Revista Vatra Noastră Romaneasca

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ

2 IULIE – COMEMORAREA BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD

ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT
516 ani de la trecerea în eternitate a Voievodului

29 IULIE – ZIUA IMNULUI NAŢIONAL AL ROMÂNIEI

30 AUGUST – ZIUA DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA IREDENTISMULUI MAGHIAR

Comemorarea a 80 ani de la Diktatul de la Viena din 1940 şi a masacrelor hortyiste din Ardealul de Nord

31 AUGUST – ZIUA LIMBII ROMÂNE Aniversarea Proclamării Limbii Române ca limbă oficială în Basarabia (R.S.S. Moldovenească) la 31 AUGUST 1989

Motto: Amor Patriae, nostra Lex!

IMPORTANȚA TRATATULUI DE LA TRIANON

Sărbătoririle, aniversările și comemorările fac parte din viața cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim și la înfrângeri, așa cum ne gândim și la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învățat. Există regimuri politice și popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s-au gândit niciodată cu prea multă insistență …

continuarea la pag. 2

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (5)

Din istoricul document1, aflăm că şedinţa înaltului for a început la ora 4 şi 15 minute după amiaza, şi s-a încheiat la ora 19 şi 20 de minute2 . Prezidiul adunării a fost compus din P. N. Halippa, B. M. Epuri, C. P. Misircov şi I. A. Buzdugan. De faţă erau întreg guvernul Republicii Moldoveneşti, C. Stere, primul ministru al României, Al. Marghiloman, ministrul de război al României, generalul Hîrjeu, alţi reprezentanţi „ai guvernului român”3 …

S-A STINS DIN VIAȚĂ COL.(R) ILIE PASCAL

Filiala Județeană Botoșani a Uniunii Vatra Românească aduce un ultim omagiu col.(r) ILIE PASCAL, dascăl eminent din generația zămislită de școlile normale interbelice, școli care au dăruit națiunii adevărați luminători ai tineretului de la sate și care au ridicat nivelul general cultural al satelor noastre. Col. (r) ILIE PASCAL, veteran al celui de-al doilea război mondial, a participat direct la luptele din zona …

continuarea la pag. 12

ÎNDEMN LA LECTURĂ: LARY L. WATTS

Nota redacției: În această perioadă de carantină, declanșată de pandemia virotică, s-a ivit ocazia să ne aplecăm mai mult asupra lecturii. O restanță mai veche era și volumul „Păzește-mă, Doamne, de prieteni”, autor Lary L. Watts, cercetător american al istoriei contemporane, cartea fiind o istoriografie referitoare la destinul poporului român în contextul „vecinătății apropiate” a imperiului rusesc (de ieri și de azi), cât și a luptei duse de-a lungul timpului …

continuarea la pag. 15

REVOLUȚIILE CULTURALE, PARTEA ÎNTUNECATĂ

Obsesia politică a făuririi unui „om nou” este deosebit de veche. Cel puțin de la Apostolul Pavel (vezi de ex. Col. III, 9-10), dar aplicarea ei în practică, în calitate de proiect politic impus cu brutalitate de sus în jos, poate fi originată abia în urmă cu aproximativ un secol, în siajul revoluției bolșevice. Pentru a putea fi manipulat în scopurile proprii, religioase ori politice, omul trebuia „înnoit” periodic, …

28 IUNIE – ZI DE DOLIU NAȚIONAL …

„Documentele de arhivă şi cercetările istorice ale experţilor internaţionali demonstrează că anexarea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei a fost concepută şi realizată de comandamentul sovietic stalinist ca o operaţiune militară de ocupaţie a acestor teritorii. ”. Aceasta este aprecierea dată zilei de 28 iunie 1940 de către membrii Academiei de Ştiinţe făcută publică astăzi, 7 iulie 2010, ca urmare a avizului realizat în

urma audierii … continuarea la pag. 9

continuarea la pag. 19

continuarea la pag. 4

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Acad. Ioan-Aurel POP, Preşedintele Academiei Române

Importanța Tratatului de la Trianon

(Prelegere susținută de Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, în adunarea Prezidiului Academiei Române din 4 iunie 2020 cu ocazia Centenarului semnării Tratatului de la Trianon)

pagina 2

Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfințit în plan internațional actul înfăptuit de români în 1918.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

––––––––––––––
[1] https://acad.ro/com2020/doc/d0604-Tratatul-dela-Trianon-IAPop.pdf

100 de ani de la recunoașterea internațională a României Mari

În anul 1918, Poporul Român a făurit România Mare prin unirea multimilenarelor teritorii românești într-un singur stat. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia a fost recunoscută internațional prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920.

românesc al Banatului a fost cedat Serbiei; o parte din teritoriul românesc al Maramureșului a fost cedat Rusiei și acum se află în Ucraina subcarpatică.

Pentru sărbătorirea Centenarului acestui Tratat, în ziua de 13 mai a.c., Parlamentul României a adoptat Legea pentru declararea zilei de 4 iunie – Ziua Tratatului de la Trianon. În ziua de 19 mai a.c. această lege a fost trimisă spre promulgare la Președintele României. De atunci, Președintele Klaus Werner Iohannis o ține în carantină și a refuzat să o promulge pentru a bloca astfel sărbătorirea de către Poporul Român a Centenarului Tratatului de la Trianon. În același timp, Președintele României și Premierul Ludovic Orban, care are și cetățenia Ungariei, au permis autorităților de la Budapesta și UDMR ca să organizeze în peste 100 de localități din Ardeal, manifestații antiromânești și să ceară autonomia teritorială a unor Sfinte teritorii ale Poporului Român aflate în Grădina Maicii Domnului. La acestea se adaugă ordinele date de ministrul Afacerilor Externe și ministrul Culturii din Guvernul Orban care au interzis ca în România, la Ambasadele române și la Institutele Culturale Române din străinătate să fie sărbătorit Centenarul recunoașterii internaționale a granițelor României Mari.

Pentru a se încheia cu pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra Ardealului românesc trebuie cunoscut și răspândit Adevărul istoric care este următorul:
– Primul, cel mai numeros și cel mai răspândit popor din Europa antică a fost Poporul Primordial Get, strămoșul real al Poporului Român, pe care L-a așezat Bunul Dumnezeu în Grădina Maicii Domnului;

Prin articolul 27 din Tratatul de la Trianon a luat naștere și a fost recunoscută internațional Ungaria, după 500 de ani de când a dispărut din istoria Europei în urma dezastrului de la Mohacs, din anul 1526, când această țară a fost transformată în pașalâc turcesc. Având în vedere acest Adevăr istoric, rezultă că, Ungaria nu a putut pierde teritorii în urma Tratatului de la Trianon. Dimpotrivă, a luat ființă o țară numită Ungaria.

– Geții au trăit și în Câmpia Panonică, cu mii de ani înainte de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Vestigiile arheologice găsite pe teritoriul Ungariei confirmă locuirea acestuia de către Geți. De la Cetatea Getică Buda se trage numele capitalei Ungariei, cel de Budapesta. Cetatea Buda este un obiectiv turistic important în capitala Ungariei. Timp de circa 1.000 de ani, Drapelul Budapestei a fost cel preluat de la Geți și a avut culorile albastru, galben, roșu, dispuse pe orizontală, la fel ca Drapelul Primordial al Geției;

Prin articolul 45 din Tratatul de la Trianon, Ungaria a recunoscut că teritoriul Ardealului face parte din România și niciodată nu va avea pretenții în legătură cu această provincie românească.

– Pe Columna de la Roma, dezvelită în 12 mai 113 d.Hr., nu există niciun hun sau vreun ungur ori maghiar. Pe metopele Columnei lui Traian nu au fost identificați unguri sau maghiari. În timpul războaielor din anii 101- 102 și 105-106 d.Hr. dintre Imperiul Roman și Geția condusă de Regele Diogio (care a fost poreclit Decebal de către Dio Cassius) triburile barbare ale hunilor se aflau pe pământul lor natal, în zona Podișului din Mongolia de astăzi.

Ungaria a sfidat consecințele Primului război mondial și Marea Unire de la Alba-Iulia. În prima jumătate a anului 1919, armata ungară sprijinită de trupele rusești a încercat să ocupe Ardealul. Armata României Mari a câștigat războiul și, la 4 august 1919, a ocupat Budapesta și a pus opincile românești și Drapelul României pe Parlamentul din capitala Ungariei. Ulterior, la cererea Marilor puteri, Armata Română s-a retras din Ungaria.

Columna de la Roma dovedește că ungurii nu au fost primii în Ardeal și, ca urmare, nu au nici un drept istoric asupra multimilenarului Ardeal Românesc.

De 100 de ani și prin falsificarea Adevărului istoric, autoritățile de la Budapesta se tot plâng că au pierdut multe și mari teritorii din Ungaria mare, mai ales Ardealul, în urma Tratatului de la Trianon. Adevărul este că nu a existat niciodată în Istoria Europei o țară numită Ungaria mare, iar Ardealul nu a fost niciodată pământ unguresc, în ultimii 8.000 de ani.

Întotdeauna, de circa 1.000 de ani, ungurii (maghiarii) au fost venetici, chiriași în Ardeal și au profitat de tradiționala ospitalitate a Geților și a românilor. Dacă nu le convine să trăiască în România și mai ales în Ardeal, cetățenii români de etnie maghiară au dreptul și libertatea să emigreze în Ungaria;

Adevărul istoric este că țara noastră a avut însemnate pierderi din teritoriul României Mari în baza Tratatului de la Trianon și anume: teritoriul românesc până la Tisa a fost cedat Ungariei, împreună cu 1,2 milioane de români, din care doar 30.000 mai au astăzi curajul să se declare români, ceilalți fiind maghiarizați; o parte din teritoriul

– În jurul anului 900 d.Hr. triburile migratoare și barbare ale ungurilor au năvălit în Europa și s-au așezat în Câmpia Panonică;
– Primul și cel mai mare rege al triburilor barbare ungurești a fost Ștefan cel Sfânt, din neamul primordial al Geților și a fost de religie ortodoxă;

– Cele mai vechi vestigii arheologice de pe planeta Pământ, cele ale Geților, au fost găsite în spațiul carpato-danubiano-pontic;
– În Ardeal, la Tărtăria, arheologii au găsit cea mai veche scriere de pe Pământ, datată 6.000 de ani î.Hr., cu 2.000 de ani înainte de scrierea sumeriană;

– În perioada anilor 900-1500, triburile barbare ungurești au făcut multe incursiuni de jaf în unele părți din Ardeal și au purtat lupte cu armatele conduse de voievozii Geți;
– Cel mai mare rege al Ungariei din perioada medievală a fost românul Matei Corvin (1458-1490), fiul lui Iancu de Hunedoara și al Elisabetei

pagina 3

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Sălăjan;
– În anul 1526, în urma bătăliei de la Mohacs, Imperiul otoman a transformat teritoriul din Câmpia Panonică în pașalâc turcesc și Ungaria a dispărut ca stat până în anul 1920;
– În anul 1848, la 15 martie, în Proclamația de la Pesta, revoluționarii maghiari au înscris un obiectiv important: anexarea Ardealului. Pentru realizarea acestui scop, revoluționarii și trupele maghiare au ucis peste 40.000 de români din Ardeal și au incendiat peste 270 de sate românești, cu tot cu biserici. Pentru a sărbători genocidul împotriva românilor din anii 1848-1849, ziua de 15 martie a fost stabilită ziua națională a Ungariei;
– După Tratatul de la Trianon, începând cu anul 1920, în Ungaria populația maghiară a fost în minoritate, câteva decenii. Autoritățile de la Budapesta au trecut la aplicarea unui plan diabolic pentru maghiarizarea tuturor cetățenilor de altă etnie. În perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), mai ales între anii 1907-1918, dar și între 1940-1944 (în timpul ocupației hortyste, n. red.) s-au aplicat de către conducătorii de la Budapesta, ca politică de stat, prevederile din programul „Maghiarizarea românilor”, care a fost elaborat în mare secret, în anul 1907. Un exemplar din acest plan diabolic pentru maghiarizarea a tot ce este românesc în Ardeal a fost obținut de comandatul Armatei Române care a ocupat Budapesta, în vara anului 1919. Această carte a fost predată Academiei Române, se află în biblioteca acesteia și este înregistrată cu nr. III/88.924. Timp de 100 de ani, această carte nu a fost tradusă și publicată în Limba Română. Aflând aceste Adevăruri este posibil ca actualul președinte al Academiei Române, academician în istorie, să se angajeze public ca până la 4 iunie 2021 să fie tradusă și publicată, într- un tiraj foarte mare, cartea „Maghiarizarea românilor”;
– În scurta lor istorie europeană, ungurii au fost conduși de regi străini și, apoi, de împărați de la Viena. După Tratatul de la Trianon, mai mulți miniștri de la Budapesta au fost trimiși la București pentru a-l convinge pe rege și Guvernul României ca să accepte unirea Ungariei cu țara

Prof. dr. Gică MANOLE

noastră. După mai multe luni, tratativele au eșuat;
– În perioada 30 august 1940-25 octombrie 1944, după Diktatul de la Viena, în partea din Ardeal ocupată de Ungaria au fost săvârșite numeroase atrocități împotriva românilor și evreilor, a fost un genocid. În acea perioadă, Guvernul de la Budapesta a colonizat în Ardeal 300.000-400.000 de unguri. Afirmația a fost făcută și consemnată la Prefectura județului Cluj, în anul 1945 și aparține ministrului de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu. Urmașii acestor coloniști pretind și acționează pentru alipirea Ardealului la Ungaria;
– La 100 de ani de la recunoașterea internațională a României Mari, liderul organizației antiromânești numită UDMR a avut obrăznicia să pretindă pământul natal al Ardealului. Dar, mulți unguri s-au născut, în ultimii 100 de ani, în Germania, Austria, Belgia, Olanda, Franța, Rusia, Slovacia, Serbia, Italia, SUA, Israel, Spania ș.a. În niciuna dintre aceste țări ei nu au curajul să revendice pământul natal, adică acolo unde s-au născut;

Poporul Român, urmașul real al Poporului Primordial Get, are dreptul istoric asupra teritoriului României Mari. Poporul Get / Poporul Român este singurul din lume care nu a venit de undeva pe teritoriul național. Aici ne-a lăsat Dumnezeu, în Grădina Maicii Domnului.

Maghiarii sunt urmașii unui popor migrator, un popor barbar, care nu are nici un drept istoric asupra Ardealului multimilenar românesc.

În încheiere, trebuie reținut faptul că la Centenarul românesc al Tratatului de la Trianon numai Biserica Ortodoxă Română i-a omagiat pe Eroii Neamului care au înfăptuit Marea Unire din anul 1918 și pe cei care au negociat Tratatul de la Paris, din anul 1920.
Cluj-Napoca, 4 iunie 2020

Dr. Gheorghe FUNAR Președintele Partidului România Noastră

pagina 4

Unirea Basarabiei cu România (5)

(urmare din numărul 37/58)

Procesul-verbal al şedinţei Sfatului Ţării despre Unirea din 27 martie 1918

Din istoricul document408, aflăm că şedinţa înaltului for a început la ora 4 şi 15 minute după amiaza, şi s-a încheiat la ora 19 şi 20 de minute409. Prezidiul adunării a fost compus din P. N. Halippa, B. M. Epuri, C. P. Misircov şi I. A. Buzdugan. De faţă erau întreg guvernul Republicii

Moldoveneşti, C. Stere, primul ministru al României, Al. Marghiloman, ministrul de război al României, generalul Hîrjeu, alţi reprezentanţi „ai guvernului român”410.

