 CD1.946 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
LIBERTATEA CULTURALĂ ADUCE LIBERTATEA POLITICĂ “Armonia” Propagandă – Cenzură ce a apartinut initial Concertului Europei se destramă vizibil si nu fără zvagniri agonice, lăsand loc principiului sănătos al “neamestecului in treburile interne”. Principiu ce lasă cale liberă independentii si suveranitătii statale, cale spre demnitate si respect reciproc.” ~ https://ioncoja.ro/concertul-europei-partea-a-ii-a Instrumentul ales pentru a remodela gusturile culturale occidentale în urma celui de-al Doilea Război Mondial a devenit cunoscut sub numele de Congresul pentru Libertate Culturală (CCF). Fondat în 1950 cu finanțare din partea Fundațiilor Rockefeller și Ford, CCF a fost conceput pentru: Logica Războiului Rece Cultural susținea că, din moment ce comunismul și fascismul se bazau pe „iconografia realistă/rigidă” pentru a avansa, „lumea liberă” de cealaltă parte a Cortinei de Fier s-ar baza pe „libertatea” abstractă, emoțională. În timp ce comunismul se baza pe sacrificiul individului pentru „binele” întregului, această democrație din Războiul Rece afirma că nevoile întregului erau separate de libertatea arbitrară a individului de a „face orice îi este plăcut”. Gradul în care noul modernism ofensa ordinea și logica era proporțional cu gradul în care apăra „democrația și capitalismul liberal”. Este demn de remarcat faptul că CCF a fost condus în mare parte de același Lord Bertrand Russell care cu doar câțiva ani mai devreme ceruse o distrugere nucleară preventivă a Uniunii Sovietice pentru a realiza un guvern mondial unic. Munca activă a lui Russell de subminare a artelor nu ar trebui văzută separat de opiniile sale politice imperiale sau de eforturile sale de a impune un sistem de cătușe asupra minților oamenilor de știință, care ar fi pentru totdeauna sterile din punct de vedere creativ din cauza credinței că matematica fixă guvernează universul, așa cum este subliniat în opera sa “Principia Mathematica”. La urma urmei, Zeus nu poate tolera cunoașterea focului – știință, libertatea de a-l folosi – politică sau modalitatea de a-l folosi bine -cultura. „Cred că subiectul care va avea cea mai mare importanță politică este psihologia maselor… Importanța sa a crescut enorm odată cu dezvoltarea metodelor moderne de propagandă. Dintre acestea, cea mai influentă este ceea ce se numește «educație». Religia joacă un rol, deși în scădere; presa, cinematografia și radioul joacă un rol din ce în ce mai mare… Se poate spera că, în timp, oricine va putea convinge pe oricine de orice dacă poate prinde pacientul tânăr și statul îi oferă bani și echipamente.” Încă din 1931 Kurt Gödel, inspirat de studiile sale despre Gottfried Leibniz, a Theodor W. Adorno, ale cărui teorii despre muzică sunt încă considerate un standard de aur în mediul academic modern și care, ironic, a creat și fundamentul pentru „top 40 de hituri” ca parte a creării unei culturi pentru mase, detașată de o „cultură de elită” pentru oligarhie și managerii acesteia, și-a descris idealul de „muzică nouă” în următorii termeni: „Ceea ce percepe muzica radicală este suferința netransfigurată a omului… Înregistrarea seismografică a șocului traumatic devine, în același timp, legea structurală tehnică a muzicii. Interzice continuitatea și dezvoltarea. Limbajul muzical este polarizat în funcție de extremul său; spre gesturi de șoc care seamănă cu convulsii corporale, pe de o parte, și spre o stagnare cristalină a unei ființe umane pe care anxietatea o face să înghețe în loc… Muzica modernă vede uitarea absolută ca scop. Este mesajul supraviețuitor al disperării din partea naufragiatului.” Întrucât Adorno a exemplificat credința oligarhică în decăderea inevitabilă, entropia întregii existențe și credința asociată că artele ar trebui să oglindească această realitate, Adorno a scris în lucrarea sa „Filosofia muzicii moderne” că, în cele din urmă, „necrofilia este ultima perversitate a stilului”. Nu este de mirare că dușmanul suprem al unei oligarhii se găsește în credința optimistă că rațiunea morală există în esența întregii naturi umane, ca o specie unică, creată după chipul unui Creator Bun și iubitor. Este un sistem de putere ereditară egal cu un sistem care postulează că „toți oamenii sunt creați