A greșit Ludovic Orban când a anunțat ruperea legăturii cu Klaus Iohannis?

RECOMANDĂRI
Autor: Adrian Lambru
Faptul că a anunțat ruperea legăturii dintre el și Klaus Iohannis ar fi reprezentat cea mai mare greșeală a lui Ludovic Orban, dar nu că a afirmat asta acum, ci că ar fi spus-o prea târziu. „Dacă Ludovic Orban ar fi întors partidul împotriva lui Iohannis acum câteva luni, probabil că alta ar fi fost soarta sa astăzi” – scrie strictsecret.ro.
“Între Ludovic Orban și Klaus Iohannis nu mai există nici un parteneriat. Demisia mea din funcția de președinte al Camerei Deputaților va fi luni la prima oră pe masa președintelui Florin Cîțu” – declara Ludovic Orban după aflarea rezultatului votului.
Conform sursei menționate, dușmanul principal al Partidului Național Liberal nu ar fi social-democrații, așa cum au afirmat majoritatea membrilor din conducerea partidului, ci însuși Presedintele României. „El vede acest partid doar ca pe un breloc politic”.
Viitorul PNL
Viitorul Partidului Național Liberal nu s-ar vedea foarte bine. Chiar dacă Ludovic Orban a pierdut și nu mai este președinte, acesta ar avea în spate aproape 2000 de voturi care ar putea înclina balanța în Parlament.
Strictsecret.ro susține faptul că „mai important este faptul că, lângă el (Ludovic Orban – n.r.), stau foarte mulți senatori și deputați care nu se simt confortabili cu Florin Cîțu și care vor încerca, alături de Orban, să pună tălpi Guvernului și funcționării parlamentare a PNL”.
De la extaz la agonie
„Dintr-un punct de vedere, pare trist să-l vezi pe Ludovic Orban plecând cu capul plecat de la congres, dar să nu uităm că și-a băgat singur Cîțul în casă, Florin a fost alegerea lui ca premier. Și știți vorba aia: pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești? E reală” – notează strictsecret.ro.
Ceea ce unii membrii de la conducerea liberalilor, în frunte cu Klaus Iohannis, nu ar înțelege ar fi detestarea resimțită în rândul românilor la adresa lor. Asta s-ar putea vedea și în scăderea partidului în sondaje din ultimul timp.
„Ăștia trăiesc într-un soi de spectru autist politic în care își imaginează că au injectate în creiere misiuni providențiale date de Dumnezeu pentru a conduce țara” – observă autorul articolului.
Care ar fi pericolul cel mai mare?
Amenințarea cea mai mare acum nu ar veni din faptul că Florin Cîțu este noul președinte al liberalilor, ci posibila influență nelimitată a președintelui Iohannis asupra conducerii țării. „Ați văzut azi la Iohannis zâmbetul tâmp-relaxat? Ne arată că îl doare în cot de poporul său, îl doare în cot și de țară”.
„Pericolul cel mai mare pentru noi este că, dacă nu se întâmpla ceva în următoarele luni, Ioannis va dobândi puterea totală în România. Iar asta e foarte periculos”.
VA DUCE AUKUS DERUTA LA AUTONOMIA STRATEGICĂ A EUROPEI?
– În loc să se concentreze asupra armatei, UE ar trebui să-și folosească puterea economică pentru a evita
să fie aspirată într-un război rece condus de SUA cu China.
De Eldar Mamedo
În timp ce liderii europeni mai digerau inca decizia președintelui Joe Biden de a-și respecta promisiunea de a se retrage din Afganistan până la 1 septembrie, a izbucnit o nouă criză trans-atlantică: de data aceasta pe tema AUKUS – un nou acord trilateral de securitate între Statele Unite, Regatul Unit și Australia.
Contractul francez cu Australia privind furnizarea submarinelor cu propulsie nucleară a fost o victimă imediată. Ca răspuns, un Paris iritat a mers atât de departe încât și-a rechemat ambasadorul de la Washington în semn de protest – pentru prima dată în istoria de aproape 250 de ani a relațiilor diplomatice dintre cei doi aliați.
