Buletin informativ extern

(18 septembrie – 01 octombrie 2015)

 

Relația NATO – Ucraina – pragmatism politic și perspective scăzute de integrare

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, aflat într-o vizită la Kiev, a participat marți, 22 septembrie, la şedinţa Consiliului Naţional pentru Securitate şi Apărare al Ucrainei. Cu acest prilej, s-au semnat 3 documente, care definesc noii parametri ai cooperării Ucrainei cu Alianța Nord-Atlantică: un acord cu privire la statutul Misiunii NATO în Ucraina, un parteneriat în domeniul comunicaţiilor strategice și o declarație comună privind extinderea cooperării în domeniul apărării în scopul dezvoltării tehnico-militare și consolidării capabilităților de luptă ale Ucrainei.[1]

Liderii Alianței și oficialii ucraineni au reiterat dorința de a dezvolta în continuare acest parteneriat, atât prin participarea la exerciții / misiuni comune, cât și prin furnizarea de expertiză și sprijin tehnic de către Alianță în domenii cheie ale securității Ucrainei, precum actul de comandă și control, securitatea cibernetică și antrenarea forțelor militare și de poliție. Nu s-a pus însă problema unei eventuale furnizări de armament Ucrainei, în ciuda solicitărilor repetate ale liderilor de la Kiev în acest sens.[2]

Vizita Secretarului general al Alianței la Kiev vine pe fondul unei schimbări radicale a opiniei publice în Ucraina. Dacă înainte de începerea mișcării Euromaidan doar 21% dintre ucraineni erau pentru aderare, în timp ce 60% se declarau împotrivă, conform unui sondaj recent, 64% din populația Ucrainei ar vota în favoarea aderării la NATO în cazul organizării unui referendum, văzând în această opțiune atât o garanție a securității țării, cât și un prim pas spre integrarea în UE. În decembrie 2014 parlamentul ucrainean a votat renunțarea la statutul de neutralitate, demonstrând astfel dorința de a se alătura Alianței euroatlantice. În prezent, Ucraina alocă aproximativ 5% din PIB bugetului de apărare și participă la exerciții comune cu NATO.[3]

Analiza CAIET. Documentele semnate la Kiev indică intrarea relațiilor dintre NATO și Ucraina într-o nouă etapă, care implică recunoașterea importanței celei din urmă pentru stabilitatea unei regiuni în care Federația Rusă continuă să manifeste un comportament revendicativ și amenințător. Deși Ucraina nu este membră a NATO și nu a obținut ajutorul militar pe care și-l dorea, președintele ucrainean a subliniat că țara sa reprezintă mai mult decât un partener pentru Alianță, fiind un avanpost al Occidentului în fața agresiunii ruse.[4] Pentru Ucraina, opțiunea strategică de aderare la NATO și primirea de sprijin din partea Alianței, inclusiv militar, în războiul cu Federația Rusă, sunt esențiale pentru echilibrul de forțe din regiune și contracararea acțiunilor provocatoare ale Rusiei.

Pe de altă parte, Ucraina vede integrarea în structurile euroatlantice ca fiind singura opțiune viabilă pentru garantarea statalității și securității sale pe termen lung, nu doar din perspectiva conflictului armat cu un agresor extern în care este angajată de peste un an. Ucraina prezintă serioase vulnerabilități în multe domenii, precum funcționarea statului de drept, reforma sistemului judiciar și independența actului de justiție, combaterea corupției și reformele economico-financiare. La acestea se adaugă o coaliție parlamentară fragilă, amenințată de fricțiunile dintre președinte și premier, precum și faptul că politica statului continuă să fie dominată de oligarhi, în timp ce populația este nemulțumită și divizată din cauza corupției endemice, a măsurilor de austeritate impuse de guvernanți și a problemei descentralizării, cu implicațiile sale controversate asupra regiunilor din estul țării controlate de separatiști. Un proiect de țară precum cel privind integrarea în structurile euroatlantice ar avea capacitatea de a coagula forțele politice pentru continuarea procesului de reformă, ceea ce ar duce și la o diminuare a presiunii din partea cetățenilor.

Deși conducerea Alianței a recunoscut implicarea militară a Federației Ruse în estul Ucrainei și necesitatea sprijinirii statului ucrainean, în plan operațional oficialii NATO manifestă o atitudine mult mai rezervată, motivând aceasta prin dorința de a nu provoca Federația Rusă și ca urmare, o eventuală escaladare a conflictului militar. Orice discuție privind acceptarea Ucrainei în NATO ar fi interpretată în prezent ca o sfidare la adresa Rusiei, antagonizând și mai mult poziția acesteia.