Adunarea a fost condusă de Ion Inculeţ, care începe prin a saluta pe „capul” guvernului român, „d. Marghiloman”411. Şi iată-l pe revoluţionarul „maximalist” (bolşevic), Ion Inculeţ, omul duplicităţii depline, în sufletul căruia exista prea puţin sau deloc iubire faţă de România, conducând şedinţa istorică din 27 martie 1918. Desigur, Unirea fusese hotărâtă cu câteva zile înainte, iar din această perspectivă, istorica şedinţă a fost una cu un final dinainte ştiut.

Or fi fost în joc, şi, mai ales, adânc convingătoare, cele 2 milioane de lei, pe care, după C. Argetoianu, I. Inculeţ le-ar fi primit din partea guvernului român, nu ştim. Cred însă, după cum a evoluat cariera politică a lui Inculeţ în România Unită, când s-a dovedit omul tuturor tranzacţiilor şi compromisurilor perioadei interbelice, că cele afirmate de omul politic pro-carlist pot fi adevărate. Regret enorm că cele două declaraţii date de cei doi deputaţi români, care au înmânat lui Ion Inculeţ, la hotelul „Londra” din Chişinău, cu 2 – 3 zile înainte de 27 martie, Argetoianu nu le-a făcut publice. S-au pierdut? Sau zac ascunse în cine ştie ce cotlon? Dacă ar ieşi la iveală ar lua definitiv masca de „apostol” al românilor basarabeni de pe faţa lui I. Inculeţ…

Revenind la ziua de 27 martie 1918, subliniez că Inculeţ şi-a jucat

bine, convingător rolul. Se adresează înaltului for afirmând că asistă la o „şedinţă istorică pentru naţiunea noastră”412, urându-le deputaţilor să facă tot ceea ce trebuie „ca să ieşim cu cinste în acest moment istoric”413.

După care dă cuvântul lui Al. Marghiloman. Sala îl primeşte cu aplauze, iar voci îi zic: „Rugăm, Rugăm!”414, adică să vorbească!

Marghiloman declară că problema Unirii s-a pus odată ce Basarabia şi-a proclamat independenţa. Subliniază rapiditatea cu care România a răspuns cererilor de ajutor ale Republicii, căci, zicea el, ne chema „datoria şi vocea sângelui”415. România a garantat integritatea Basarabiei la Conferinţa de Pace de la Bucureşti. Înţelege ca guvernul român să acţioneze conform „obiceiurilor locale, moravurile, libertăţile şi drepturile câştigate de domniile voastre”416.

Unirea Basarabiei cu România, declară Al. Marghiloman, se face cu respectarea „particularităţilor locale ale acestei ţări”417. Citeşte, în acest sens, o declaraţie pregătită înainte, în care afirmă: România va respecta autonomia Basarabiei; Basarabia va avea Sfatul său, ales în baza votului universal; drepturile minorităţilor vor fi respectate; în guvernul României vor intra doi miniştri „aleşi de Sfatul Ţării existent”418; Basarabia va trimite în parlamentul României un număr de deputaţi „proporţional cu numărul populaţiei”419; alegerile în Basarabia (?) se vor ţine în baza votului universal, egal, direct şi secret; recrutarea armatei se face în Basarabia ca în tot regatul român, în baza principiului teritorial; Sfatul Ţării îşi stabileşte bugetul său; el controlează administraţia provinciei la toate nivelurile; legile existente în Basarabia (autoguvernarea) „nu vor putea fi schimbate de către Parlamentul Român”420.

Al. Marghiloman încheie citirea declaraţiei, zicând că el şi delegaţia din România se vor retrage, pentru ca Sfatul Ţării să poată discuta „cu toată libertatea propunerea guvernului român”421. Urmează aplauze furtunoase în momentul când delegaţia părăseşte sala.

I. Inculeţ dă cuvântul deputatului Cijevschi, care propune să

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

primească în „mijlocul său”422 pe „luptătorul politic”, „profesorul savant” Constantin Stere.

Inculeţ reia cuvântul zicând că el a avut fericirea „să fac revoluţia rusă la Petrograd”423. Crede că reîntoarcerea în Basarabia a „mucenicului regimului ţarist”424, C. Stere, îi oferă prilejul să-l primească în mijlocul lor ca pe un deputat de-al lor. Iarăşi sala ovaţionează.

C. Stere, emoţionat, se adresează Sfatului Ţării, zicând că trăieşte clipe de bucurie şi fericire. Hotărârea ce o vom lua Sfatul Ţării va avea o importanţă extraordinară pentru poporul român. Trăim timpuri istorice înălţătoare, declara el.

Istoria apasă pe umerii noştri o răspundere imensă. Nimeni în afară de noi nu are dreptul să vorbească, să hotărască „ceva în numele poporului Basarabiei”425. A venit o eră nouă. Voi, noi am dat foc la toate hârtiile „care împărţeau pe oameni în privilegiaţi şi neprivilegiaţi”426. Voi, noi am creat poporul moldovenesc care nu are decât un singur privilegiu: Munca.

Rupeţi lanţurile nedreptăţii care apasă pe umerii fraţilor noştri. Proclam: azi, aici, în faţa lumii, nu numai drepturile poporului suveran al Basarabiei, „ci şi drepturile tuturor fraţilor noştri, oriunde ar fi ei”427.

Deputaţii se ridică în picioare, ovaţionându-l pe C. Stere. După care iarăşi ia cuvântul C. Stere adresându-se Sfatului Ţării în limba rusă.

Subliniază că România nu poate renunţa la drepturile sale istorice, nici la interesele sale naţionale şi de stat. România are nevoie de ieşire la mare, zice Stere. Dacă nu ne unim, va fi nevoită „să anexeze Basarabia fără consimţământul nostru”428. Subliniez că, la data de 27 martie 1918, România avea siguranţa că Puterile Centrale la aşa-zisele negocieri de pace de la Buftea – Bucureşti, o vor forţa să cedeze Dobrogea Bulgariei, rămânând fără acces la Marea Neagră.

Mai departe, C. Stere, reia discursul în limba română, făcând referire la spusele unui deputat rus ce declarase că dacă se va face „unirea Basarabiei cu România, toată intelectualitatea rusească va pleca de aici”429. Zice că respectă opinia respectivului, dar observă că cel care are sentimente atât de mici, „atât de slabe şi şubrede”430 faţă de această ţară, poate să judece ca şi poporul băştinaş? Desigur, întrebarea lui C. Stere era pur retorică, dar dovedeşte vrăjmăşia ruşilor colonizaţi în provincie faţă de poporul român.

Dă un răspuns, apoi, devastator deputatului rus, amintindu-i că poporul român „n-a venit în Basarabia din afară”431. Românii s-au născut pe acest pământ. Noi nu avem de ce pleca de aici. Pământul acesta e casa noastră. Nimeni nu ne poate alunga „din casa noastră”432.

O sută de ani am stat smeriţi, tăcuţi în faţa ruşilor. Un veac lung limba noastră a fost interzisă. Un veac lung cartea în limba română a fost interzisă, ca o „otravă revoluţionară”433. Ei bine, după o sută de ani de robie, zicea adevărul C. Stere, acum „când vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră”434. Să nu uităm că pe lângă dreptate naţională, poporul Basarabiei are nevoie de dreptate socială. Să facem dreptate poporului dându-i „pământul cerut de el”435, conchide C. Stere.

I. Inculeţ preia conducerea şedinţei propunând să fie ascultaţi reprezentanţii grupărilor politice după care „rezoluţiile propuse să le punem la vot”436.

Deputaţii acceptă propunerea preşedintelui. Urmează la cuvânt deputatul I. Buzdugan din partea Blocului Moldovenesc care declară că de acum înainte Blocul Moldovenesc va fi Blocul Românesc „care va apăra drepturile întregului neam românesc”437.

Citeşte mai departe rezoluţia Blocului Moldovenesc cu privire la unirea Basarabiei cu România. Declaraţia reprezintă în realitate declaraţia Sfatului Ţării. Ea este făcută în numele „poporului Basarabiei”438 şi cuprinde 11 condiţii care stau la baza unirii cu România.

Se precizează graniţele Republicii Moldoveneşti – „dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria”439, teritoriu care, în puterea dreptului istoric şi al principiului autodeterminării popoarelor se

declară unit cu România.
Între cele 11 condiţii prevăzute în Declaraţia Blocului Moldovenesc

enumerăm: autonomia Basarabiei; Sfatul Ţării rămâne să definitiveze reforma agrară; Competenţele Sfatului Ţării (buget, control, numirea de funcţionari); recrutare teritorială; conservarea legilor existente; garantarea drepturilor minorităţilor; doi miniştri în parlamentul României; vot universal în alegeri; toate libertăţile garantate; reprezentare proporţională în parlamentul de la Bucureşti; delictele politice amnistiate440.

Declaraţia a fost semnată de Ion Inculeţ şi I. Buzdugan, secretar.

Se conchide: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna”441.

După ce I. Buzdugan citeşte istorica declaraţie, deputatul Ţâganco, de la „fracţiunea ţărănească”442 declară că este posibilă „formarea unirii popoarelor înfrăţite moldovenesc şi românesc într-o alianţă federativă strânsă”443!!!

Din partea minorităţii germane din Basarabia, care, după deputatul Von Lesch, „se ridică la mai bine de 750.000 de oameni, deputatul respectiv zice că germanii nu l-au împuternicit să se pronunţe în chestiunea alipirii Republicii Moldoveneşti oriunde ar fi”444.

Din acest motiv, declară Von Lesch, el se va abţine de la vot. O obrăznicie, din partea tovarăşului neamţ. Deputatul Misircov, în numele minorităţii bulgaro-găgăuze, declară că nu este împuternicit „să discute şi să hotărască chestiunea alipirii Republicii Moldoveneşti la orice stat vecin”445; faptul ar putea fi dezbătut, zicea Misircov, doar de Adunarea constituantă a Basarabiei. Se abţine de la vot.

Deputatul A. D. Osmolovschi, reprezentând populaţia ucraineană, declară că ucrainenii „ne-au trimis pe noi în Sfatul Ţării” ca să păzim republica, s-o întărim; deputatul minorităţii poloneze, Dudchievcz regretă că trebuie să vorbească în limba rusă „în această zi solemnă pentru populaţia moldovenească”446, dar spune că limba română n-o cunoaşte; susţine unirea Basarabiei cu România, deoarece aceasta o doresc moldovenii „locuitorii băştinaşi ai acestei ţări”447; deputatul A. F. Greculov vorbeşte în numele Ligii culturale ruseşti; nu crede că Sfatul Ţării poate să hotărască unirea cu România. Doar Adunarea constituantă o poate face.

Deputatul Ţâganco solicită întreruperea şedinţei ca fracţiunea ţărănească să discute „dacă va putea vota propunerea blocului”448 (moldovenesc – n. ns.).

Preşedintele suspendă şedinţa 10 minute.

După reluarea şedinţei, deputatul Teodosie Bârcă, citeşte o declaraţie „în numele unei părţi a fracţiunii”449 care s-a separat de „acea fracţiune”450. Declaraţia este scurtă. Bârcă spune că se vor uni cu Sfatul Ţării şi vor vota unirea „cu fraţii de sînge din România”451; deputatul Crivorucov, din partea „muncitorilor” declară că el, „ca reprezentant al clasei muncitoare”452, (care lipsea cu desăvârşire la acel moment – n. ns.), va refuza să voteze, căci o zice cu odioasă demagogie şi ură, „clasa muncitorească îşi declină răspunderea” pentru actul unirii.

Mai departe, Inculeţ întreabă adunarea în ce mod să se voteze rezoluţiile propuse. Deputatul Cijevschi vrea „vot nominal şi deschis”453, iar deputatul Ţâganco „cere vot secret”454. I. Buzdugan vrea vot deschis căci în acest moment istoric fiecare să-şi zică părerea „în faţa poporului întreg”455. Profită de ocazia că i s-a dat din nou cuvântul ca să ţină un scurt discurs. Zice că poporul din Basarabia, care a suferit un secol de tiranie ţaristă, doreşte „unirea cu fraţii noştri de peste Prut”456. Românii basarabeni doresc „unirea tuturor românilor”457 într-o Românie Mare „una şi nedespărţită”458. Unirea se face în numele principiului „proclamat de revoluţie, de autodeterminare a popoarelor”159. Unirea este un mare act revoluţionar deoarece ne unim „după particularităţile de rasă şi etnice”460; unind Basarabia cu România noi ducem înainte „revoluţia noastră naţională”461. După problema naţională, declară I. Buzdugan, mai avem de rezolvat încă o problemă majoră: Chestiunea agrară.

pagina 5

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Şi aceasta e o problemă naţională. De rezolvarea ei radicală depinde fericirea, bunăstarea ţăranilor, deci, a întregului nostru popor. Cere deputaţilor să-şi facă datoria până la capăt, „să voteze deschis şi curajos pentru unirea Basarabiei cu România”462.

Deputatul Diaconovici se declară împotriva votului deschis şi vrea vot secret. Numai aşa fiecare deputat are posibilitatea să-şi spună opinia „fără ingerinţe din partea oricui ar fi”463.

Preşedintele supune la vot cele două propuneri/rezoluţii. După numărarea voturilor, I. Inculeţ informează Sfatului Ţării rezultatul: „pentru rezoluţia Blocului Moldovenesc au votat optzeci şi şase (86) deputaţi, împotrivă – trei (3), s-au abţinut de la vot treizeci şi şase (36)”464, iar absenţi au fost 13 deputaţi.

Anunţă Sfatul Ţării că unirea Basarabiei cu România s-a făcut „cu majoritatea de optzeci şi şase (86) voturi împotriva a trei (3)”465. După care Inculeţ strigă cu glas înalt: „Trăiască unirea cu România mamă”466.

În ropotul aplauzelor, ovaţiilor, intră în sala de şedinţă Al. Marghiloman în fruntea delegaţiei române. I. Inculeţ comunică primului ministru român rezultatul votului. Iarăşi sala aplaudă furtunos. Se strigă: „Trăiască România”467. Secretarul de şedinţă, I. Buzdugan, la sugestia lui I. Inculeţ, citeşte în faţa deputaţilor, ridicaţi în picioare, Declaraţia făcută ceva mai înainte în numele Blocului Moldovenesc, spre a putea fi auzită şi delegaţia României.

Se urcă la tribună Alexandru Marghiloman care declară că ia act în numele poporului român „şi al regelui Ferdinand”468 de unirea Basarabiei cu România, „de aici înainte şi în veci”469. Se strigă „vivat”, „Trăiască România Mare”. Publicul, care asista la şedinţă, aruncă flori deputaţilor.

I. Inculeţ îl întreabă pe Al. Marghiloman dacă guvernul român primeşte „condiţiunile unirii” citite de I. Buzdugan, votate şi primite de Sfatul Ţării.