egali și înzestrați cu drepturi inalienabile”? Este adevărat că Jesu Meine Freud de Bach sau Requiemul de Mozart ar trebui tratate cumva ca fiind egale cu muzica atonală „sofisticată” a secolului XX? Ar trebui o pictură de Rembrandt sau Da Vinci tratată ca fiind egală cu stropii de cerneală a lui Pollock sau cu pătratele neclare ale lui Rothko? Poetul german Friedrich Schiller, care a fost modelat de mișcarea republicană globală care s-a răspândit în urma Revoluției Americane, s-a întrebat în Scrisorile sale estetice (1794) „cum se poate proteja artistul împotriva corupției țiunea epocii care îl asaltează din toate părțile? Dacă masele sunt degradate să creadă că otrava este drogul lor, atunci cum ar putea un artist adevărat să le satisfacă dorințele, indiferent cât de populare? Schiller spunea că, pentru a fi dedicat adevărului și Libertății sale corolare în cea mai înaltă căutare a Frumuseții, un artist trebuie să găsească o modalitate de a echilibra existența în spațiu și timp, dar să se străduiască întotdeauna să depășească limitele societății sale temporale într-o căutare constantă a eternității. În a șasea scrisoare a sa, Schiller scria: Acolo, izvorând din eterul pur al naturii sale cerești, curge sursa oricărei frumuseți, care nu a fost niciodată pătată de corupțiile generațiilor sau ale veacurilor, care se rostogolesc departe sub ea în vârtejuri întunecate. Deși viața sa a fost scurtă, nu numai că a lăsat o operă incredibilă care a inspirat unele dintre cele mai nobile opere muzicale, cum ar fi Simfonia a IX-a a lui Beethoven și operele lui Verdi, dar a modelat și în mod direct o rețea de alți artiști, oameni de știință și oameni de stat prin Renașterea de la Weimar, cum ar fi frații Humboldt și Wolfgang Goethe, ca să numim doar câțiva. Nevoia de a vindeca societatea de tendința sa de a cădea sub influența oricăreia dintre extremele chestiunilor intelectuale abstracte lipsite de creștere emoțională, pe de o parte, și a haosului emoțional detașat de rațiune, pe de altă parte, a fost baza propriei dezvoltări a lui Schiller și lumina sa călăuzitoare în crearea unei culturi capabile să atingă adevărata Libertate Politică Acest spirit este cel pe care zombii perverși ai „sfârșitului istoriei” din CCF au vrut să-l distrugă prin manipularea afacerilor globale care au dus la Primul Război Mondial, umilirea Germaniei sub Tratatul de la Versailles și finanțarea lui Adolph Hitler prin Wall Street. și Banca Reglementelor Internaționale din City of London. Faptul că aceleași forțe sataniste care au creat războaiele mondiale și monștrii fasciști ai secolului XX au primit și autoritatea de a oferi „leacul” sub forma denazificării Germaniei de către CCF și a unei noi culturi „democratice” a artei abstracte, muzicii moderniste și filosofiei existențiale este similar cu a permite criminalului să rostească discursul funebru la înmormântarea victimelor sale. Acum, când Inițiativa „Centura și Drumul” din China conduce o nouă paradigmă de cooperare reciproc avantajoasă, asistăm la o trezire inspirată a popularității standardelor artistice clasice în muzică, artă și chiar arhitectură. Alegerea este din nou pusă în fața tuturor cetățenilor: Dorim să continuăm să înotăm în cocină decadenței culturale și a pesimismului dezlănțuit de CCF sau vrem să îmbrățișăm un viitor mai apropiat de o specie creată după chipul Creatorului? Notă de subsol Munca revoluționară a lui Gödel a dus la ideea îngrijorătoare că în cadrul sistemelor matematice consistente vor exista propoziții care nu pot fi dovedite adevărate sau false. Gödel a arătat, de asemenea, că demonstrarea consistenței unui sistem matematic nu poate fi niciodată stabilită apelând doar la regulile sistemului și că, în consecință, sistemele matematice nu sunt simple construcții create de om, ci conțin adevăruri care sunt „independente de orice activități umane”. Atlanta 9/08/2026 |
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
INSTITUTUL MISES ACUM IL IMITA PE MARX
De CD
Institutul Mises, asa cum se descrie pe propriul website este o organizație non-profit care există pentru a promova predarea și cercetarea în Școala Austriacă de economie, libertate individuală, istorie onestă și pace internațională, în tradiția lui Ludwig von Mises și Murray N. Rothbard.