Ministrul de externe Yves Le Drian a folosit genul de retorică rezervată de obicei dușmanilor străini ai Franței, nu prietenilor săi. În mod previzibil, incidentul a întărit vocile în favoarea „autonomiei strategice” europene – un concept oarecum vag înțeles în linii mari ca însemnând o capacitate a UE de a-și stabili propriile obiective strategice și de a le urmări independent (față de SUA).[1]
Furia francezilor de a fi marginalizați de presupușii aliați este de înțeles. Cu toate acestea, nu este clar ce spera Parisul să realizeze prin escaladarea unui conflict diplomatic cu Washingtonul. În ciuda angajamentului retoric al administrației Biden față de alianțe, retragerea din Afganistan a transmis deja un mesaj că SUA își vor urmări interesele naționale așa cum consideră ea de cuviință, nu aliații săi.
AUKUS face parte din strategia mai largă de a incercui China, pe care Washingtonul, în mod greșit, a definit-o ca prioritate principală. Chiar dacă o declarație comună Biden-Macron a încercat să repare ruptura cu câteva zile mai târziu, Washingtonul nu vede în mod clar Franța sau UE în ansamblu ca fiind esențială pentru strategia sa indo-pacifică.
În loc să ridice pumnii retorici, Franța și UE ar trebui, în cele din urmă, să se unească, să renunțe la atașamentul sentimental față de „alianța trans-atlantică” și să pună ceva concret pe conceptul de autonomie strategică.
Dar, procedând astfel, UE trebuie să-și aleagă bătăliile cu înțelepciune.
Având în vedere că Parisul și aliații săi consideră că AUKUS își trunchiază proiecția puterii externe, soluția lor este, în mod previzibil, să dubleze consolidarea capacităților militare ale UE. Există deja o multitudine de inițiative care vizează atingerea acestui scop, cum ar fi Inițiativa europeană de intervenție și Fondul european de apărare. Acest episod va avea, fără îndoială, un impact asupra activității privind „busola strategică” a UE, care se preconizează că va fi dezvăluită cândva la începutul anului 2022, pentru a oferi politicii de securitate a UE un sentiment de scop și direcție.
Cu toate acestea, pentru toate discuțiile despre Indo-Pacific, UE nu a reușit până acum să proiecteze puterea acolo unde a contat cel mai mult – vecinătatea sa imediată. „Grupurile de luptă” create de UE au fost declarate oficial operaționale în 2007. Cu toate acestea, în Libia, de exemplu, UE se reduce la observarea conflictelor dintre alți actori, inclusiv Rusia și Turcia, și la abordarea consecințelor, cum ar fi fluxurile de refugiați și reacțiile politice la acestea care amenință să submineze însăși structura societăților europene.
Pentru ca ambițiile sale strategice să fie luate în serios, UE trebuie să dezvolte anumite capacități de intervenție în vecinătate, dar astfel de intervenții ar trebui să se limiteze strict la obiective realizabile și să fie puse în aplicare în conformitate cu dreptul internațional.
Văzând „autonomia strategică” îngust, prin prisma militară ar aduce UE periculos de aproape de repetarea eșecurilor SUA în Orientul Mijlociu. Împărțirea regiunii în „actori răi” și „buni”, fluajul misiunii care, în cele din urmă, poate implica încercări de schimbare a regimului și de construire a națiunii sunt câteva dintre riscurile asociate. În plus, cel mai capabil stat militar al UE, Franța, are o lungă istorie colonială în regiune, ce trage greu în secolul 21.
O modalitate mai bună pentru UE este de a-și afirma și consolida principalul său atu: puterea economică. Cu 16% din PIB-ul global, UE-27 este un egal economic atât pentru Statele Unite, cât și pentru China și depășește cu mult Rusia. În cele din urmă, relevanța globală continuă a Europei depinde de forța economiei sale.