Al. Marghiloman, din nou la tribună, declarând că guvernul român „primeşte în întregime atât în litera, cât şi în sensul condiţiunilor unirii Basarabiei cu România”470. Deputaţii, întreaga asistenţă ovaţionează îndelung. La „orele 7 şi 20 seara”471, I. Inculeţ închide istorica şedinţă a Sfatului Ţării din ziua de 27 martie 1918.

În aceiaşi zi de 27 martie 1918, în baza rezoluţiei propusă de Blocul Moldovenesc în şedinţă, Sfatul Ţării adoptă o Declaraţie aidoma cu declaraţia citită de I. Buzdugan, cuprinzând 11 condiţii; declaraţia e semnată de I. Inculeţ, preşedinte, I. Buzdugan, secretar şi Pan Halippa, „preşedintele Sfatului Ţării”472. Nu înţeleg de ce Pan Halippa e trecut ca preşedinte al Sfatului Ţării în Procesul-Verbal.

Imediat după ce Sfatul Ţării îşi încheie şedinţa, membrii acestuia, delegaţia României, guvernul Basarabiei merg cu toţii la Catedrală, asistând la un Te Deum oficiat de un sobor de preoţi condus „de arhimandritul Gurie”473.

După Te Deum, Al. Marghiloman a oferit o masă festivă „în sala Casinoului”474 „guvernului basarabean şi tuturor notabilităţilor prezente în capitala Basarabiei”475.

România sărbătoreşte unirea cu Basarabia

De la Chişinău, Al. Marghiloman telegrafiază regelui Ferdinand, care se afla la Bârlad, informându-l despre Unirea de la 27 martie 1918. Imediat cum află vestea, regele Ferdinand trimite o telegramă de felicitare lui I. Inculeţ şi D. Ciugureanu.

Regele le comunică celor doi că a aflat cu „adâncă emoţiune şi inima plină de bucurie”476 despre „importantul act”477. Mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a dat să vadă „în zile de restrişte”478 pe „fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria Mumă”479.

Momentele „înălţătoare” trăite îi oferă ocazia să transmită „la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut”480 salutul lui „regesc”, asigurându-i de o „caldă iubire părintească”481.

Pe 30 martie 1918, la Iaşi, a avut loc solemnitatea oficială în cinstea Unirii Basarabiei cu România, la care oaspeţii de onoare au fost personalităţile politice ale Basarabiei care au făcut posibil importantul

pagina 6

act istoric. Delegaţia basarabeană a fost condusă de Ion Inculeţ. Basarabenii, între care toţi membrii guvernului, ierarhii Bisericii, primul ministru, D. Ciugureanu, au sosit la gară, în Iaşi, pe 30 martie 1918, ora 10 dimineaţa. Delegaţia de la Chişinău a fost întâmpinată chiar la gară de membrii guvernului român, preşedinţii „corpurilor legiuitoare şi de reprezentanţii autorităţilor militare şi civile”482.

La ora 11 şi 15 minute s-a oficiat la Mitropolie un Te Deum de către mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Au participat Ferdinand, regina Maria, Carol, principele moştenitor, viitorul dezertor din 1918 şi ucigaş în masă din anii 1938 – 1940, autorităţi militare şi civile, deputaţi şi public, guvernul în întregime. Interesant mi se pare faptul că în „programul serbării Unirii Basarabiei cu România”483 este notat faptul că „Doamnele vor fi admise”484 a participa la Te Deum. Acelaşi program prevedea că civilii vor fi „în redingotă sau jachetă”485, iar ofiţerii în ţinută de campanie „cu decoraţii”486.

Regele şi regina au fost escortaţi de la palatul lui Cuza Vodă de pe Str. Lăpuşneanu şi până la Mitropolie de trupe speciale. Pe tot traseul au fost „înşirate trupe”487. În curtea Mitropoliei înalţii oaspeţi au fost întâmpinaţi de o campanie de onoare „cu drapel şi muzică”488.

Delegaţia basarabeană a fost primită de rege după încheierea Te Deum-ului. La ora 12 şi 30 de minute trupele au defilat prin faţa Mitropoliei, după care la palatul regal a fost dat un „prânz de gală”489, în onoarea delegaţiei din Basarabia. În aceiaşi zi, seara, la ora 23, delegaţia basarabeană a fost condusă la gară „de aceleaşi persoane”490 care au întâmpinat-o.

La Iaşi, I. Inculeţ şi D. Ciugureanu, au adus cu ei actul Unirii de la 27 martie 1918, pe care l-au înmânat solemn regelui Ferdinand. Precizez că, la masa festivă de la palatul regal, I. Inculeţ a ridicat paharul în onoarea regelui Ferdinand, numindu-l „regele ţăranilor”491, iar C. Stere a fost decorat cu ordinul Coroana României în gradul de Mare Ofiţer492. În timpul banchetului, familia regală a ieşit în balconul palatului de pe Str. Lăpuşneanu pentru a saluta mulţimea adunată. C. Stere, cu de la sine putere, şi pentru a-i sfida pe adversarii politici, depăşeşte intenţionat cutuma, se arată, şi el, mulţimii, tot în balconul regal.

De altfel, I. G. Duca ne informează că în timpul parăzii militare din faţa Mitropoliei, pe care regele Ferdinand o saluta de pe o estradă, pe Şoseaua Ştefan cel Mare, „Stere s-a aşezat şi el acolo, sfidând astfel simţămintele armatei pe care le cunoştea atât de bine”493.

Din toastul regelui Ferdinand, rostit la prânzul de gală, reţin că singurul rege care a iubit cu adevărat poporul român, a salutat înfăptuirea „unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”494, zicând delegaţiei de la Chişinău că au făcut din apele Prutului „punte” de frăţie. Unirea, zicea regele, aţi făcut-o în timpuri „grele pentru ţara mumă”495.

Unirea Basarabiei a fost sărbătorită în toate localităţile mai semnificative ale României de atunci. Aşa, pe 29 martie 1918, prefectul judeţului Dorohoi, N. A. Stoeanovici, adresează populaţiei judeţului un Comunicat informând-o despre Unirea Basarabiei cu România496.

Acelaşi prefect, pe 28 martie 1918, deci la câteva ore după proclamarea Unirii de la Chişinău, adresează o Circulară către „autorităţile administrative locale”497, „Administratori de plăşi şi Primari”498, prin care decretează că „în fiecare biserică”499 va avea loc „un serviciu religios”500, „în ziua de 29 martie a. c., ora 10”501, în onoarea „acestui act istoric”502.

Pe data de 9 aprilie 1918, regele Ferdinand, luând act de Declaraţia de Unire votată de Sfatul Ţării de la Chişinău, consfinţeşte cu înalta sa autoritate unirea, promulgând-o, ordonând să fie „investit cu sigiliul statului şi publicat în Monitorul Oficial”503.

Alături de rege, documentul a fost semnat de primul ministru, Al. Marghiloman şi ministrul de Justiţie, D. Dobrescu504. Tot în ziua de 9 aprilie 1918, Al. Marghiloman înaintează un raport regelui care conţinea „un proiect de decret”505 prin care solicita semnarea documentului.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

În baza acestui document, regele Ferdinand numeşte ca „miniştri ai noştri secretari de stat fără portofoliu”506 pe I. Inculeţ şi D. Ciugureanu. Urmează, tot în aceiaşi zi, „Decretul pentru numirea Consiliului de

Directori pentru Basarabia”507, semnat tot de rege, prin care se înfiinţează respectivul Consiliu „pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei”508.

Sunt desemnaţi membri în Consiliu Ion Costin, N. N. Codreanu, Ştefan Ciobanu, Vlad Chiorescu, Gheorghe Grosu, Emanoil Catelie, Isac Gherman şi Arcadie Osmolovschi509. Preşedinte a fost numit „Doctor P. Cazacu”510. Dr. Cazacu fusese înainte de război medic la Buftea, fiind în strânsă legătură şi prietenie cu Onisifor Ghibu, ambii oameni de mare încredere ai lui I. G. Duca511.

Evident, marele eveniment de la 27 martie 1918 a fost întâmpinat în ţară, atâta cât era liberă, cu entuziasm general, bucurie şi fericire obştească. În semn de înaltă apreciere faţă de hotărârea luată, Sfatul Ţării din Chişinău a fost felicitat de numeroase personalităţi, instituţii, grupări profesionale, între care subliniem telegramele adresate de Ion I. C. Brătianu, mitropolitului Moldovei, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti (!!? Mă mir – n. ns.), meseriaşilor şi negustorilor, voluntarilor români ardeleni şi bucovineni, a Corpurilor legiuitoare, Asociaţia Presei, Asociaţia profesorilor universitari români512 etc..

În locul lui I. Inculeţ, în 4 aprilie 1918, preşedinte al Sfatului Ţării este ales Constantin Stere. Pe 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării, luând act de unirea Bucovinei şi Transilvaniei cu România, ce devenise o certitudine, „anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie”513, decretând unirea fără condiţii cu România.

Documentul a fost semnat de Pan Halippa, care între timp devenise preşedintele Sfatului Ţării, V. Bîrcă şi Buruiană, vicepreşedinţi, şi A. Scobiola, secretar. Legea care ratifica unirea Basarabiei cu România conţinea un articol unic, fiind publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918514.

Legea declara „Basarabia unită cu România de veci una şi indivizibilă”515, fiind votată în Adunarea Deputaţilor la 29 decembrie 1918, avându-l ca preşedinte pe N. Iorga şi secretar pe Teodosie Bîrcă, iar în Senat, tot pe 29 decembrie 1918, avându-l ca preşedinte pe Dr. C. Şumuleanu şi I. Balbareu, secretar516. Ambele Camere ale parlamentului au votat Legea în cauză, „în unanimitate, cu aclamaţiuni”517.

Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) recunoaşte unirea Basarabiei cu România

Unirea Basarabiei cu România trebuia consfinţită şi de Conferinţa de Pace de după Marele Război. Rusia Sovietică, impunând un regim de exterminare în masă poporului rus (începând cu 1918), banda de asasini (majoritar compusă din alogeni) care se mai numea şi Guvern al Comisarilor poporului, avându-l în frunte pe V. I. Lenin, nu a fost primită la Conferinţa Păcii. Genocidul practicat de guvernul sovietic împotriva propriului popor a determinat Marile Puteri să rupă orice relaţii cu acesta şi să-l trateze ca pe un Paria al Lumii.

Reţinem că, la începutul anului 1918, după ce, în urma cererilor repetate, insistente de ajutor ale autorităţilor de la Chişinău adresate României, guvernul român trimite armata la est de Prut, Lenin declară război României, rupând relaţiile diplomatice cu aceasta. Cu greu sau deloc putem înţelege de ce şi pentru ce a reacţionat într-un asemenea mod Rusia Sovietică.

Republica Moldovenească, care ceruse ajutorul României, avea statalitate distinctă, autonomă creată în baza principiilor revoluţiei ruse, care decretase dreptul popoarelor din fostul imperiu la libertate naţională şi autodeterminare. Republica Moldovenească avea instituţii politice legitime, formate în baza voinţei poporului din cadrul statului respectiv.

guvern V. I. Lenin, imediat după lovitura de stat din 25 octombrie/7 noiembrie 1918, proclamase solemn dreptul popoarelor neruse la autonomie şi existenţă statal-naţională distinctă. Atunci cu ce drept şi în numele căror principii Lenin şi banda sa interziceau Sfatului Ţării, guvernului de la Chişinău să-şi exercite puterea legitimă în interiorul propriului stat? Cu ce drept se amestecase Lenin şi Troţki în viaţa internă a statului moldovenesc (în lunile noiembrie, decembrie 1918), organizând bande înarmate ucigaşe ce ucideau, jefuiau, prădau în lungul şi în latul Republicii Moldoveneşti?

Cine îi legitima pe bolşevicii lui Lenin, grupaţi în Frontodelul din Chişinău, în afara unei minorităţi turbulente şi asasine?

De altfel, însuşi aşa-zisul guvern Lenin era lovit de nulitate juridică deoarece nimeni nu-l legitimase la putere în Rusia. El însuşi (guvernul Lenin), la începutul anului 1918, îngroapă cu ură şi brutalitate, definitiv, democraţia în Rusia, prin dizolvarea, interzicerea Adunării Constituante, aleasă în decembrie 1917 de către poporul rus pe cale democratică. Ei bine, acest guvern sovietic, ilegitim şi criminal, îşi permite să calce în picioare orice regulă de drept internaţional. Când un alt stat, suveran şi independent, vorbesc aici de Republica Moldovenească, depăşit de amploarea provocărilor duşmanilor, solicită ajutor unui stat vecin ca să-l salveze dintr-o situaţie critică, ea, Rusia, se supără, ameninţă, declară război, rupe relaţiile diplomatice cu statul care a dat ajutor.

Ce treabă avea Rusia lui Lenin cu Moldova dintre Prut şi Nistru, în ianuarie 1918? Ce drepturi avea asupra acestui teritoriu românesc? Desigur, toate întrebările mele au un pronunţat caracter retoric, dar, numai aşa se poate sublinia infamia, ticăloşia unui guvern ce-şi zicea al „poporului”, şi care, chipurile, reprezenta şi apăra „interesele poporului”…

Deci, infamul guvern Lenin s-a declarat duşmanul de moarte al statului Republica Moldovenească de cum s-a instalat ilegitim la putere în Rusia. Trimiterea de bande bolşevice asasine în teritoriul dintre Prut şi Nistru (decembrie 1917 – ianuarie 1918) urmărea crearea unei republici sovietice, după cum Rumcerodu-ul de la Odessa, în frunte cu Cristian Rakovski, primise misiunea să declanşeze revoluţia bolşevică în România şi sud-estul Europei. Pe parcursul anului 1918, deşi se confruntau cu dificultăţi uriaşe în interiorul Rusiei, Lenin şi Troţki erau siguri că vor putea exporta banditismul politic, adică aşa-zisa revoluţie bolşevică în toată Europa, pe care o şi vedem sovietizată. Propaganda bolşevică era finanţată de Tezaurul românesc, confiscat în ianuarie 1918. Ungaria, Bavaria, restul Germaniei, Italia, România, toate statele trebuiau să devină republici sovietice. Zeci de milioane de dolari, sute de milioane de dolari erau cheltuite pentru exportul de revoluţie, în timp ce milioane de oameni mureau de foame în Rusia sau erau exterminaţi de un război civil de o sălbăticie fără egal în Istorie.

Revenind, precizez că nu doar Republica Moldovenească, la 1918, devenise victima agresiunii bandei Lenin – Troţki. Şi alte popoare neruse se despărţiseră de Rusia, creându-şi state naţionale precum Georgia, Armenia, Ţările Baltice, Ucraina etc.. Toate se proclamaseră independente, dorind să aibă o existenţă statală distinctă de Rusia bolşevică. N-au reuşit. Cum şi-a consolidat poziţia în Rusia Centrală, bolşevicii au atacat statele respective, reanexându-le. Doar Ţările Baltice au reuşit să scape de anexiunea sovietică, primind protecţie şi ajutor din partea Occidentului, şi Basarabia care se salvează unindu-se cu România. Polonia refăcută în 1918 scapă de anexiune doar prin lupta sa eroică (1920).