Apolitici, non-partizani și non-PC, susținem o schimbare radicală a climatului intelectual, departe de etatism și către o ordine a proprietății private. Credem că ideile noastre fundamentale au o valoare permanentă și ne opunem tuturor eforturilor de compromis, trădare și fuzionare a acestor idei cu doctrine politice, culturale și sociale la modă, potrivnice spiritului lor.
Institutul Ludwig von Mises servește drept sediu pentru Școala Austriacă de economie și pentru varianta raționalist-conservatoare a libertarianismului, cunoscută sub numele de Austro-Libertarianism. Deși Ludwig von Mises a decedat în 1973, iar principalul său discipol, Murray Rothbard, în 1995, memoria și mesajul lor intelectual sunt duse mai departe de Institut.
Condus de președintele Llewellyn Rockwell Jr., cel mai important intelectual rezident al Institutului este David Gordon – un prieten apropiat și discipol al lui Rothbard. La fel ca Mises și Rothbard, Gordon este evreu. La fel a fost și Burton Blumert, al cărui Centru pentru Studii Libertariene a contribuit la înființarea Institutului Mises înainte de a se integra ulterior în acesta.
Terminologie:
Individualism metodologic: Fenomenele sociale și economice provin direct din alegerile și motivațiile fiecărui individ.
Teoria subiectivă a valorii: Valoarea unui obiect nu este determinată de costul forței de muncă, ci de cât de mult o persoană îl dorește în acel moment.
Respingerea empirismului: Susținătorii susțin că comportamentul uman complex nu poate fi surprins în mod fiabil prin statistici sau ecuații macroeconomice.
În 1871, Carl Menger a publicat „Principiile economiei”, stabilind fundamentul utilității marginale. Deși marginalismul a fost în general influent, a existat și o școală mai specifică care a început să se coalizeze în jurul operei lui Menger, care a ajuns să fie cunoscută sub numele de „școala psihologică”, „școala vieneză” sau „școala austriacă”.
Contribuțiile lui Menger la teoria economică au fost urmate îndeaproape de cele ale lui Eugen von Böhm-Bawerk și Friedrich von Wieser. Acești trei economiști au devenit ceea ce este cunoscut sub numele de „primul val” al școlii austriece. Böhm-Bawerk a scris critici ample la adresa lui Karl Marx în anii 1880 și 1890 și a făcut parte din participarea austriecilor la Methodenstreit-ul de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul căruia au atacat doctrinele hegeliene ale școlii istorice.
Frank Albert Fetter (1863–1949) a fost un lider al gândirii austriece în Statele Unite. Și-a obținut doctoratul în 1894 de la Universitatea din Halle și a devenit profesor de economie politică și finanțe la Universitatea Cornell în 1901.
În anii 1970, școala austriacă a atras un interes reînnoit după ce Friedrich August von Hayek a împărțit Premiul Nobel pentru Științe Economice din 1974 cu Gunnar Myrdal.
Austro-libertarianismul este renumit nu doar pentru ideologia sa de piață liberă și conservatorismul cultural, ci în special pentru politica sa externă izolaționistă și anti-război. Această poziție este înrădăcinată într-o teorie austro-libertariană și o narațiune istorică care consideră Statele Unite drept principala putere imperialistă a lumii.
