plus, tot atunci a părăsit partidul Codrin Ştefănescu, indignat de poziţia adoptată de PRM în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, atitudine pentru care l-a învinuit în mod public pe Vadim, despre care a spus că “face opoziţie doar de formă”, că “în realitate este sluga lui Traian Băsescu” şi că “nu e un justiţiar, aşa cum vrea să pară, ci un fariseu”. Responsabilitatea liderului PRM în votul dat de consilierii săi este, deci, mai mult decît evidentă, iar motivele care l-au determinat să acţioneze astfel sînt, probabil, strîns legate de panica manifestă care l-a cuprins atunci cînd a fost dat în judecată pentru scandalul pe care l-a făcut cu ocazia evacuării sale din sediul central al partidului, sub acuzaţiile de obstrucţionare a justiţiei şi de ultraj adus unui magistrat aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru care riscă nişte ani buni de închisoare; altfel spus, Vadim a încercat un “troc” cu PDL-ul: eu vă dau referendumul, voi mă lăsaţi în libertate. Dar opinia publică a ghicit imediat tot acest joc, şi-a dat perfect seama, asemenea lui Codrin Ştefănescu, că “tribunul” însuşi şi-a pus consilierii din primăria capitalei să voteze pentru referendumul Elenei Udrea, astfel încît Corneliu Vadim Tudor a început să-şi piardă cu repeziciune şi bruma de popularitate care-i mai rămăsese. Atunci, în disperare de cauză, preşedintele PRM s-a lepădat, pur şi simplu, de consilierii sus-numiţi, sub pretextul mincinos că ar fi acţionat singuri, bălăcărindu-i în comunicate de presă şi sancţionîndu-i “în conformitate cu prevederile statutului”, într-un acces de o laşitate şi de o josnicie fără precedent, care se confundă cu ticăloşia!

Tot ca un laş s-a comportat Corneliu Vadim Tudor şi atunci cînd, după cum am scris şi mai sus, s-a trezit dat în judecată pentru scandalul monstru pe care l-a făcut cu ocazia evacuării PRM din sediul său central, scandal inutil, pînă la urmă, în condiţiile-n care, într-un final, “tribunul” nu şi-a dezminţit reputaţia de clovn şi s-a lăsat dus “din grijă pentru căţeluşii” săi, bruscaţi, vezi Doamne, de poliţiştii şi jandarmii prezenţi la faţa locului. Atunci, cu prilejul acelui scandal, printre multe alte gesturi “eroice”, Vadim i-a azvîrlit executorului judecătoresc Paula Şomîldoc un pahar cu apă în plină figură. Pe urmă, după ce s-a văzut încolţit de justiţie, a minţit în mod repetat, evident, din laşitate, că intenţia lui a fost să arunce conţinutul paharului respectiv peste capul Paulei Şomîldoc, nu în faţa acesteia, dar şi-a calculat greşit mişcarea! Nu vreau să discut aici dacă întregul comportament adoptat de Vadim în afacerea evacuării a fost sau nu corect (pot să înţeleg revolta, în faţa unei decizii nedrepte), ţin doar să scot în evidenţă laşitatea acestui individ jalnic, care, după ce comite anumite gesturi, refuză să le recunoască şi să şi le asume bărbăteşte, minţind, de cea mai penibilă manieră, că, de fapt, a vrut să facă altceva, dar nu i-a ieşit!

Şi pentru că tot a venit vorba de minciunile vadimiene, să mai amintim una: “tribunul” se laudă non-stop că e creştin şi se bate-n piept cu credinţa lui, arătînd camerei de luat vederi, ori de cîte ori are ocazia, “Noul testament”, cu care umblă permanent la piept. Ceea ce nu vrea el să spună, iar de către alţii s-a spus mult prea rar, este că, de fapt, e un apostat, care a renegat credinţa ortodoxă strămoşească (el, “marele patriot”!), pentru care au luptat Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi atîţia alţi eroi ai acestui neam, şi s-a afiliat unei secte dubioase şi obscure, ai cărei membri îşi spun “creştini după Evanghelie”. De aici şi înjurăturile cu care l-a împroşcat pe blîndul patriarh Teoctist, pe vremea cînd trăia, incluzîndu-l chiar, alături de regele Mihai şi de Ion Iliescu, într-un discurs ţinut în Parlament, în categoria “celor trei bătrîni care terorizează România”  (sic!) şi care trebuie să se retragă din viaţa publică (ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, mai tîrziu, la înmormîntarea lui Teoctist, cu acel cameleonism scîrbos ce-l caracterizează şi cu acea disponibilitate de-a pupa unde a scuipat, specifică neamurilor proaste, să-l elogieze într-o cuvîntare). Dar hai să zic că apartenenţa lui la secta “creştinilor după Evanghelie” i-o trec cu vederea; la urma urmelor, mulţi sectanţi sînt buni creştini şi oameni cumsecade, chiar dacă nu aparţin unei biserici oficiale. Chiar şi aşa, însă, Vadim nu se poate numi “creştin”, căci doctrina lui Isus ne învaţă să fim umili, buni şi iubitori, iar el este un ins de un orgoliu monstruos şi de-o răutate rar întîlnită, care insultă pe toată lumea, folosind cele mai abjecte formule, şi face rău pe unde poate, lovindu-şi adversarii şi colaboratorii care îndrăznesc, uneori, să aibă alte păreri decît ale sale. Este atît de meschin şi de impotent sufleteşte omul ăsta, încît sentimentele lui “creştineşti” se limitează la cîinii vagabonzi, pentru care a dezvoltat o adevărată şi ridicolă obsesie.