Regimul sovietic, ilegitim şi criminal pe toată durata existenţei sale istorice, aşadar nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România. Deci, după ce Armata Română trece la est de Prut în ajutorul Republicii Moldoveneşti şi spre a-şi asigura controlul şi paza asupra depozitelor de provizii şi muniţii aflata pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, Rusia sovietică, pe 13 ianuarie 1918, rupe relaţiile diplomatice cu

România.

La 24 ianuarie 1918 ea se proclamase independentă. Şi infamul

pagina 7

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Motivaţiile acestui gest sunt tot atâtea minciuni şi infamii spuse cu obrăznicia specifică bolşevicilor. Aşa, odiosul text chiar de la început, minte cu neruşinare specificând cum că „oligarhia română a deschis operaţiile militare împotriva Republicii Ruse”518. Faptul dovedeşte că banda criminală Lenin – Troţki nu accepta ca stat independent tânărul stat moldovean. La acea vreme Republica Rusă era Rusia nu Moldova dintre Prut şi Nistru. Mai departe, infamul text zicea că „monarhia română”519 vrea să-şi „salveze moşierii şi bancherii săi prin răpirea Basarabiei”520. Ei, bolşevicii, în semn „de protest şi de avertisment”521 l-au arestat pe ambasadorul român. Gestul lor n-a avut efectul aşteptat asupra României, iar „fărădelegile continuă”522. Bolşevicii nu vorbesc despre fărădelegile lor în Basarabia, ci de ale armatei române, care, chipurile, împuşca „comisarii” lor. După acest preambul mincinos „Sovietul Comisarilor Poporului”523 decide ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Toţi membrii corpului diplomatic român „se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră”524. Punctul 2 al infamului text prevede faptul că „tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”525.

Guvernul sovietic, se preciza, va păstra Tezaurul „pe care îl va preda în mâinile poporului român”526. La o sută de ani de atunci, a redat Rusia România valorosul ei tezaur? Iarăşi, o întrebare retorică. Răspunsul îl ştim cu toţii… Subliniez că, chiar din momentul când a fost redactată Nota diplomatică sovietică, din ordinul lui Lenin şi Troţki, tezaurul românesc depozitat la Kremlin, comisarii bolşevici îl şi prădau. „Exportul” de revoluţie în Europa, criminalii bolşevici îl făceau cu averea poporului român.

Într-o asemenea circumstanţă se înţelege că Unirea Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, nu a fost recunoscută, acceptată de Rusia sovietică. La câteva zile după Unire, pe 5 aprilie 1918, guvernul Lenin înaintează guvernului român o Notă de protest „în legătură cu actul de unire a Basarabiei cu România”527.

Rusia bolşevică aprecia unirea cu România a Basarabiei ca pe „o sfidare a Republicii Federative Ruse”528, ca pe o încălcare „inadmisibilă”529 a înţelegerii făcută de guvernul Al. Averescu, în februarie 1918, care se angajase să evacueze teritoriul dintre Prut şi Nistru „în decurs de două luni”530.

Infamul text bolşevic se referea la înţelegerea Al. Averescu – Cristian Rakovski, şeful Rumcerod-ului de la Odessa, din februarie 1918. Generalul Al. Averescu, pentru a scăpa vieţile a câtorva sute de români, cu toţi membrii oligarhiei române, refugiaţi în sudul Rusiei, a promis „în schimbul repatrierii compatrioţilor noştri… el să evacueze în două luni Basarabia”531.

Prin gestul său, Al. Averescu a pus semnul egalităţii între Basarabia şi drepturile sfinte, imprescriptibile ale României asupra acestui teritoriu românesc de patrimoniu şi vieţile câtorva zeci de membri ai odioasei oligarhii româneşti, care fugiseră din cauza privaţiunilor provocate de război de la Iaşi la Odessa şi împrejurimi.

I. G. Duca ne informează în Memorii cum că generalul Al. Averescu a promis lui Rakovski ce-a promis deoarece l-a convins C. Argetoianu, ai cărui părinţi se aflau la adăpost, la Odessa532. Deci, mai bine ar fi să susţinem că eroul de la Mărăşti, prin înţelegerea cu C. Rakovski, a pus semnul egalităţii între părinţii odiosului samsar şi bandit politic, C. Argetoianu, şi drepturile istorice ale României asupra Basarabiei. Concepţia lui Al. Averescu, de a pune semnul egalităţii între Basarabia şi „viaţa câtorva sute de români”533, promiţând evacuarea „Basarabiei este monstruoasă”534.

Promisiunea lui Al. Averescu a fost o uriaşă greşeală. El a oferit bolşevicilor, singurul aşa-zis argument împotriva României, de vreme ce primul-ministru acesteia se angaja să retragă armata din Basarabia, dând de înţeles că venirea ei în respectivul teritoriu se făcuse în virtutea „unui act precar”535. În realitate, iar indignarea marelui şi cinstitului om politic I. G. Duca o înţeleg mai bine decât oricine altcineva, adevărul,

pagina 8

„strigătorul adevăr istoric era ca acest ţinut românesc să se reîntoarcă în chip firesc şi pentru totdeauna la Patria Mumă, din trupul căreia fusese pe nedrept şi cu forţa răpit de Rusia Ţaristă”536.

Revenind la Nota de protest sovietică din 5 aprilie 1918, observăm că ea conţine minciuni premeditate, odioase, cum ar fi aceia că „alipirea” Basarabiei la România s-a făcut prin „constrângerea populaţiei basarabene”537. Populaţia Basarabiei, minţea Nota, a protestat contra „alipirii”, dând exemplu aşa-zisul congres al ţăranilor de la Chişinău, din 18 – 19 ianuarie 1918, care ceruse retragerea armatei române. Congresul respectiv nu a fost al ţăranilor, ci al câtorva agitatori bolşevici aduşi de agenţii ruşi cu forţa.

Unirea de la 27 martie 1918 s-a făcut doar prin „votul moşierilor basarabeni, duşmani înverşunaţi ai poporului basarabean…”538, nu prin voinţa muncitorilor şi ţăranilor. Nota vorbeşte de „popor basarabean”, nu de popor român, iar faptul dovedeşte ura bolşevicilor ruşi contra românilor, care s-a păstrat intactă în timp.

În concluzie, Nota infamă a guvernului Lenin, aprecia că actul de la 27 martie 1918 este lipsit „de orice putere de drept internaţional”539, deoarece s-a efectuat prin forţă… Nota a fost semnată de ministrul de externe al Rusiei Sovietice, Ghiorghi Cicerin.

În 24 februarie 1920, când războiul civil era aproape câştigat de bolşevici, dar situaţia Rusiei era dramatică din toate punctele de vedere, Cicerin, tot în calitate de ministru de externe, telegrafiază primului ministru al României, Al. Vaida-Voevod, invitând guvernul român la „negocieri” de pace şi reglementarea raporturilor dintre cele două state.

Se preciza că pot fi negociate şi rezolvate orice „neînţelegere” dintre cele două ţări, şi că „afacerile teritoriale pot fi rezolvate în chip prietenesc”540. Cicerin solicită părţii române „locul şi timpul” pentru întâlnirea diplomaţilor ambelor state.

Pe 3 martie 1920, aflat la Londra, unde negocia semnarea tratatului de pace cu Ungaria, Al. Vaida-Voevod, răspunse lui Gh. Cicerin, declarând că România are raporturi amicale „faţă de vecini”541. România s-a ferit să se amestece în „treburile interne”542 ale Rusiei, cu care doreşte legături paşnice, de prietenie.

Pe 15 martie 1920, Al. Vaida-Voevod propune lui Cicerin ca loc de întâlnire şi negocieri a celor două delegaţii, Varşovia. A trimis, în acest scop, la Varşovia, delegaţii români Bondirescu şi Bolutz, pentru negocieri.

Negocierile preconizate nu au mai avut loc, rămânând doar la stadiul de intenţii, pierzându-se, cu această ocazie irosită, singura posibilitate diplomatică când Rusia sovietică s-a arătat dispusă la modul real să accepte legitimitatea istorică a Unirii Basarabiei cu România.

Pe 28 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris prin care „Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia, de o parte, şi România, pe de alta, vor păstrarea păcii generale în Europa”543.

Tratatul conţinea 9 articole şi preciza în preambul că Unirea Basarabiei s-a făcut în baza voinţei populaţiei, şi că din „punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată”544.

Cele 4 mari puteri ale lumii recunosc la articolul 1 suveranitatea României asupra Basarabiei, teritoriul fiind delimitat astfel: „între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia…”545.

Articolul 2 prevede că va fi formată o comisie „din trei membri”546, unul din partea Marilor Puteri, altul din partea României, iar al treilea reprezentând „Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei”547. Comisia se va forma la 15 zile după intrarea în vigoare a Tratatului, având misiunea de a fixa „pe teren noua linie de fruntarie a României”548.

Articolul 3 prevedea că România va respecta pe „teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1”549 drepturile şi libertăţile locuitorilor „fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune”550.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

După ce Rusia va avea un guvern „recunoscut de ele”551, marile puteri, o va invita „să adere la Tratatul de faţă”552 (articolul 9). Obiecţiile pe care le-ar putea ridica Rusia „cu privire la detaliile acestui Tratat”553, marile puteri le vor supune „arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor”554.

Articolul 4 prevedea că naţionalitatea română „va fi dobîndită în deplin drept, cu excluderea oricărei alteia, de către supuşii fostului imperiu al Rusiei, stabiliţi pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul I-îi”555; în timp de doi ani, locuitorii foşti supuşi ai Rusiei, de pe teritoriul Basarabiei, „vor putea opta pentru orice altă naţionalitate”556.

În articolul 7 marile puteri recunosc că „gura Dunării, numită gura Kiliei”557 trece sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării; prin articolul 8 România îşi asumă „responsabilitatea pentru partea proporţională ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei”558, cât şi faţă de alte „angajamente financiare ale statului rus”559.

După ce semnatarii Tratatului îl vor ratifica, „depunerea ratificărilor va avea loc la Paris”560. Tratatul conţinea un singur exemplar, ce va fi depus în „arhivele Guvernului Republicii Franceze”561. Părţile semnatare vor putea solicita cópii ale Tratatului.

Tratatul a fost semnat de Derby şi A. Fischer (Anglia), G. Leygnes şi Jules Gaubon (Franţa), Ishii (Japonia), Bonin (Italia), Tache Ionescu şi D. I. Ghica (România)562.

Suveranitatea României asupra teritoriului definit în Tratat nu va putea fi pusă în discuţie de nimeni, niciodată, concluziona importantul document diplomatic.

Suveranitatea României asupra teritoriului definit în Tratat nu va putea fi pusă în discuţie de nimeni, niciodată, concluziona importantul document diplomatic.

(Sfârșit)

Note:

408. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 257; documentul a fost reprodus şi de Iurie Colesnic, op. cit., pp. 62 – 69.

409. Iurie Colesnic, op. cit., p. 62.; 410,411 Ibidem.; 412 Ibidem, p. 62.; 413,414

Ibidem.; 415 Ibidem, p. 63.; 416,417,418,419,420 Ibidem.; 421 Ibidem, p. 64.; 422,423,424,425,426 Ibidem.; 427 Ibidem, p. 65.; 428,429,430,431,432,433,434,435 Ibidem; 436

Ibidem, pp. 65 – 66.; 437 Ibidem, p. 66.; 438 Ibidem, p. 69.; 439,440 Ibidem.;

441 Ibidem, p. 70.; 442 Ibidem, p. 66.; 443,444,445,446,447 Ibidem.; 448 Ibidem, p. 67.; 449,150,451,452,453,454,455,456,457,458,459,460,461,462,463 Ibidem.; 464 Ibidem, p. 68.;

465,466,467 Ibidem.; 468 Ibidem, p. 69.; 469,470,471Ibidem.; 472 Ibidem, pp. 70 – 71.
473. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 274.; 474,475,476,477,478,479,480,481Ibidem.; 482Ibidem, p. 275.; 483,484,485,486,487,488,489 Ibidem.; 490 Ibidem, p. 276.

491. I. G. Duca, Memorii, III, p. 88; Vezi şi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, p. 281.
492. I. G. Duca, op. cit., p. 88.; 493 Ibidem.
494. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 280.; 495 Ibidem.

496. Memoria arhivelor botoşănene. Unirea Basarabiei cu România,

Ediţie de documente întocmită de: Sergiu Balanovici, Gheorghe-Florin

Ştirbăţ, Editura Quadrat, Botoşani, 2018, pp. 73 – 75.; 497 Ibidem, p. 75.; 498,499,500,501,502 Ibidem.

503. Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 276.; 504 Ibidem.; 505 Ibidem, p. 277.; 506 Ibidem.; 507 Ibidem, p. 278.; 508 Ibidem, p. 279.; 509 Ibidem.; 510 Ibidem, p. 278.
511. I. G. Duca, op. cit., p. 26.

512. Ştefan Ciobanu, op. cit., pp. 285 – 290.; 513 Ibidem.

514. Vezi Ioan Scurtu, România şi Marile Puteri (1918 – 1933).

Documente, Editura Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p.

27.; 515,516,517 Ibidem.

518. Ioan Scurtu, op. cit., p. 84.; 519,520,521,522 Ibidem.; 523 Ibidem, p. 85.; 524,525,526,527,528,529,530 Ibidem.

531. I. G. Duca, op. cit., p. 75.; 532,533,534,535,536 Ibidem.
537. Ioan Scurtu, op. cit., p. 85.; 538 Ibidem, p. 86.; 539,540 Ibidem.; 541 Ibidem, p. 87.; 542 Ibidem, p. 88.; 543,544,545,546,547,548,549 Ibidem.; 550 Ibidem, pp. 88 – 89.; 551 Ibidem, p. 89.; 552,553,554 Ibidem.
555. Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, p. 302.; 556 Ibidem.; 557 Ibidem, p. 303.; 558,559 Ibidem.; 560 Ibidem, p. 304.; 561,562 Ibidem.

Academia de Științe a Moldovei

28 iunie – zi de doliu național pe ambele maluri ale Prutului – 80 de ani de la ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și a Ținutului Herța

Semnificația zilei de 28 iunie 1940

pagina 9

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele.

Numai în intervalul 1940-1941, regimul sovietic de ocupaţie: – a anulat dreptul la cugetul liber şi la orice libertăţi democratice;

– a comis nenumărate asasinate din motive de ură de clasă; – a deposedat de bunuri şi proprietăţi mii de cetăţeni;

– a închis şi profanat lăcașe de cult;

– a aplicat teroarea în masă împotriva fruntaşilor vieţii publice, inte- lectualilor, slujitorilor cultelor, puţinii rămaşi între Nistru şi Prut, dar şi a oamenilor simpli;

– a impus zeci de mii de oameni, intelectuali, în primul rând, să ia calea exodului forţat;

Anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a fost concepută şi realizată de comandamentul politic şi militar sovietic ca o operaţiune militară de ocupare a acestor teritorii, iar regimul terorii în masă instaurat în urma acestui act a fost unul al ocupantului şi nu al „eliberatorului” sovietic. Prin urmare, data de 28 iunie 1940 consemnează o pagină neagră în istoria noastră. Această zi este începutul ocupaţiei sovietice, începutul unor drame şi tragedii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist instalat prin forţa baionetelor sovietice a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate.