La prima vedere, teoria austro-libertariană a istoriei pare paradoxală. La fel ca teoria marxistă, ea postulează că istoria lumii este în mare măsură condusă de forțe genetice și economice. Cu toate acestea, spre deosebire de marxism, atribuie un rol cheie unor indivizi specifici care operează la răscrucea istoriei, atunci când crizele economice și războaiele creează puncte de cotitură.
Acești actori cheie pot fi mari generali, politicieni sau antreprenori – dar pot fi și intelectuali. Ocazional, acești intelectuali acționează ca adevărați geniști, conducând cursul istoriei fie spre libertate, fie spre tiranie prin forța pură a ideilor și personalității lor.
Austro-libertarii cred că, în ultimul secol, doi mari geniști au întors cu succes roata istoriei spre libertate: Ludwig von Mises și Murray Rothbard. Mises a susținut lupta împotriva socialismului.
Discipolul său, Rothbard, nu numai că a extins opera lui Mises într-o paradigmă cuprinzătoare, raționalistă, antistatală, dar a pus și bazele mișcării paleolibertariene moderne alături de aliați precum Howard Buffett, Ron Paul și Patrick Buchanan.
Cel mai faimos dintre acești aliați este fostul congresman Ron Paul, care rămâne strâns asociat cu institutul. Campaniile sale istorice din 2008 și 2012 l-au adus remarcabil de aproape de obținerea nominalizării prezidențiale republicane.
Astăzi, Mișcarea Libertății Ron Paul continuă să exercite o influență semnificativă în cadrul Partidului Republican, MAGA și al mișcării libertariene mai largi.
Ludwig von Mises a combatut socialismul atât în domeniul ideilor, cât și al politicii practice. Cu toate acestea, ca si Karl Mrx a rămas vizibil tăcut în ceea ce privește marea putere deținută de Rothschild sau de alte familii de bănci evreiesti în înființarea băncilor centrale, economia cartelizată și războaiele financiare.
La începutul carierei sale, Rothbard a păstrat o tăcere similară. Totuși, după ce a devenit dezamăgit de etatismul și instincțiile belliciste atât ale Noii Stângi, cât și ale mișcărilor evreiești precum neoconservatorismul, și-a abandonat „orientarea de stânga” la începutul anilor 1970. Rothbard a devenit progresiv mai conservator și a devenit dispus să critice direct facțiunea evreiască a elitei conducătoare.
În cele din urmă, nucleul austro-libertarianismului este o opoziție raționalistă față de etatism și centralizare politică. Murray Rothbard a susținut că statul poate fi demontat doar prin expunerea elitei sale conducătoare și descoperirea rolurilor sale specifice în orchestrarea crizelor economice și a războaielor.
El a refuzat să scutească facțiunile belliciste sau elitele financiare de la control pur și simplu pentru că erau evreiești. În schimb, Rothbard a susținut că cercetătorii trebuie să studieze obiectiv toate structurile de putere pentru a determina cine domină elita conducătoare a Statelor Unite și, în special, politica sa externă.
Rothbard a concluzionat că establishmentul american este dominat în principal de trei rețele distincte: elita WASP, elita albă americană în sens larg și elita evreiască. Din punct de vedere istoric, el a atribuit conducerea acestor facțiuni trei nume dinastice: Morganii conducând elita WASP, Rockefellerii conducând elita americană centrată în jurul Partidului Republican și Rothschildzii conducând elita financiară evreiască internațională. Rothbard și-a rezumat teza astfel:
„La începutul secolului, economia politică a Statelor Unite era dominată de două agregate financiare în general conflictuale: grupul Morgan, anterior dominant, care își începuse activitatea în domeniul bancar de investiții și se extinsese în domeniul bancar comercial, căile ferate și fuziuni de firme producătoare; și forțele Rockefeller, care au început în rafinarea petrolului și apoi s-au mutat în domeniul bancar comercial, formând în cele din urmă o alianță cu Kuhn, Loeb Company în domeniul bancar de investiții și interesele Harriman în căile ferate.