Cel mai probabil, conflictul din estul Ucrainei se va permanentiza, iar șansele reale ale Ucrainei de a deveni membru NATO rămân reduse chiar și pe termen mediu. Membrii NATO nu vor invita pentru aderare un stat cu probleme teritoriale și un conflict înghețat pe teritoriul său. Oferirea unui parteneriat strategic extins pentru Ucraina, cu prilejul Summit-ului NATO de la Varșovia de anul viitor, este probabil scenariul cel mai optimist în acest moment privind viitorul euroatlantic al Ucrainei.

 

Obiectivele de Dezvoltare Durabilă – o nouă paradigmă de abordare a provocărilor la nivel global

 În perioada 25-27 septembrie, s-au reunit la New York peste 150 de lideri din întreaga lume, cu prilejul celei de-a 70-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Desfășurate sub motto-ul ”2015 – Time for Global Action”, discuțiile au avut ca subiect principal adoptarea agendei de dezvoltare post 2015, un set de obiective îndrăznețe care vor configura strategia Națiunilor Unite pentru următorul deceniu și jumătate.[5]

Analiza CAIET. Semnificația principală a evenimentului constă în transformarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals – MDGs), adoptate în septembrie 2000, în Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (Sustainable Development Goals – SDGs).

La Summit-ul Mileniului (2000), statele membre își stabiliseră un număr de 8 obiective esențiale, cu 21 de ţinte precise de atins până în anul 2015: reducerea sărăciei severe, realizarea accesului universal la educaţia primară, promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor, reducerea mortalităţii infantile, îmbunătăţirea sănătăţii materne, combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli, asigurarea sustenabilităţii mediului, crearea unui  parteneriat global pentru dezvoltare.

Noua agendă de dezvoltare globală conține 17 obiective majore, cu 169 de obiective specifice, concentrate pe trei dimensiuni:eradicarea sărăciei extreme, lupta împotriva inegalității și nedreptății, combaterea schimbărilor climatice și protejarea planetei. Pe lângă sporirea numărului de obiective, care reflectă complexitatea provocărilor pe care trebuie să le gestioneze organizația mondială, noua agendă aduce în prim-plan conceptul de dezvoltare durabilă, care va schimba întreaga paradigmă de abordare a problemelor la nivel global. Dacă MDGs erau destinate statelor sărace sau în curs de dezvoltare, SDGs se adresează tuturor statelor, indiferent de gradul de dezvoltare al acestora. Noua viziune nu caută doar o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului, ci urmărește îmbunătățirea calității vieții dintr-o perspectivă mult mai amplă, integratoare, prin asigurarea unui echilibru între aspectele economice, sociale, ecologice atât la nivelul fiecărei țări, cât și între generații. De asemenea, noul concept pune un accent mai mare pe prevenire și tratarea cauzelor, nu numai pe gestionarea crizelor și reducerea consecințelor negative ale acestora.

Un alt element de noutate îl constituie faptul că, spre deosebire de MDGs care au fost elaborate de un grup de experți în spatele ușilor închise, SDGs sunt rezultatul unui proces de negociere care a inclus reprezentanții celor 193 de state membre ale ONU, precum și societatea civilă la un nivel fără precedent, inclusiv companii semnatare ale Pactului Global (UN Global Compact), importantă inițiativă privind sustenabilitatea corporativă. Acest lucru crește șansele ca noile obiective să fie mult mai realiste și pragmatice și să se adreseze unor categorii mult mai largi de interese.

Având, prin natura lor, un caracter global, acestea nu vor putea fi atinse însă fără implicare la nivel local și național, atât din partea sectorului politico-administrativ, cât și din partea mediului de afaceri. Provocarea fundamentală a dezvoltării durabile rămâne incompatibilitatea între necesitățile dezvoltării și progresului tehnologic (de exemplu, exploatarea resurselor, care sunt limitate) și protecția capitalului natural.

Un moment important pentru viitorul planetei în ceea ce privește mediul și schimbările climatice îl va reprezenta Conferința părților la Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice (COP 21)[6] de la Paris, din luna decembrie. Cu acest prilej se va discuta un acord interguvernamental care să intre în vigoare din anul 2020, menit să caute soluții pentru scăderea temperaturii globale și să stabilească obiective concrete pentru protejarea mediului înconjurător.