Comisia de experţi:
Academician Andrei Eşanu, preşedinte Membru corespondent Demir Dragnev Dr. Ion Jarcuţchi
Dr. hab. Anatol Petrencu
Dr. Anatol Ţăranu
Dr. Gheorghe Nicolaev
Dr. Gheorghe Cojocaru
Dr. Mihai Taşcă

Chişinău, 7 iulie 2010

Acesta este adevărul istoric care trebuie asumat fără ură şi părtinire, ca bază pentru o reconciliere civică profundă şi durabilă. Cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric trebuie să consolideze societatea noastră, să contribuie la buna informare a cetăţenilor şi la calmarea spiritelor, la întărirea încrederii în argumentele ştiinţei academice.

pagina 10

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Ce DOCUMENT au ASCUNS politicienii români în ultimii 30 de ani

Americanii au VRUT Moldova LÂNGĂ România

Citiți documentul ascuns opiniei publice de politicienii din România şi Moldova și observați cu atenție motivele!

În 28 Iunie 1991 Senatul SUA a emis rezoluţia 148, prin care hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova, conform comisarul.ro

„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1 Rezoluţia Senatului 148

HOTĂRÂRE

şi

şi

***

Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susţină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova şi Bucovina de Nord.

ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuşi şi Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relaţii Internaţionale

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”

Nota redacției: documentul original îl puteți accesa pe Internet la adresa:

https://www.congress.gov/bill/102nd-congress/senate- resolution/148/text?q=%7B%22search%22%3A%5B%22PL111-

148%22%5D%7D&resultIndex=5

pagina 11

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

S-a stins din viață col.(r) ILIE

PASCAL

Paul-Mircea IORDACHE
Interviu cu col.(r) Ilie PASCAL

NOTĂ: Interviul acordat revistei „Vatra Noastră Românească” a fost înregistrat la Botoșani, în apartamentul de domiciliu al nonagenarului col.(r) Ilie PASCAL, în dimineața zilei de 21 iunie 2019, încercând să imortalizăm în memoria magnetică spusele acestui român călit în valurile vieții, care din copilărie și până la adânci bărtrâneți s-a dedicat slujirii neamului său – beneficiind de o instruire școlară de excepție, în Școala Normală (pe atunci, o cunoscută sursă de iluminare a copiilor din mediul sătesc, care scotea, prin ciclul școlar urmat, iluștri dascăli purtători de har), apoi, de o școală de ofițeri rezervă, în condițiile grele ale războiului al II-lea mondial, a profesat ca dascăl în satul natal, fiind și un talentat îndrumător cultural. Experiența de viață căpătată i-a permis să elaboreze numeroase lucrări monografice, privind obiceiurile și tradițiile de pe aceste meleaguri botoșănene, studii care au văzut și lumina tiparului. Din păcate, intenția noastră de a înregistra un vast expozeu al vieții acestui militant cultural al satului nord-moldovean s-a frânt după primul episod, starea de sănătate a interlocutorului nepermițând realizarea integrală a intențiilor noastre… Interviul îl publicăm postum, col.(r) Ilie PASCAL fiind trecut dincolo de sfera acestei lumi. Această împrejurare tristă ne îndeamnă să stăruim față de cititori în a completa tabloul vieții acestui dascăl român, surprins de noi în acest unic interviu, cu informațiile ce pot fi descoperite în scrierile autorului intervievat.

Col.(r) Ilie Pasacal și Paul-Mircea Iordache în timpul interviului – 21.06.2019

Filiala Județeană Botoșani a Uniunii Vatra Românească aduce un ultim omagiu col.(r) ILIE PASCAL, dascăl eminent din generația zămislită de școlile normale interbelice, școli care au dăruit națiunii adevărați luminători ai tineretului de la sate și care au ridicat nivelul general cultural al satelor noastre.

Col.(r) ILIE PASCAL, veteran al celui de-al doilea război mondial, a participat direct la luptele din zona vestică a țării, duse pentru eliberarea Transilvaniei, în calitate de elev al școlii de ofițeri rezervă din Ineu, judeţul Arad.

Fiind un împătimit al revigorării vieții cultural-artistice din satul natal, ILIE PASCAL și-a pus amprenta întregii sale vieți în ridicarea culturală a satului, învingând dificultățile ridicate de vitregia vremurilor.

Cunoscând folclorul zonei, spiritualitatea satului nord-moldovean, ILIE PASCAL a fost și un culegător al creațiilor folclorice cunoscute în acest areal geografic, dând viață mai multor volume cu tematică monografică privind folcorul satului botoșănean.

Ca membru al Filialei Județeane Botoșani a Uniunii Vatra Românească, ILIE PASCAL s-a remarcat ca un păstrător al spiritului patriotic, în toate activitățile desfășurate, fiind o veritabilă legendă vie pentru tânăra generație de militanți unioniști botoșăneni, imagine care se va păstra neștearsă în amintire. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Consiliul Director al Uniunii Vatra Românească Filiala Judeţeană Botoşani

P.M.I.: Suntem într-o frumoasă dimineață de iunie, în chiar ziua solstițiului de vară, acasă la domnul colonel (r) Ilie Pascal, un nonagenar, care încă mai reușește să-și depene amintirile de pe parcursul longevivei sale vieți… Iată, suntem în cea mai lungă zi a anului, acasă la unul dintre cei mai longevivi locuitori ai municipiului Botoșani!…

P.M.I.:Da! Era consătean cu mine, din generația mamei mele – familiile noastre se vizitau. Doamna Dănilă, mama dumnealui, a fost învățătoare la școala noastră din Bălușeni.

Domnule colonel Ilie Pascal vă rugăm să începeți să depănați firul vieții dumneavoastră în fața microfonului – să începem cu Școala Normală, să trecem pe la Școala de ofițeri rezervă, apoi prin Război și, după aceea, prin activitatea dumneavoastră culturală… După câteva momente de ezitare, părând că interlocutorul își adună gândurile, dascălul de ieri, pe un ton autoritar, își începe povestea…

Col.(r) I.P.: Pe lângă vioară, se studiau și alte instrumente. Mai aveam, de asemenea, și ateliere de: tâmplărie, strungărie și alte meserii. Ne învățau să construim ferestre, băncuțe, taburete ș.a. Aveam o secție literară, unde prezentam creațiile proprii (un fel de cenaclu literar, n.red.) în versuri, sau în proză. Școala avea propria revistă școlară. Chiar din clasa a V-a am făcut parte din comitetul de redacție al revistei și am început să scriu. Primul meu articol publicat în această revistă se intitula: „Suntem în plin război – al II-lea Război Mondial!”. În articol prezentam împrejurările care au determinat România să intre în acest război, prin istoricul ordin: „Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”, dat în zorii zilei de 22 iunie 1941 de generalul Ion Antonescu, Comandantul de căpetenie al Armatei Române. În paralel, aveam o pregătire specială pentru regizarea spectacolelor vocale și instrumentale – o altă direcție în care eram instruiți ca viitori învățători. Aveam orchestră, cu instrumentele: vioară, contrabas, trompete, mandoline, violă ș.a. Apoi, aveam fanfară. Când mergeam în oraș (Dorohoi, n. red.), mergeam cu orchestra în frunte. De la Șendriceni până în Dorohoi sunt vreo doi km și mergeam în sunetul fanfarei.

P.M.I.: Frumos!

Col.(r) I.P.: Voi începe prin a spune cine sunt eu: sunt învățătorul pensionar Ilie Pascal, membru al Asociației Veteranilor de Război, cu gradul de colonel în rezervă, activând în Comitetul Județean Botoșani al acestei asociații; membru al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Botoșani; membru al Uniunii Vatra Românească – Filiala Județeană Botoșani… Fiind solicitat să acord acest interviu despre viața și activitatea mea, voi aminti, mai întâi, că m-am născut în 1922, în localitatea Mitoc, din fostul județ Dorohoi. Cursurile primare le-am făcut la Școala din Mitoc, deci în satul natal. Am trecut apoi la Liceul „Anastasie Bașotă” din Pomârla, jud. Dorohoi – aici am studiat

pagina 12

cultură generală, fără vreo specializare. Din 1939, m-am transferat de la liceul teoretic „Anastasie Bașotă” din Pomârla, la Școala Normală de Învățători „Alexandru Vlahuță”, din Șendriceni, jud. Dorohoi. Aici, am început cu clasa a V-a (în prezent, echivalentul clasei a IX-a, din ciclul școlar preuniversitar, n. red.).

Pe treptele acestei școli, am pășit cu vioara în mână și îmbrăcat în costum național, hotărât să urmez cursurile pentru a deveni învățător. La Șendriceni se învățau opt clase, adică echivalentul ciclului de douăsprezece clase la liceele din prezent.

P.M.I. Am înțeles: pe atunci, școala primară se numerota separat (I-IV), prima clasă a gimnaziului era numerotată, din nou, „clasa întâi”, iar ultima clasă de liceu (sau, respectiv, de școală normală) era clasa a opta. Dar, și atunci, ciclul preuniversitar includea tot douăsprezece clase – patru plus opt.

Col.(r) I.P.: Țin să menționez că această școală (Școala Normală Șendriceni, n. red.) era destinată special pentru formarea și pregătirea învățătorilor. Nu se predau numai cursuri teoretice – aici, pe lângă disciplinele teoretice care se predau la liceu, se mai învăța: pedagogia, psihologia, logica, dreptul, limbi străine (franceză, germană, latină); mai aveam, suplimentar, studiul unor discipline artistice: studiul viorii, sculpturii, de tâmplărie etc.

Încă de la început, am intrat în orchestra școlii. Dănilă Valeriu era șeful orchestrei – cred că îl știi?…

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Col.(r) I.P.: Eram mândri! Locuitorii se anunțau între ei: „Vin normaliștii!”… Eu am rămas la orchestră.

tonul la acest cântec și am cântat:
„Bătrâne vino de ne povestește

Organizarea de spectacole era problema numărul unu a extra- școlarului. Adică: poezii, jocuri populare, cântece vocale, sau la vioară. Toate le înregistram în caietele speciale ale școlii, în care mereu aveam câte ceva nou.

De lupta de la Mărășești…”
(Cu o voce baritonală, interlocutorul meu a început să cânte acest

Directorul școlii, Constantin Iancu ne spunea că: „Nu sunteți nimic fără aceste anexe (caiete). Cu toate acestea, voi sunteți totul în localitate. Când veți deveni învățători, să vă gândiți de la început unde vă construiți o casă și să fiți în fruntea tuturor acțiunilor din comună. Dacă se face o șosea, ajutați și voi; Dacă se face un cămin cultural, ajutați și voi; Dacă se face un teren sportiv, ajutați și voi”. Și făceam din toate acestea. „Dacă ajungeți învățători, să fiți exemplul satului – să aibă ce învăța oamenii de la domnul învățător, adică: comportament frumos, fără vicii de beție, fumat și alte lucruri nelalocul lor. Să faceți numai lucruri bune, ca să aibă ce învăța oamenii de la voi! În primul rând, să nu uitați menținerea obiceiurilor străvechi: de Crăciun, de Anul Nou, de sfintele Paști!… Și participați la acestea!… Puteți face și cor la biserică”.

„Unde voi ați învins!
Unde voi ați învins! Dușmanul cel plin de trufie Ce-a vrut s-aducă la robie Pământul nostru sfânt. Pământul nostru sfânt.

La școala normală ni se dădea în primire anumite porțiuni din terenul destinat gospodăriei școlii, teren pe care trebuia să-l gospodărim cu grijă. Mai ales elevii de clasa a VII-a și a VIII-a primeau aceste însărcinări. Ni se dădea o porțiune de loc, pe care să o folosim. Era împărțită în florărie, grădină de zarzavat, livadă, vie ș.a..

Deodată auzim comanda: „Încetarea!”. Sublocotenentul făcuse școala militară în Germania, iar acest cântec glorifica o victorie împotriva nemților, și nu i-a convenit cântecul, așa că a strigat „Încetarea!”. Apoi a început să ne apostrofeze: „Vă arăt eu vouă!… Azi cu unii, mâine cu alții”… Sublocotenentul ne-a scos deoparte, pe un câmp de instrucție, pământ nelucrat, și ordonă: „Adunarea la marginea șoselei!”; „Aviație inamică!”… Știi ce înseamnă?..

Col.(r) I.P.: Nu! Această comandă însemna că trebuia să ne cățărăm în copaci. Erau plopi cu crengi mari. Ne-am ascuns fiecare cum s-a putut. Apoi, din nou, comanda: „Adunarea, jos!” și iar „Aviație inamică!”… Și iar sus – de șase ori ne-am urcat în copaci și-am coborât, înapoi! Apoi ne-am strâns echipamentul, ne-au dat cincizeci de cartușe pentru arma Z.B. (carabină de prducție cehoslovacă, aflată în dotarea armatei române în al doilea război mondial – și care se mai găsea în dotare, pe-alocuri, până prin 1990, n. red.). Asta era dotarea pentru război. Apoi s-a dat comanda: „După mine, fuga-marș!” – sublocotenentul, la el acasă, când era elev, fusese campion județean la cros, iar acum ne punea să-l urmăm.

P.M.I.: Cu alte cuvinte, vă făceau gospodari!…

P.M.I.: Cred că trebuie să te arunci la pământ, să te ascunzi…

Col.(r) I.P.: Și așa lucram: ca și cum am fi fost învățători, de acolo, de pe băncile școlii… Prezentam spectacole nu numai la școală, ci și prin satele vecine, cu elevii școlii, cu formațiile locale. Ne amintea (directorul școlii, n. red.): „Să nu treacă o lună de zile fără un spectacol în satul vostru! La fiecare două săptămâni, să dați un spectacol. Să începeți cu copiii mici și cu corurile de la biserică. Nu uitați să aveți zile speciale pentru toți poeții noștri, pentru scriitorii noștri. De exemplu: câte o zi specială pentru Mihai Eminescu, pentru Ion Creangă și alții. Să aveți grijă să-i prezentați. Nu uitați de George Enescu, că este cel mai mare violonist al nostru și e de la noi din județ!”.

Când am ajuns în clasa a VIII-a, am susținut examenul de capacitate pentru învățători. Comisia comunală era formată din profesorii cei mai buni de primprejur, iar președintele juriului era din Ministerul Învățământului…. În 1944, a trebuit să plecăm, cu școală cu tot, înainte de a se termina anul școlar – prin martie-aprilie –, din cauză că se schimbase cursul războiului și înaintau rușii. Ceilalți elevi s-au împrăștiat la alte școli din țară și au continuat. Noi, clasa a VIII-a, a trebuit să intrăm în război. Adică, Mareșalul Antonescu a făcut o școală de ofițeri de rezervă, pentru învățători, cu durata de doi ani. Era o școală de ofițeri cu termen redus, numai de doi ani, la Ineu, județul Arad. Aici am intrat în armată. Ne-a încorporat imediat la școala de ofițeri și am început cursurile la întâi iulie: instrucția individuală, instrucția grupei, iar până la Crăciun, și instrucția plutonului. Astfel, mergea armata înainte. Dar, în timpul cât făceam Școala Militară de Ofițeri în Rezervă de Infanterie nr. 6 Ineu, a intervenit o problemă specială și anume: nemții au început retragerea forțată spre țara lor. Din Rusia, curgeau puhoaiele de nemți, întruna, către Germania. În plus, la Dunăre au găsit opreliște din partea lui Tito, spre Iugoslavia, și au fost nevoiți să treacă pe la noi prin țară. Aici au fost lupte grele – pentru că nemții trebuiau să se apere în retragere, iar noi, ori îi luam prizonieri, ori îi împușcam. Eram în război! Și era un război, pe bucăți: pe unde se întâlneau între ele trupele inamice…

P.M.I.: Dar sublocotenentul era român sau neamț, din Banat, de- acolo?