Deși aceste două blocuri financiare se ciocneau de obicei între ele, erau de acord în ceea ce privește necesitatea unei bănci centrale. Chiar dacă rolul major în formarea și dominarea Sistemului Rezervei Federale a fost preluat de Morgan, Rockefeller și Kuhn, forțele Loeb au fost la fel de entuziaste în a promova și a colabora la ceea ce considerau cu toții a fi o reformă monetară esențială.
O mare parte din istoria politică a Statelor Unite de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la al Doilea Război Mondial poate fi interpretată prin apropierea fiecărei administrații de una dintre aceste grupări financiare uneori cooperante, mai des conflictuale.
În anii 1980, Rothbard a început să colaboreze cu filosoful și economistul paleolibertarian german Hans-Hermann Hoppe. Prin urmare, Rothbard a devenit semnificativ mai critic față de etatism și elita conducătoare, abandonând în același timp poziția sa anterioară de deschidere a frontierelor și alte puncte oarbe de stânga.
După prăbușirea Uniunii Sovietice și încheierea Războiului Rece, Rothbard a ajuns la concluzia că epoca cerea o strategie paleo de dreapta radicală. Urmărind să creeze o mișcare populistă pentru libertate, el a conceput o alianță între paleolibertarieni și paleoconservatori. El a promovat această agendă ocupând funcția de președinte al Clubului John Randolph și susținând puternic campania prezidențială din 1992 a lui Patrick Buchanan.
Ca parte a acestei „strategii de dreapta” și „proiect paleo”, Rothbard – împreună cu Centrul pentru Studii Libertariene al lui Rockwell, David Gordon, Joe Sobran și Burt Blumert – a publicat lucrarea extrem de paleolibertariană și extrem de incorectă din punct de vedere politic. “Raportul Rothbard-Rockwell” (RRR). În paginile sale, Rothbard a prezentat idei rasiale apărând cartea „Curba clopotului”, a criticat neoconservatorii evrei și chiar a oferit câteva cuvinte favorabile cu privire la David Duke.
Rothbard a respins opinia conform căreia alegerile prezidențiale din 1980 ale lui Ronald Reagan au fost o victorie pentru principiile libertariene și a atacat programul economic al lui Reagan într-o serie de articole din Libertarian Forum. În 1982, Rothbard a numit afirmațiile lui Reagan privind reducerile de cheltuieli o „fraudă” și o „farsă” și i-a acuzat pe susținătorii lui Reagan că au manipulat statisticile economice pentru a da o impresie falsă că politicile lor au redus cu succes inflația și șomajul. El a criticat în continuare „miturile Reaganomics” în 1987.
În 1982, în urma despărțirii sale de Institutul Cato, Rothbard a co-fondat Institutul Ludwig von Mises din Auburn, Alabama, împreună cu Lew Rockwell și Burton Blumert.
Forumul Libertarian al lui Rothbard a dat vina pentru conflictul din Orientul Mijlociu pe agresiunea israeliană „alimentată de arme și bani americani”. Rothbard a avertizat că conflictul din Orientul Mijlociu va atrage Statele Unite într-un război mondial.
El era antisionist și se opunea implicării Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Rothbard a spus că Acordurile de la Camp David au trădat aspirațiile palestiniene și s-a opus invaziei Israelului în Liban din 1982. În eseul său, „Vina de război în Orientul Mijlociu”, Rothbard a scris că Israelul a refuzat „să permită acestor refugiați să se întoarcă și să recupereze proprietățile luate de la ei” și a avut opinii negative despre o soluție cu două state pentru conflictul israeliano-palestinian.
El a scris: „Pe de o parte, există arabii palestinieni, care au cultivat solul sau au folosit altfel pământul Palestinei timp de secole; iar pe de altă parte, există un grup de fanatici externi, care vin din toată lumea și care revendică întreaga suprafață terestră ca fiind «dată» lor ca religie sau trib colectiv într-un moment îndepărtat sau legendar din trecut. Nu există nicio modalitate prin care cele două revendicări să poată fi rezolvate spre satisfacția ambelor părți.