Continuu portretul moral al lui Corneliu Vadim Tudor cu două trăsături care merg mînă-n mînă: megalomania şi apucăturile dictatoriale. Scriitorului acestuia mărunt şi ziaristului acestuia obscur şi dubios, pe care istoria literaturii îl va încadra în categoria poeţilor minori, iar istoria presei în cea a jurnaliştilor de scandal, acestui fost poet de curte al lui Nicolae Ceauşescu, care-l pupa cu rîvnă-n fund pe “geniul Carpaţilor” şi proslăvea “frumuseţea”  (sic!) sau “nobleţea sufletească” a consoartei acestuia, în versuri simpliste, aproape naive – “E Elena Ceauşescu,/ Suflet nobil şi vibrant,/ Mamă bună, om politic/ Şi prestigios savant./ Înţeleaptă-i este fapta,/ Năzuind spre viitor,/ Tot cu cinste sta în dreapta/ Marelui conducător.” – ,  i s-a-nfipt în creier ideea falsă că este genial, pe toate planurile – literar, jurnalistic, politic… – şi nu mai tolerează nici un sfat şi nici o părere contrară, de la nimeni, comportîndu-se şi acţionînd cum îl taie pe el capul, fără să-şi dea seama că, astfel, se face permanent de rîs şi-şi dă cu stîngu-n dreptul. De aceea au plecat din partidul lui, sătui să facă sluj în faţa unei nulităţi autogonflate, sau i-a dat el afară pe toţi oamenii de valoare – Corneliu Ciontu, Mihai Lupoi, Lucian Bolcaş, Codrin Ştefănescu ş.a. – ,  rămînînd cu un singur acolit mai notoriu, dar deloc apreciat, Marius Marinescu-”Bideu”.

Iată-l, deci, pe adevăratul Corneliu Vadim Tudor, în toată “splendoarea” lui: prost, laş, ticălos, fals creştin, meschin, rău, megaloman, tiran… Aproape că-mi vine să-i spun “monstru”, dar cuvîntul este prea mare pentru el. Vadim nu are nici măcar anvergura necesară unui monstru. Este doar un biet măscărici, un om incompetent şi mic, veşnic candidat la funcţia supremă în stat, pe care o ratează de fiecare dată cu succes, şi care, de cînd a-nfiinţat partidul, n-a fost în stare să convingă mai mult de şapte procente din electorat, ba chiar, la alegerile din toamna anului 2008, n-a mai reuşit nici măcar să bage PRM-ul în Parlament. Degeaba urlă el isteric, după fiecare tur de scrutin în care-o ia din nou în barbă, că a fost “furat ca-n codru”, că nu-l crede nici dracu’: toate eşecurile suferite de PRM (şi, de cînd există, partidul ăsta n-a avut decît eşecuri) i se datorează lui. Românii îl percep pe Vadim aşa cum este şi puţini, foarte puţini îi acordă încrederea lor. Corneliu Vadim Tudor este un balast pentru partid, o ghiulea pe care PRM-ul o trage după el. De aceea, iniţiativa Organizaţiei de Tineret a Partidului România Mare, de a se distanţa de “tribun” şi a-i cere să părăsească şefia partidului, mi se pare binevenită şi lucidă. Iar marea masă a partidului trebuie să urmeze neîntîrziat exemplul Organizaţiei de Tineret, dacă vrea ca PRM-ul să evite distrugerea totală şi să intre-n Parlament, la alegerile de anul viitor. Daţi-l jos pe Corneliu Vadim Tudor din fruntea PRM, înainte să fie prea tîrziu!!! Ce-aveţi de pierdut, oameni buni? În Parlament nu mai sînteţi, sediu central nu mai aveţi… Mai jos decît v-a tras “tribunul”, nu puteţi ajunge! Sancţionaţi-l! Dacă sînteţi uniţi şi curajoşi, nu vă poate face nimic!

sursa: http://luptadeclasa.wordpress.com