Printre alte discipline, pe care le studiam, era și sculptura în lemn. Făceam tablale, jucării, cărucioare și alte obiecte.

Col.(r) I.P.: Era sas din Timișoara…
P.M.I.: Dar avea un nume românesc…
Col.(r) I.P.: Era germanizat cumva… După ce am alergat un km,

În județul Arad erau 4 școli militare: două de ofițeri, nr. 6 și nr. 2, la Ineu, și două de subofițeri, la Lipova și la Radna… A trebuit să ripostăm și noi. Dinspre Dunăre înaintau nemții, către nord, spre Ungaria, Cehoslovacia și Germania. Depuneau ultimele eforturi. Am intrat în istorie cu intervențiile noastre de acolo (au rămas celebre luptele crâncene de la Păuliș, în care elevii școlilor de ofițeri și subofițeri rezervă din zona Aradului au reușit să oprească înaintarea trupelor germane, în retragere, spre interiorul țării, obligându-i pe nemți să se îndrepte spre Ungaria – acest episod al războiului din vest fiind și subiectul unui scenariu de film, „Eroii de la Păuliș”, ecranizare de prin anii ‚70 a studiourilor cinematografice București, n. red.). Intrarea în luptă a școlilor militare de la Lipova și Radna s-a soldat cu sute de morți. Noi, școlile de la Ineu, am avut paravan pe cei de la școlile de subofițeri, care i-au oprit pe nemți, nu i-au lăsat să se desfășoare cum voiau ei. Acolo a fost cel mai crâncen punct de confruntare a școlii de subofițeri de la Radna.

Când am ieșit dincolo, ne-a mai fugărit vreo două sute de metri, ca să scuturăm noroiul și apa de pe noi; apoi ne-a întors la canal și am mai trecut canalul încă de vreo șase ori, înainte și înapoi. Într-un capăt, la vreo sută de metri mai la stânga, un băiat avea diabet și a făcut comă. Un coleg a scos seringa și i-a făcut repede injecția pentru glicemie… A mai dat de câteva ori traversarea canalului… în stânga și în dreapta. Lângă mine era un basarabean – pentru că învățătorii basarabeni făceau școala normală la Șendriceni. Și era un învățător Boris și nu mai știu cum…. Acela se ridică pe coate, în mijlocul canalului, îl înjură și îl amenință că-l împușcă pe sublocotenent. Sublocotenentul a auzit și s-a întors către noi. Parcă se uita mai mult la mine… Am crezut că acum ne împușcă. Apoi a ordonat adunarea. Era ora 11. Trecuseră trei ore de instrucție serioasă. Comandă: „Pluton, în coloană de marș, adunarea!” Plini toți de noroi și apă, am mers o bucată în „pas alergător pe loc”, ca să scuturăm picioarele. În fine, ordonă: „Direcția cazarmă, pas de voie, înainte marș!”. Și așa am mers până în cazarmă vreo trei km, uzi tot. Nu știm ce s-a întâmplat cu ceilalți. Era vreme de război… Ajungem pe platoul școlii. Sublocotenentul a plecat înainte și ne-a lăsat în grija aghiotantului său. Ordinul era: până la ora trei (cincisprezece, n. red.) tot echipamentul să fie uscat și călcat, țevile armelor lustruite – că altfel, e bucluc. Erau doar cinci mașini de călcat. Am căutat prin cazarmă și altele.

Col.(r) I.P.: Spălătorul era în cazarmă. Au fost spălate uniformele și apoi dă-i cu călcatul!… N-am mâncat nimic până la ora trei, după amiază. Ne temeam de pedepse foarte severe, dacă nu ar fi găsit hainele uscate. Am pregătit totul și abia după ce am terminat am mers la masă… Mi-amintesc că era niște mămăligă rece, cu cartofi prăjiți – și aceia reci, după trei ore de întârziere a servirii mesei!… Am mâncat ce am mâncat… La ora trei, sublocotenentul, de la geam, îl cheamă pe aghiotant, cu care a avut o convorbire… Am avut liber până la masa de seară. Aghiotantul ne comunică: „Nu pleacă nimeni nicăierea! Stați aicea în școală!”. Cine știe ce s-a mai întâmplat în noaptea aceea – de frică, nici unul dintre noi nu spunea nimic. Teroare. Stăteam cu capetele plecate. Dimineața – programul normal: deșteptarea cu trompetă, masa… toate cele. În timpul mesei, apare căpitanul, comandantul companiei, desfigurat, cu hainele răvășite – fusese trimis de colonelul școlii să-l caute pe

Un episod care ne-a zdruncinat mult a fost intrarea în război, după 23 august 1944, alături de ruși, contra nemților. Dacă eram acum contra nemților, inamic redutabil, trebuia luptă serioasă, nu așa… În noaptea de 23 august am avut adunare pe școală (școala de ofițeri-rezervă) și trebuia să ne pregătim, să ne luăm tot ce trebuie (având în vedere situația creată prin lovitura de stat și întoarcerea armelor, probabil că „s-a dat alarma”, cu binecunoscutele manevre specifice, n. red.). Nu s-a dat ordinul pentru plecarea noastră spre înainte (spre vest, n. red.), pentru că atunci erau luptele cele grele în zonă. A trebuit să mergem pe câmpul de instrucție. Nu am avut o pregătire specială pentru instrucție, ci așa: ca un fel de terminare de război și început de război…

P.M.I.: Dar, mai întâi, trebuiau spălate uniformele…

Am ieșit cu plutoanele și unitățile de școală, când în marginea orașului, ofițerul sublocotenent Sever Petru, comandantul nostru de pluton, ne-a luat în primire și ne-a spus: „Azi o să facem instrucție specială!”. A ordonat să se dea tonul la cântec! Cineva din pluton a dat

marș militar, pe care-l auzeam pentru întâia oară, apoi m-a întrebat: „Îl cunoști?” / „Nu!”, i-am răspuns. Apoi a continuat să cânte, n. red.)…

Dar voi ați scris cu jurământ Cu foc și sânge pe pământ: Pe-aicea nu se trece! Pe-aicea nu se trece!”

noi am rămas toți în urmă cu sute de metri. Apoi el s-a întors la noi și ne-a certat…. „Asta e fugă?.. Ori fugiți, ori vă extermin!”. S-a mai uitat împrejur… La vreo sută de metri era canalul Bega. Parcă a tresărit și iar a început: „Culcat!”; „Târâș-marș!”… O sută de metri, până la canal, ne-a pus să ne târâm prin buruieni, prin culturi și cu pușca în spate. Și dăi, dăi, dăi… Când am ajuns, am crezut că am scăpat. Nu a fost așa. Sublocotenentul a continuat: „Drepți!; Culcat!”; „Trecerea canalului în poziția culcat!”, cu tot echipamentul în apă… Și așa am trecut! Erau vreo 10 metri în lățimea canalului.

P.M.I.: Dar cât de adânc era?

Col.(r) I.P.: Nu era apa mare….. până la genunchi. Era mai mult noroi.

pagina 13

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

sublocotenentul Sever și nu-l găsise! Nervos, se întoarce către noi și strigă: „Plutonul 120 – noi eram la tunurile grele, calibrul 120 – ce-ați făcut cu sublocotenentul?… Unde-i?… Să mi-l scoateți din pământ, că eu umblu și-l caut de la miezul nopții!”. Dar sublocotenentul fugise la unguri!

P.M.I.: Dezertase!

P.M.I.: Incredibil!…
Col.(r) I.P.: În preajma amiezii, s-a auzit un huruit de motoare grele. P.M.I.: Tancuri…
Col.(r) I.P.: Veneau tancuri și blindate rusești. Dar noi nu știam din ce

Col.(r) I.P.: Da!… Cât am mai stat noi pe acolo, apare un majur de la altă companie și-i dă o hârtie căpitanului Drăgoi. Era un ordin care îi punea în vedere ca, în două ore, să se prezinte la cutare regiment de pe front. Compania noastră rămăsese fără comandant de companie, fără căpitan, iar plutonul, cu un om mai puțin. Luase comanda singurul locotenent, unul Popescu, din companie, de la plutonul de pionieri. Am rămas în așteptare. După două ore, au venit alte ordine, care îi trimitea și pe alții pe front – aveau indicate unitățile militare la care trebuiau să se prezinte și erau avansați sublocotenenți.

parte vin, cine sunt, dacă sunt cu noi sau inamici… Așteptăm. Se ordonă să ne adăpostim la sol, cu armele încărcate și să rămânem nemișcați! „Să nu miște nici firul de iarbă!”… Pe la ora unu, apar vreo cinci mașini blindate rusești, cu katiușe, și încă vreo cinci tancuri. Veneau înspre noi, dar pe șosea, noi rămâneam în dreapta. La un moment dat, toate cele cinci mașini blindate, katiușele… Știi de katiușe?…

Compania de război avea cinci plutoane: antitanc, antiaerian, transmisiuni, artileria de calibru 81, brandurile și artileria de calibru 120 (diametrul interior, în mm, al țevii piesei de artilerie, n. red.) – adică noi… Nu știa nimeni ce trebuie să facă, unde se merge. Până la urmă, s-a ordonat plecarea: „Aveți câte 50 de cartușe, pușca Z.B. și mâncare pe o zi și hai!” – pentru că veneau nemții. Și hai, hai, mai încet, mai fuga, am mers!… A durat aproape o lună cât ne-am frământat. Locotenentul nu avea ordin să se atașeze la altă unitate. Trebuia să stea pe loc.

Col.(r) I.P.: … Toate au început să tragă în canal. Iar din canal săreau ungurii – îi cunoșteam după haine pe unguri, că erau o nuanță de bleu. Cele cinci mașini blindate rusești au curățat un kilometru de canal, de pe linia frontului. Că nu aveau de unde veni alte ajutoare. A venit un elicopter pe deasupra canalului și a observat succesul operațiunii, zona fiind liberă pentru înaintarea trupelor. Noi nu ne-am dus mai departe. O mașină rusească a rămas în pană, abandonată pe marginea drumului. Pe la ora 14, unul a plecat să vadă dacă găsește ceva în mașina blindată rusească – rușii nu lăsau în stare bună mașinile abandonate: le deteriorau. Până seara, nimic – nici în stânga, nici în dreapta. Apoi a venit o patrulă de la un comandament. Rușii înaintau, nemții fugeau, ungurii și ei. Nu știa nimeni ce e de făcut. Până la urmă a venit un ordin care ne cerea să continuăm drumul pe șosea până în prima localitate și să ne cazăm acolo. Și așa am făcut. Ne găseau ei cu mâncarea. Femeile de frică fugeau, nici câini nu mai erau, copiii dispăruseră, sate pustii pe acolo. Am rămas acolo.

Într-o noapte, țin minte, când mergeam somnoroși, flămânzi și ca vai de capul nostru, am dat cu capul într-un copac. Și când am dat cu capul de copac, am căzut jos, pe spate: „Scoală măi! Scoală măi!… că vin nemții!”… Am mai mers o bucată, până spre ziuă și, prin pădure, deodată auzim: taaa, taaa, taaa, a, tara, tara, ta, ta, ta… (interlocutorul fredonează melodia binecunoscută, „Katiușa” n. red.).

P.M.I.: Aștia erau rușii!… Rușii erau!…

Într-o noapte, a fost alarmă că vin nemți și unguri. Nu am plecat, doar ne-am regrupat în marginea satului și am așteptat. Spre ziuă, am reluat înaintarea. Lângă biserică am găsit un coleg de-al nostru împușcat, cu nasul și urechile tăiate, scrijelit peste tot. Nu știu unde l-au prins, dar îl puseseră în fața școlii. Un pluton a rămas în sat să înmormânteze soldatul găsit în fața școlii și noi am plecat mai departe. (Nota red.: pentru detalii în acest sens, facem trimitere la nr. 11(32)/2013 al revistei noastre, în care intervievatul semnează un art. pe această temă, de unde redăm un segment: „Şcolile de ofiţeri, nr. 2 şi nr. 6, de la Ineu, au îndreptat apoi direcţia acţiunilor spre Nord, până aproape de Carei. Aici am întâmpinat rezistenţa efectivelor armatei maghiare, care nu ceda cu uşurinţă teritoriul românesc răpit în 1940. Am cunoscut cruzimea acestor urmaşi ai hunilor, în confruntarea de pe acest front”). Ce a urmat a fost o luptă de hărțuire. În stânga, în dreapta, cum era situația. Nu am avut o luptă organizată.

Col.(r) I.P.: Veneau rușii! Colegul meu basarabean, Boris, știa bine rusește și-i spune comandantului: „Dom’ locotenent, aiștia-s rușii. Vin rușii, nu nemții” / „Băi, dar vin dinspre partea nemților!” răspunde locotenentul / „Nu știu, dar se apropie, ce facem?” Noi eram o companie întreagă. Locotenentul aliniază plutoanele de o parte și de alta a canalului șoselei, cu puștile pe marginea canalului, îndreptate înspre inamic – în direcția de unde veneau rușii, prin bezna nopții. A mai luat vreo doi soldați cu el și a ieșit înaintea puhoiului de ruși care veneau aiurea, dezmățați. Atâta aveau: pistolul cu cartușele din magazia lui, altceva nu aveau…

P.M.I.: Vodka!…

Col.(r) I.P.: Da… Ai noștri s-au postat în mijlocul drumului, încredințându-se că vin rușii. A început dialogul („tratativele”, n. red.): aista vorbea, ceala traducea… S-au înțeles până la urmă. Hai să mergem cu dânșii. Dacă suntem mai mulți reușim mai bine. „Hai cu noi!”, zic și rușii. Comandantul grupului de ruși era „stardjelocotenant”…

Col.(r) I.P.: Da… Rusul era locotenent major. Al nostru, numai locotenent, ar fi trebuit să asculte de ordinul aceluia, dar comandantul nostru precizează că are ordine superioare de la unitatea românească și, zice al nostru, că nu merge alături de gruparea de ruși. Rusul a început să vocifereze și ne-a amenințat cu pistolul, dând termen de gândire o jumătate de oră și, totodată, a dat ordin ca trupa rusă să-și încarce pistoalele – acolo, în stradă, noaptea. Nu se vedea mai nimica. La expirarea termenului, noi am rămas pe aceeași poziție, confirmând că nu mergem cu rușii. „Niet?!, Niet?!!, Niet?!!!”… Imediat, rușii au început să tragă salve de pistoale și să facă scandal.