Nu poate exista o înțelegere autentică, nicio «pace» în fața acestui conflict irepresibil; nu poate exista decât fie un război pe viață, fie un compromis practic dificil care nu poate satisface pe nimeni.”
Rothbard a descris baza morală a poziției sale anarho-capitaliste în două dintre cărțile sale: “Pentru o nouă libertate”, publicată în 1973; și “Etica libertății”, publicată în 1982. În lucrarea sa “Putere și piață” (1970), Rothbard descrie cum ar putea funcționa o economie fără stat.
După moartea neașteptată a lui Rothbard în ianuarie 1995, Rockwell, Gordon și ceilalți discipoli și asociați ai săi nu au avut curajul și voința politică de a susține această strategie de dreapta. În schimb, Institutul Mises și cercetătorii săi afiliați s-au distanțat treptat de opiniile și materialele mai radicale rasiale și critice față de evrei ale lui Rothbard.
În timp ce mulți dintre adepții lui Rothbard au continuat să dezvolte teza sa generală despre elita conducătoare, au făcut-o cu o excepție flagrantă: au ales să ignore, să minimizeze și să cenzureze activ facțiunea evreiască a elitei conducătoare.
Această cenzură este evidentă în volume precum „Rothbard esențial” de David Gordon, unde Gordon dezinfectează în mod deliberat scrierile lui Rothbard despre Rothschild și facțiunea evreiască a elitei conducătoare. Vicepreședintele academic al Institutului Mises, Joseph Salerno a mers un pas mai departe publicând The Rothbard Reader, care omite aproape în întregime conceptul fundamental al lui Rothbard despre elita conducătoare.
Din păcate, această omisiune și cenzură sistemică nu se limitează la Gordon și Salerno. Practic toți discipolii lui Murray Rothbard – cu singura excepție a lui Hans-Hermann Hoppe – refuză să abordeze chestiunea evreiască în ceea ce privește puterea evreiască.
Deși recunosc problemele din sionism și din statul Israel, ignoră în mod constant puternica elită evreiască ca o facțiune distinctă în cadrul elitei conducătoare americane și evită complet orice analiză a evreilor ca minoritate dominantă. Merg până acolo încât ignoră și cenzurează influenta dinastiei bancare Rothschild, o omisiune remarcabilă, având în vedere că Institutul Mises este specializat în mod explicit în istoria sistemului bancar.
Decizia cercetătorilor Institutului Mises de a ignora elita evreiască este deosebit de derutantă, având în vedere că, de-a lungul acestui nou mileniu, numeroși academicieni au studiat și documentat puterea în expansiune a elitei evreiești. De exemplu, profesorul de științe politice de renume mondial John Mearsheimer a demonstrat cum neoconservatorii conduși de evrei și lobby-ul Israelului domină politica externă americană, transformând-o într-o paradigmă extrem de agresivă, intervenționistă, „Israelul pe primul loc”.
În mod similar, în seria sa „Cultura criticii”, profesorul Kevin MacDonald a arătat că această pârghie a politicii externe este înrădăcinată în marea putere internă deținută de elita evreiască din Statele Unite, ceea ce o face, practic, ceea ce politologii definesc drept o minoritate dominantă. – https://www.theoccidentalobserver.net
Având în vedere că libertarienii rothbardieni consideră războiul drept principalul catalizator pentru extinderea etatismului, ne-am aștepta ca discipolii lui Rothbard să fie primii care să expună facțiunea evreiască de elită a elitei conducătoare americane.
Ne-am aștepta ca aceștia să sublinieze agresiv rolul acesteia în instigarea conflictelor nesfârșite care au dus la genocide și au împins civilizația în pragul războiului nuclear. Cu toate acestea, există o tăcere totală. Ei refuză cu fermitate să recunoască elita evreiască, indiferent de cât de organizată sau belicoasă pare a fi această facțiune.
Atlanta 7/08/2026