Un element esențial al summit-ului ONU l-a constituit poziționarea continentului african din ce în ce mai mult în centrul inițiativelor de dezvoltare globală. În acest context, o serie de state au cerut creșterea reprezentativității țărilor africane în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, în calitate de membri permanenți și nepermanenți.[7] Liderii africani prezenți la New York au subliniat necesitatea continuării programelor de asistență și dezvoltare pentru țările lor, aceste programe având o contribuție semnificativă în combaterea celor mai stringente probleme ale Africii – sărăcia, intensificarea activităților teroriste și slaba guvernanță. Fără sprijin internațional, Africa va perpetua disparitățile majore care există în prezent între statele africane, în ciuda creșterii economice din ultimii ani și a potențialului uriaș de dezvoltare de care dispune continentul african, și va reprezenta o sursă permanentă de instabilitate la nivel regional și mondial, actuala criză a migrației fiind cel mai elocvent exemplu în acest sens.

Începând cu anul 2007 România este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, în calitate de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, derulând parteneriate cu numeroase instituţii ale organizației. În contextul lansării noilor obiective globale de dezvoltare durabilă, România va fi nevoită să-și revizuiască o serie de politici și priorități strategice, inclusiv prin revenirea în zone de interes neglijate în ultimii ani, una dintre cele mai importante fiind Africa. Reconstruirea unor astfel de parteneriate nu va putea fi făcută secvențial, ci necesită o strategie coerentă, cu responsabilități la toate nivelurile: politic, economic și social.

 

Scandalul Volkswagen – modelul de guvernanță corporativă definește maturitatea și eficiența unei companii

Grupul Volkswagen este în prezent implicat în cel mai mare scandal de la înființarea sa, ca urmare a acuzațiilor Agenţiei americane pentru Protecţia Mediului privind instalarea unor sisteme electronice speciale pe autoturismele diesel pentru a evita standardele federale din SUA în materie de emisii. Rezultatele la testele de poluare erau manipulate prin intermediul unui software care determina sistemul de control al poluării să funcționeze doar în timpul testelor, în timp ce în condiții obișnuite de utilizare autovehiculele emiteau gaze de evacuare poluante peste limitele legale admise. Acuzațiile autorităţilor de reglementare din SUA vizează aproximativ 482.000 de autoturisme cu motoare diesel, produse în perioada 2008 – 2015 sub brandurile Volkswagen şi Audi, care conțin acest software și care au încălcat standardele federale, nivelul amenzilor  putând să depășească 18 miliarde de dolari.[8]

Volkswagen a anunțat că problemele semnalate apar doar la modelul diesel EA 189, care se regăsește pe aproximativ 11 milioane de automobile de pe piața mondială. De asemenea, concernul german a precizat că lucrează la eliminarea erorilor tehnice, cooperând cu autoritățile relevante în domeniu, în acest scop urmând să fie alocat un fond de aproximativ 6,5 miliarde de euro.[9] La sfârșitul lunii septembrie, compania a anunțat că va prezenta, în decursul lunii octombrie, soluțiile și măsurile tehnice care vor fi adoptate pentru corectarea caracteristicilor privind emisiile vehiculelor diesel, iar clienții afectați vor fi informați, toate mărcile afectate ale grupului urmând să înființeze website-uri naționale în acest sens.

Consecințele economice nu au întârziat să apară: acțiunile Volkswagen, cel mai mare producător auto din lume,[10] s-au depreciat la începutul săptămânii trecute cu 23%, reprezentând o pierdere de aproximativ 15,6 miliarde de euro în valoare de piață[11], ajungând până la 30% spre sfârșitul săptămânii.[12] În același timp, o serie de țări care reprezintă piețe imense pentru Volksawagen (precum India, Africa de Sud, Australia), au solicitat autorităților de reglementare verificarea tehnică a mașinilor producătorului german[13], fiind posibile noi sancțiuni. În Europa, până în acest moment, Spania, Elveția, Italia, Olanda și Belgia au anunțat că retrag de pe piață mașinile Volkwagen cu motoare diesel echipate cu softul în cauză.