P.M.I.: Dar au tras în sus…

Col.(r) I.P.: Da, trăgeau în sus și tot întrebau dacă mergem… Văzând opoziția românilor, mai ales că noi eram mai mulți ca dânșii, până la urmă au spus: „Ei, nu mergeți, nu mergeți, dați-vă la o parte să trecem!”. Dacă am fi fost mai puțini, ar fi făcut ei cum făceau de obicei (probabil că și ostașii aceștia ar fi avut soarta celor 160.000 de oșteni români luați prizonieri de ruși, după actul de la 23 august! n. red.) – noi eram o companie întreagă, iar ei erau ca la două plutoane, cam așa – acum, nu aveau ce să mai facă. Și-a pus rusul chipiul cu cozorocul într-o parte și au pornit cântând „Katiușa”. Și s-au tot dus. Nu am mai auzit de ei… Am rămas sub comanda acestui comandant de companie…

P.M.I.: Popescu…

Col.(r) I.P.: Popescu… Toate plutoanele, de toate specialitățile… Mâncarea venea greu, că în sate ungurii nu lăsaseră nimic. Satele ungurești erau goale. Ne temeam să bem și apă din fântânile lor. Așa dușmănie aveau ungurii pe noi!… Și, într-o dimineață, primim ordin pentru ocuparea de întreaga companie a crestei de deal – cu termene, cu toate detaliile manevrei de ocupare – care se afla la vreo 200 de metri. Mi se pare că, între timp, aduseseră și de mâncare, niște mămăligă rece. Începuse să se zărească de ziuă, frumos. Vedeam la distanța de cam 800 de metri, în vale, o linie de foc îndreptată către noi.

Col.(r) I.P.: Noi nu aveam ordin să tragem. Sublocotenentul zice: „Nu știm cine sunt cei din față”. Așa că n-am tras. Am mai stat vreo oră- două, au mai tras aceia din tranșeu, și tot părăseau acel aliniament – un canal în care se adăpostise o linie mare de luptători. Noi eram sus pe creastă, dar mențineam consemnul de a nu trage. Am trimis un curier,

pagina 14

Tot acolo, într-o zi în care nu mâncasem deloc, văru-meu spune „Eu mă duc să aduc niște gâște, ca să facem mâncare pentru plutonul nostru”. Când se întorcea, a apărut un avion, zburând razant peste popușoaie, aproape să-i atingă. Dar nu au tras nici aceia, nici ai noștri. Eu, de unde eram, am strigat „Nu trageți!”. Și n-au tras. Dar avionul s-a dus mai departe și-a fost doborât cei de la AA (artileria antiaeriană, n. red.), iar aceia au fost decorați cu „Virtutea Militară” (un Ordin militar prestigios, n. red.) pentru asta. Dacă-l dădeam noi jos, ne decora pe noi.

să solicităm ordine, dar nu a mai revenit, a fugit și curierul, nu s-a mai întors.

P.M.I.: Da, da, da!…

P.M.I.: Locotenent-major…

P.M.I.: Da. Mi-ați povestit, odată, cum dormeați prin case și era foarte periculos, dacă era capturat vreun ostaș, era schilodit de unguri… Ce vă mai amintiți?

Col.(r) I.P.: Așa cum vă spuneam… Le-am petrecut pe toate… Am să le spun așa, pe rând…

Nota redacției: Aici s-a rupt firul povestirii vieții col. (r) Ilie Pascal, dascăl luminos și un militant cultural în satul românesc botoșănean. Starea de sănătate a interlocutorului meu avea să facă imposibilă continuarea interviului. Internat, imediat după acest prim episod de interviu, într-o unitate medico-socială specializată, flacăra spiritului acestui dascăl, veteran de război, avea să se stingă în primele luni ale acestui năpăstuit an – probabil și prin concursul pandemiei actuale

Col.(r) Ilie Pasacal în timpul interviului – 21.06.2019

P.M.I.: Trăgeau deja?

(transcriere din fișier audio: Iulian MOLDOVANU)

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Îndemn la lectură:

LARY L. WATTS – Păzește-mă, Doamne, de prieteni Despre România… socialistă, dar pro-occidentală

Nota redacției: În această perioadă de carantină, declanșată de pandemia virotică, s-a ivit ocazia să ne aplecăm mai mult asupra lecturii. O restanță mai veche era și volumul „Păzește-mă, Doamne, de prieteni”, autor Lary L. Watts, cercetător american al istoriei contemporane, cartea fiind o istoriografie referitoare la destinul poporului român în contextul atât al „vecinătății apropiate” a imperiului rusesc (de ieri și de azi), cât și al luptei duse de-a lungul timpului pentru anihilarea, în limita posibilităților, a tentaculelor acestei monstruoase hydre.

Pentru că în această perioadă „post-decembristă” istoria predată tinerei generații este marcată de ideologiile la modă, prin care, printre altele, este „indicat” să-i „demitizăm” pe marii noștri domnitori, iar istoria recentă (trăită și de generația mea) să fie marcată de fel de fel de încorsetări în șabloane convenite de „învingători”, de „etichete” și denaturări ale adevărului istoric (pentru că altfel, nu-i așa, n-ar fi „corect politic”!), consider că această „fereastră”, pe care o deschid spre acest valoros volum de cercetare istorică, să se constituie într-un îndemn la lectură, pentru cunoașterea adevăratei istorii a perioadei amintite.

Referitor la politica dusă, în acea epocă, de… „România comunistă”, am ales acest text, care ne introduce în anii ’60 (un raport al serviciului de informații est-german, Stasi, făcut după invadarea Cehoslovaciei de sovietici și aliații săi fideli: R.D.G., Ungaria, Bulgaria și Polonia, în 20/21 august 1968), ani marcați de agresivitatea sovietică permanentă asupra României, vădit independente față de U.R.S.S. Despre această poziție a României, sovieticii „intoxicau” serviciile ocidentale de informații, și nu numai, pentru a nu se cunoaște adevărul despre lupta României pentru anihilarea dominației sovietice. Consecința imediată a acestei politici moscovite era lipsirea României de credibilitate în occident și, ca urmare, lipsirea ei de sprijinul politic și economic al acestuia (precizăm că, pentru economie de spațiu, am omis numeroasele indicații bibliografice ale lucrării originale). Iată textul:

Coperta volumului

Istoricul american Larry L. Watts

«Pe lângă faptul că insistența asupra principiului nonconfruntării, în materie de drept internațional, era caracteristică pentru metodele Bucureștiului pentru apărarea independenței, chiar înaintea invaziei, sfatul lui Tito a jucat un rol mult mai important decât presiunea sovietică, în diminuarea escaladărilor retorice. Retragerea era planul lui Tito, nu a lui Ceaușescu sau Bodnăraș. Ambii se pregăteau de război, în timp ce Tito încerca „să evităm pași exagerați sau provocatori, pentru că intenționăm să păstrăm bunele relații cu Uniunea Sovietică”. Totuși, Belgradul era înfățișat (de serviciile speciale occidentale „intoxicate”, n. red.) ca opunându-se Moscovei, în timp ce Bucureștiul dădea înapoi. (…)

(la momentul invaziei în Cehoslovacia, sovieticii nu desfășuraseră forțe semnificative de-a lungul graniței cehoslovace, de la război, așa cum făcuseră vizavi de România. Cehoslovacii erau priviți cu simpatie, ca frați slavi, nu antagoniști, precum problematicii români). După ce se exprima opinia că o renunțare, cât de cât semnificativă, la „controlul național asupra forțelor armate” era improbabilă, raportul trăgea concluzii contradictorii (Raportul afirmă că România ar fi făcut măcar parțial anumite concesii asupra multora din cererile sovietice când, de fapt, nu făcuse absolut nici una).

Între timp Maurer (Ion Gheorghe Maurer, premierul R. S. România, n. red.) evidenția în fața lui Zhou Enlai (premierul R. P. Chineze, n. red.) că România era hotărâtă să lupte – dacă era necesar –, dar, dacă era posibil, ar fi preferat să evite conflictul armat: Desigur, noi nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică […] bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur, nu avem pretenția să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova și să dictăm Kremlinului Pacea. Nu putem face asta, dar vom lupta în România în același mod ca vietnamezii.

Raportul considera ca fiind „cu siguranță adevărat” faptul că independența României „suferise deja anumite îngrădiri”, măcar și numai „pentru faptul că românii nu mai spun clar și limpede ce părere au despre Cehoslovacia”.

Dezinformarea referitoare la abandonarea poziției critice a României față de invazie și a instituirii unei apropieri de Moscova, de teama unei intervenții sovietice, s-a impus repede și a dominat analizele, nu numai la începutul anilor 1970, dar și treizeci de ani mai târziu. (…)

Acest lucru a fost dovedit din nou prin faptul că, după 21.08.1968, România a luat inițiativa convocării unei conferințe a partidelor comuniste europene, la Praga, cu scopul de a folosi evenimentele care au avut loc în R. S. Cehoslovacia, pe de o parte, pentru a condamna Uniunea Sovietică și pe ceilalți (parteneri), iar pe de altă parte, pentru a atrage participanții la conferință în programe de asistență pentru Cehoslovacia. Evident, numeroase contacte bilaterale pe care PCR le menține, nu numai cu alte partide comuniste și organizații antiimperialiste, dar și cu partide democratice occidentale, și care vor fi utilizate, în mod clar, pentru consolidarea poziției PCR relativ la Uniunea Sovietică, se încadrează în același standard comportamental.

O comparare între concluziile serviciilor est-germane și a diplomaților SUA ilustrează adânca prăpastie dintre dezinformare și realitate: În decembrie 1968, Ambasada SUA de la București raporta despre solicitările sovietice ca România să-și integreze unitățile militare, să „ofere” o mai mare putere comandantului-șef al Pactului de la Varșovia, „să fie sporite efectivele forțelor armate românești”, să se standardizeze echipamentul militar românesc conform normelor sovietice și să găzduiască, cât mai curând posibil, manevre ale Tratatului

România, se plângea Stasi, adusese „controversa în fața ONU” și atacase „măsurile de asistență ale celor cinci state socialiste” atât în

În schimb, serviciile de informații est-germane raportau, două luni mai târziu, că acțiunile antisovietice ale Bucureștiului și condamnarea invaziei deveniseră și mai intense. Conform Stasi, comportarea antagonistă „se revigorase, mai ales după evenimentele din R. S. Cehoslovacia”, exact când serviciile occidentale („intoxicate” de sovietici, n. red.) primeau rapoarte despre o radicală batere în retragere, cel puțin retorică, a românilor. În loc să bată în retragere, Bucureștiul respingea deschis rolul conducător al URSS în mișcarea comunistă:

pagina 15

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

plenul ONU, cât și „în comisiile pentru autodeterminare și suveranitate națională”, plasând astfel URSS în categoria statelor imperialiste agresoare. „Teoria românilor, că statele mici și mijlocii trebuiau să joace un rol independent în relațiile internaționale, pentru a crea o atmosferă de colaborare” a însemnat „de fapt, refuzarea rolului conducător al Uniunii Sovietice în politica de pace a țărilor socialiste”. Mai mult, declarația Bucureștiului, de la Organizația Națiuilor Unite, „că țările mici și mijlocii din Europa trebuie să dezvolte contacte și colaborări ce transcend Războiul Rece, indiferent de convingerile filozofice, politice sau militare, elimină complet caracterul de clasă al politicii externe socialiste” (iată cât de „comunistă” era atât de hulita, astăzi, Românie socialistă a acelor ani! – quod erat demonstrandum et demonstratum est, n. red.).

și explicită a României a forțat Moscova să se îndrepte spre acorduri bilaterale suboptimale pentru a atinge, în fapt, același scop. Dar lipsa unui asemenea document le submina poziția referitoare la potențiale mutări împotriva României sau împotriva oricărui aliat, fără să se expună criticilor seci ale României sau ale altor membre ale comunității socialiste (precum China și Iugoslavia) și, posibil, chiar ale unor membri ai Alianței. Pe lângă alte „fixații”, Kremlinul a încercat în mod repetat, până la sfârșitul comunismului, să impună Statutul (ultimul efort fiind făcut de Gorbaciov, în octombrie 1988), ceea ce indică importanța semnificativă pe care i-o acorda Moscova.

Conform spionajului est-german, de-a lungul celei de-a 23-a sesiuni a Națiunilor Unite din septembrie-decembrie 1968, România a insistat pe „indivizibilitatea dreptului internațional”, pentru „a condamna acțiunile de ajutorare (citește: invazie militară, n. red.) [ale Pactului] în favoarea R. S. Cehoslovacia” și ca mijloc pentru a „facilita dreptul Națiunilor Unite de a se implica în relațiile dintre statele socialiste”. Cu alte cuvinte, Bucureștiul insista, cu mult curaj, ca URSS și celelalte membre ale Blocului Sovietic să constituie subiect de drept internațional.

Determinat, în parte, de refuzul României de a participa la invazia Cehoslovaciei, acest efort a devenit mult mai intens, în perioada imediat următoare. Pe 19 ianuarie 1969, mareșalul Iacubovschi (I. I. Iacubovschi, Comandantul-suprem al Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia, n. red.) s-a întâlnit cu Ceaușescu și Maurer (Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii Socialiste România și comandant suprem al Forțelor Armate ale R. S. România; Ion Gheorghe Maurer, Prim-ministrul Guvernului R. S. România, n. red.) pentru a obține acordul lor asupra unui Statut al Pactului de la Varșovia, care ar fi oferit Moscovei puterea unilaterală de a declara starea de război și de a mobiliza, apoi, forțele Tratatului de la Varșovia. În ciuda tehnicilor de intimidare sovietice, românii au refuzat să permită desfășurarea, tranzitul și staționarea trupelor, precum și existența stării de război să fie decise prin vot majoritar și nu unanim. Ceaușescu a susținut cu tărie că „ordinele date de comandantul-șef al Pactului” nu puteau fi obligatorii pentru cei care nu erau de acord cu ele, insistând pe consultarea anterioară a autorităților naționale, pentru orice operațiune militară românească, din moment ce partidul și populația doreau „să știe de ce ar trebui să-i trimitem pe oameni să moară”.

Totodată, Bucureștiul nu a încercat să diminueze importanța altor subiecte în dispută. Conform rapoartelor Stasi, România nu era dispusă să-și sporească potențialul militar „prin achiziții de armament din Uniunea Sovietică”, care ar fi făcut-o „dependentă de aceasta”. Mai mult: România refuză să participe la măsurile militare comune ale Pactului de la Varșovia și solicită restructurarea Comandamentului Unificat al Forțelor Armate, ceea ce ar însemna, de fapt, dezintegrarea forțelor armate și o slăbire obiectivă a forței de atac.