Pentru un continent care în ultimul deceniu a trecut prin criza financiară, criza zonei euro și pandemia de COVID-19, „a construi mai bine” este la fel de relevant ca și pentru Statele Unite. Convenirea unui plan de redresare covid în 750 de miliarde de euro a fost un prim pas necesar. Urmează o relaxare a regulilor fiscale rigide care au compromis creșterea economică și au alimentat o reacție populistă în țări precum Italia, a treia economie ca marimea a UE.
Iar UE nu ar trebui să ezite să-și folosească puterea economică încă considerabilă în slujba obiectivelor sale geopolitice, la fel ca SUA și China.
Acest lucru se datorează faptului că desavurarea puterii economice este la fel de direct legată de securitate ca orice grup de luptă.
De exemplu, UE a refuzat să-și folosească mușchiul economic pentru a proteja JCPOA după încălcările și retragerea lui Trump din acord. Acest lucru a dus la o ieșire progresivă a Iranului de la propriile angajamente în temeiul pactului, care ar putea, în cele din urmă, să distrugă cu totul tratatul, creând o criză de securitate potențial gravă, care ar afecta în mod inevitabil Europa.[2]
În aceeași ordine de idei, ceea ce AUKUS a dezvăluit cu adevărat nu este atât de mult o nevoie presantă ca UE să-și construiască capacitățile militare, cât importanța afirmării puterii sale economice pentru a evita să fie aspirată într-un război rece condus de SUA cu China – un curs trasat de fostul cancelar german Angela Merkel și care ar putea fi continuat de succesorul ei, fie un coleg creștin-democrat, fie un social-democrat.
De altfel, rezultatele recent publicate ale unui sondaj realizat de Consiliul European pentru Relații Externe arată că majoritatea europenilor nu doresc să participe la niciun nou război rece.
Odată ce praful se așează peste scandalul franco-sua. UE în ansamblu ar trebui să tragă concluziile corecte, bazându-se pe punctele sale forte ca centru de putere economică și evitând tentațiile de a se alătura bătăliilor geopolitice sau ideologice în locuri îndepărtate pentru care nu este potrivită și pe care cetățenii săi le resping.
NOTE:
1.Chiar dacă președintele Joe Biden a insistat săptămâna aceasta la Națiunile Unite că dorește cooperarea cu potențiali rivali străini, majoritatea europenilor cred că Statele Unite sunt deja angajate într-un nou „război rece” cu China și Rusia, ei consideră că propriile lor națiuni nu sunt implicate, potrivit unui nou sondaj al respondenților din 12 țări UE, publicat marți de Consiliul European pentru Relații Externe.
Sondajul, care a fost realizat online și prin interviuri telefonice la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, a chestionat puțin peste 16.000 de respondenți din 12 țări ale UE – Austria, Bulgaria, Danemarca, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania și Suedia – care împreună reprezintă aproximativ 80% din populația totală a blocului comunitar.
Noul sondaj a constatat că 60% dintre europeni cred că un nou „război rece” este deja în curs de desfășurare între Statele Unite și China, iar un număr ceva mai mic – 59 la sută – cred că același lucru este valabil și pentru relațiile dintre Washington și Moscova.
Dar relativ puțini europeni își văd propria țară ca fiind la fel de implicată.
Respondenții din Ungaria, Bulgaria, Portugalia, Austria și Italia au fost cei mai înclinați să nege că China reprezintă o amenințare pentru țările lor,
“Noul Occident” este o coaliție între Washington și Bruxelles, mai degrabă decât între SUA și Europa”. Pe scurt, relativa agresivitate a Bruxelles-ului este împotriva opiniei populare din Europa.
Până în prezent, numai instituțiile europene, mai degrabă decât publicul european, sunt gata să vadă lumea de mâine ca pe un sistem tot mai mare de concurență între democrație și autoritarism,
2. Recent Iranul a devenit membru deplin si permanent al SCO – Organizatia Cooperatiei de la Shanghai si nu mai poate fi asa de usor umilit si conditionat ca in trecut, iar pe de alta parte sanctiunile ONU au fost ridicate si ele..
Iranul va cere conditii demne si echitabile in JCPOA, de pe noua sa pozitie.
Traducere și Note: CD