Analiza CAIET. Scandalul aduce grave prejudicii nu doar industriei germane, dar și industriei auto pe plan mondial, fiind cu atât mai grav cu cât utilizarea motorului diesel a cunoscut un trend ascendent începând cu anul 2000, cu o excepție în 2009, când, pe fondul crizei economice, a scăzut cu câteva procente.[14] Dincolo de consecințele vizibile deja în plan economic – amenzi și sancțiuni, scăderea acțiunilor pe bursă, pierderea cotelor de piață, extinderea investigațiilor privind manipularea testelor pentru emisiile poluante ale motoarelor diesel la nivelul întregii industrii auto –, implicațiile acestui scandal sunt mult mai complexe decât par la prima vedere. Acestea aduc în prim-plan dezbaterea privind principiile de guvernanță corporativă, sustenabilitate, etică în afaceri, responsabilitate față de clienți, acționari, comunități și mediu înconjurător. În contextul actual Volkswagen dovedește carențe majore și persistente în timp la toate aceste capitole.

Abordările moderne ale principiilor de guvernare corporativă identifică Profitul ca pe un mijloc, un instrument al dezvoltării, nu ca pe un scop în sine.  O primă responsabilitate a unei afaceri este într-adevăr Economică – producerea de bunuri și servicii, a căror tranzacționare în piață să întoarcă beneficii financiare sub diferite forme creditorilor și acționarilor.

Un al doilea nivel de responsabilitate corporativă este cel de legalitate a deciziilor și a modului în care este creată valoarea / producția. Începând cu acest nivel, funcționalitatea guvernanței corporative a Volkswagen pare a fi suferit o serioasă fractură; compania și-a permis să proiecteze, să dezvolte și să pună în vânzare pentru perioade relativ lungi, pe cele mai reglementate și mai mature piețe ale lumii, produse ilegale și mai ales dăunătoare.

Nivelul următor al responsabilității corporative este cel Etic. Deși sintagma ”etică în afaceri” e asociată adeseori cu un oximoron[15], companiile își asumă riscuri uriașe prin comportamente lipsite de etică, chiar și pentru cazuri de o gravitate mai scăzută decât cele ale VW sau acțiuni neintenționate (a se vedea protestele de luna trecută de la Londra contra deciziei de sponsorizare a unor acțiuni de artă – inițiativă meritorie în sine – de către o companie petrolieră a cărei etică în afaceri și ulterior în comunicare / promovare sunt percepute ca deficitare).

Un alt nivel de responsabilitate corporativă ar fi cel Benevol. Acesta excede etica, oferind contribuții voluntare ale corporației către angajați și comunități, care pot include acte filantropice, de educație etc. Pe măsură ce societatea și compania se dezvoltă, responsabilitățile benevole de azi devin responsabilitățile etice de mâine. Companiile ce înregistrează însă disfuncții majore la nivelurile doi și trei de responsabilitate prezintă un nivel insuficient de maturitate și funcționalitate al guvernanței corporative. Cazuri precum cel al băncilor americană Lehman Brothers și elvețiană Wegelin sau al conglomeratului american Enron sunt doar câteva exemple de entități economice care au dispărut ca urmare a diferiți factori, incluzând eșecul semnificativ al guvernanței lor corporative.

Cazul recent al Grupului Volkswagen este ilustrativ în acest sens. Managementul la vârf al grupului german a intrat într-un amplu proces de restructurare, dar va fi nevoie de mult mai mult pentru a recăpăta măcar o parte din prestigiul deținut de unul dintre cele mai apreciate branduri din lume sau din încrederea clienților săi.

Comisia Europeană a cerut statelor membre să efectueze propriile lor investigații la nivel național cu privire la autoturismele diesel produse de Volkswagen pentru a stabili cât de multe vehicule certificate în UE au fost echipate cu sisteme care încalcă reglementările Uniunii. Autoritățile române au decis înființarea unui grup mixt de lucru format din reprezentanți ai  Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și Ministerului Transporturilor, care să identifice măsurile legale pe care statul român trebuie să le impună în cazul Volkswagen, avertizând în același timp asupra faptului că rezolvarea pe cale juridică va fi dificilă, iar aplicarea unor eventuale sancțiuni va trebui susținută legislativ.[16]

Având în vedere multiplele implicații pe care acest scandal le va avea asupra industriei autoturismelor la nivel mondial, dincolo de clarificarea situației cu producătorul german, va fi necesară clarificarea anumitor aspecte care țin de evaluarea impactului asupra pieței auto românești, eficiența sistemelor de evaluare și control în domeniul emisiilor poluante, precum și modul în care companiile care activează pe piața din România respectă principiile guvernanței corporative, garanția unui mediu de business sigur și transparent.



[15] Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili. (DEX online)

 

Centrul de Analiza a Informatiilor si Evaluare a Tendintelor. Bucuresti,