Confruntați cu dilema de a prezenta un aspect care nu ar constitui o amenințare la adresa României, dar implicându-se simultan în mișcări de trupe amenințătoare – dificil de ascuns românilor – discursul conducătorilor militari sovietici lua adesea un caracter schizofrenic. Iacubovschi și ministrul adjunct de Externe sovietic au insistat, în timpul unei cine cu ministrul de Externe român, Corneliu Mănescu, și cu ministrul Apărării, generalul Ion Ioniță, că era necesar să fie strânse „unitatea și coeziunea comunității statelor socialiste și a solidarității lor internaționale, în conformitate cu principiul Toți pentru unul și unul pentru toți, în special în domeniul acțiunilor militare comune și, mai ales, „în împrejurările actuale, când comploturile agresive ale imperialismului se intensificau puternic”. Ministrul de Externe (român, n. red.) a fost de acord că tensiunile sau conflictele dintre țările socialiste erau „de neconceput” și, apoi, a punctat imediat cât de „nefiresc” era ca România „să fie înconjurată de-a lungul frontierelor” de armatele aliaților săi.

De asemenea, Bucureștiul submina și integrarea economică din cadrul Blocului, direcționată de sovietici: Politica [României] față de CAER se bazează pe teza fundamentală că suveranitatea statelor asupra economei lor este indivizibilă […] Folosește modelul decizional al CAER nu numai pentru a se poziționa împotriva hotărârilor comune, dar și pentru a împiedica punerea în aplicare a acestora, pentru că se adoptă perspectiva că toate deciziile luate, cu votul negativ al României, sunt ilegale. În această perioadă, România încearcă să nu mai fie dependentă de materiile prime din Uniunea Sovietică.

Reflectând îngrijorarea comună a URSS-ului și a partenerilor loiali, Stasi afirma că „cele mai mari divergențe” existau „fără îndoială, în domeniul securității europene”. România respingea „pericolul reprezentat de imperialismul vest-german”, refuza să susțină divizarea permanentă a Germaniei, „nu punea nici un fel de condiții asupra relațiilor diplomatice cu Germania de Vest” și respingea solicitările de îmbunătățire a capacității de atac a Pactului, ca răspuns la amenințarea NATO și a RFG, caracterizând obsesia Pactului ca fiind „aproape isterică”, într-o eră a destinderii (détente), „dată fiind, mai ales, politica față de Est (Ostpolitik) a Bonn-ului”. Și (România, n. red.) nici nu dădea înapoi în problema Basarabiei, respingând istoriografia Moscovei „de tip Lisenco” referitoare la relațiile dintre Rusia imperialistă și România și trata subiectul „fără a ține cont de poziția de clasă (ce vă spuneam eu, mai sus?.. n. red.), considerându-le analoage cu relațiile actuale”.

Conform lui Mănescu, „10-12 mari unități [de dimensiunile unor divizii] sovietice, 4-5 mari unități maghiare și 2-3 unități bulgărești erau angajate în manevre de intimidare și diversiune de-a lungul frontierelor”. La ultima cină oferită de Mănescu, la care a participat conducerea superioară militară sovietică, Iacubovschi a borborosit: „Numai un trăsnit s-ar putea gândi la atacarea României!” Ofițerul sovietic a continuat ideea cu exclamația că „un conflict între state frățești” era „imposibil”.

Faptul că România își păstrase, practic, neschimbat comportamentul a devenit clar și un an mai târziu, în mai 1970, când Brejnev (Leonid Ilici Brejnev, prim-secretarul PCUS, conducătorul URSS în anii aceia, n. red.) a protestat pentru că „România aducea daune prin poziția adoptată” de condamnare, în continuare, a invaziei. Argumentând că „partenerii apropiați” (minus Praga) „acționaseră numai pentru a ajuta Cehoslovacia” ca să „normalizeze” situația, liderul sovietic și-a reiterat plângerile: Tovarășii români critică în continuare acțiunile țărilor socialiste, chiar în timpul congreselor celorlalte partide, cu toate că a trecut atâta timp. Desigur, aceasta nu face decât să complice relația dintre popoarele noastre […] Partidul Comunist Român nu ar trebui să mai folosească acest punct de vedere pentru propagandă.

Obiecția singulară a României, de la ședința din martie 1969 a Pactului, desfășurată la Budapesta, a blocat din nou Moscova să promoveze Statutul, care i-ar fi conferit responsabilitatea unilaterală pentru deciziile de deplasare și staționare a trupelor. Relatând negocierile de la Budapesta, în fața Comitetului Executiv, Ceaușescu a arătat cum Moscova a insistat pe tema „agresivității în creștere a imperialismului”, „pericolul iminent de război” și necesitatea întăririi Pactului de la Varșovia. Cu o mutare extraordinară, la miezul nopții dinaintea deschiderii conferinței, Brejnev și alte oficialități sovietice au vizitat delegația română cu scopul de a argumenta necesitatea să fie sprijiniți în condamnarea Beijingului pentru incidentele de la granița cu URSS-ul, temă pe care ei au prezentat-o ca fiind „principala problemă” în discuție. După cum s-a exprimat Ceaușescu, conducătorii sovietici „scriau istoria după cum doreau”, dar românii s-au dovedit de neclintit.

În loc să caute să dezamorseze sau să evite confruntarea, renunțând la obiecțiile sale, Ceaușescu a subliniat că „noi, chiar și acum, ne menținem părerea că intervenția în Cehoslovacia a fost o greșeală”, că lucrurile „nu reveniseră la normal”, ci erau de fapt „foarte departe de normal” și continuau să se înrăutățească.

Atacurile sovietice la adresa discuțiilor independente cu noua administrație a SUA s-au lovit de replica lui Ceaușescu, că Nixon și „partenerii lui din NATO” sprijineau destinderea și că discuțiile dintre SUA și România erau, în mod sigur, mult mai rare decât cele dintre Moscova și Washington. Când sovieticii au reproșat legăturile dintre Bonn și București, conducătorul român a subliniat că în Germania existau și „forțe neonaziste”, dar și „forțe democratice”. Întâlnirea a fost întreruptă după ce el și Maurer au refuzat clar să condamne China. Ceaușescu a spus în glumă: „Ne-am dus la culcare fără nici o grijă”, înainte de a admite pe un ton mai serios: „E adevărat că n-am dormit prea bine”.

Respingerea statutului Pactului de la Varșovia

Textul din 1955 al Tratatului de la Varșovia devenise piatra de moară atârnată de gâtul Kremlinului. Scris în mare grabă, într-un efort de ultim moment de legitimare a prezenței militare sovietice în Europa de Est și ca un exercițiu de propagandă pentru a reconfigura dominația sa asupra Blocului într-o alianță liberă, în sprijinul unor țeluri comune, textul tratatului sugera insistent asocierea voluntară a unor parteneri egali. Dar, cu siguranță, nu existase intenția să se reordoneze relațiile de putere dominante din Europa de Est, mai ales cele referitoare la primatul sovietic și la subordonarea statelor non-sovietice, care era atât de clară.

pagina 16

A doua zi, încercarea sovieticilor de a obține acordul României „că trebuia respinsă pretenția RFG-ului asupra Berlinului” a fost, de asemenea, refuzată. După cum a explicat Ceaușescu, „ar fi însemnat ca noi să hotărâm cui aparține Berlinul”, când o asemenea decizie ar trebui luată numai după încheierea formală a păcii (și reunificarea Germaniei). Polonezii, acționând ca paravan al sovieticilor, au respins cererea României de a fi oprite „demonstrațiile de forță și manevrele militare”. Apoi, mareșalul Iacubovschi a prezentat Statutul, deja în formă broșată, pentru semnare fără amendamente, ca și cum toți membrii Pactului ar fi fost de acord cu el. Românii au evitat și această capcană. Ceaușescu

Neținând cont de intenția Kremlinului, România a considerat textul Tratatului de la Varșovia ca prescriptiv și l-a folosit pentru a-și apăra egalitatea și a se opune propunerilor de integrare militară, cu care nu era de acord, îndemnând și celelalte state semnatare să procedeze la fel. Sovieticii au răspuns încercând să anexeze tratatului un Statut de război, care le-ar fi dat dreptul de a decide în numele tuturor aliaților, în caz de război, și, apoi, să-și asume comanda directă a forțelor armate naționale pentru a se opune amenințării, așa cum o percepeau ei. Opoziția continuă

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Iată și „salva de proiectile ideologice” lansate de „katiușa” din Crimeea și nu numai:

«„Ceaușescu a mers prea departe. Conduce lupta împotriva noastră [și] constituie principalul obstacol în calea liniei noastre […] Noi am avut răbdare în privința comportamentului României. Trebuie să încercăm să exercităm influență asupra evoluțiilor din interiorul țării.”

„Ceaușescu ne-a abandonat întotdeauna în momente critice. S-a revoltat împotriva politicii noastre coordonate împotriva Germaniei de Vest […] Ne-a abandonat în lupta împotriva contrarevoluției din Republica Socialistă Cehoslovacia. Acum ne trădează prin vizita lui în China. […] Totul este direcționat împotriva Uniunii Sovietice, a Pactului de la Varșovia, a CAER-ului.”

„Nu pot să cred că nu putem exercita înfluență asupra activului Partidului Comunist Român. […] Măcar acum să identificăm persoanele din România pe care ne putem baza în viitor.”

„Ceaușescu se distanțează complet de linia stabilită de noi. Neagă escaladarea luptei ideologice. Spune că imperialiștii nu pun la cale o campanie de subversiune ideologică. […] După părerea mea, trebuie să ne orientăm spre persoanele care ne vor sprijini în viitor.”

a subliniat că, din moment ce „nu fuseseră clarificate încă problemele din proiect, țara sa nu este încă de acord cu formularea”, dar: Pentru că documentele fuseseră deja tipărite, am căzut de acord cu toții să le semnăm în acea formă, iar paginile respective să fie retipărite ulterior (au venit cu documentele legate cu un șnur și gata de semnare). Când ne-au prezentat documentul la semnat, am tăiat pagina cu stiloul, ca să fiu sigur că o să fie retipărită. (râsete) Păi bine, ce era să fac dacă ei s-au purtat în felul acesta. (Când Bodnăraș a întrebat. „De asta râdeai când ai semnat?”, Ceaușescu a răspuns: „Hotărâsem înainte că pagina respectivă o să fie retipărită, dar ca să fiu sigur că nu o să uite să o facă, am tăiat-o”)- stenograma ședinței Comitetului Executiv al CC al PCR, 18 martie 1969.

Leonid Brejnev, august 1971

La sugestia lui Bodnăraș (Emil Bodnăraș, vicepreședinte al Consiliului de Stat, n. red.) că românii „salvaseră celelalte țări socialiste să nu se predea”, Ceaușescu a admis că nu era obligatoriu să fi „salvat” pe cineva, din moment ce „erau liberi să se predea” separat și secret, așa cum o făcuseră și în trecut. Într-adevăr, noul tratat de prietenie sovieto- cehoslovac obliga Praga să participe „la orice război la care Uniunea Sovietică devenea parte, inclusiv un război chino-sovietic”.

János Kádár, august 1971

Kissinger (Henry Kissinger, președintele pe afaceri de securitate națională sub peședinția Nixon, n. red.), referitor la opoziția României, afirmă că „un observator obiectiv ar fi trebuit să ajungă la concluzia că la conferința din 1969 se marcase un nou stadiu în declinul autorității sovietice asupra colegilor comuniști de peste hotare”.

Edward Gierek, august 1971

Dezinformarea sovietică și cea maghiară au prezentat întâlnirea din 1969, de la Budapesta, ca pe un triumf în consolidarea Tratatului de la Varșovia – chiar și România, după proteste inițiale, admițând să semneze documentul final, fără modificări (afirmație profund neadevărată, după cum ați putut constata din stenogramele prezentate mai sus! – n. red.). (…)

Gustáv Husák, august 1971

Până la acest moment au fost făcute publice foarte puține din documentele de arhivă românești, referitoare la momente de maximă sfidare la adresa Moscovei, probabil din cauza faptului că unele documente au fost distruse în timpul Revoluției și imediat după. De exemplu, ministrul Apărării, Nicolae Militaru, fost agent GRU demascat, a pus la cale distrugerea dosarelor privitoare la trădarea lui și eliminarea persoanelor care îl demascaseră (col. Gh. Trosca comandantul USLA etc. – n. red.). Imediat după invazia din 1968, s-a zvonit mult că Ungaria își dăduse acordul să participe numai cu condiția că își va putea conduce mare parte din forțe în Transilvania, în timpul invaziei programate a României.»

„Ceaușescu e un trădător [care] nu dă nici doi bani […] pe socialism sau pe prietenia cu Uniunea Sovietică. Noi, cei din organele de securitate, începem să realizăm că va trebui îndepărtat.”

În final, vă oferim un grupaj de citate din luările de poziție ale unor lideri ai partidelor „frățești” ale statelor „comunității socialiste”, loiale Moscovei, lideri politici și militari reuniți într-o consfătuire desfășurată în august 1971, în Crimeea – citatele prefațează cap. VIII al volumului susmenționat (pag. 529-530). Toate intervențiile marchează virulența cu care era atacată politica de independență națională a României față de Blocul sovietic, precum și „elementul țintă”: liderul politic al acestei țări, Nicolae Ceaușescu. Bineînțeles că, în cadrul acestui complot internațional, intervenția militară în scopul înlăturării liderului politic, pentru a se reveni la obediența față de Moscova, era avută în vedere.

Spionajul est-german, decembrie 1972

educației prezentului, care se face prin asimilarea trecutului, cu reușitele și eșecurile acestuia din urmă, putem arunca o privire de ansamblu asupra modului în care va arăta România viitoare analizând factorii implicați în procesul numit, generic, educație.

și, prin urmare, pentru comportamentul său. Ea este creuzetul în care sentimentele, trăirile și experiențele primare ale copilului se contopesc, modelându-i ființa.

Vom observa, în primul rând, că există viziuni fragmentare asupra a ceea ce se definește prin termenul de educație. Distingem, așadar, două linii generale: pentru o parte a societății, educația se referă doar la anii de școlarizare, în timp ce, pentru o altă parte, educația reprezintă exclusiv bagajul de virtuți și deprinderi comportamentale dobândite de un individ de-a lungul vieții.

Influența familiei este hotărâtoare în dezvoltarea psihosomatică a copilului, deoarece în familie acesta va dobândi o mare parte a cunoștințelor despre lumea înconjurătoare și despre relațiile sociale. Părinții vor fi modele arhetipale al căror comportament va fi asimilat și reprodus, conștient sau inconștient, de către copii. Vom observa, din aceste motive, că educarea copiilor presupune, de fapt, autoeducarea părinților. Aceștia din urmă nu vor putea transmite copiilor lor decât ceea ce au acumulat ei înșiși, ca urmare a procesului de educare și învățare.

Pentru o definiție cât mai completă, putem considera educația ca fiind procesul complex și continuu prin care se urmărește creșterea, disciplinarea, moralizarea și integrarea individului în sistemul de valori pe care societatea își fundamentează dezvoltarea, potrivit cu idealurile și obiectivele stabilite pe termen mediu și lung. Conform acestei definiții, educația poate fi văzută ca o interacțiune a următorilor factori: familie, societate, sistem de învățământ, autoritate publică.

Așa cum bine observa savantul de la Soveja, Simion Mehedinți, în lucrarea sa „Altă creștere – Școala muncii”, sintagma „cei șapte ani de acasă” nu este doar o înșiruire de vorbe fără acoperire, căci:

Familia

„Până la șapte ani, copilul învață atât de multe, încât ceea ce se adaugă mai târziu e puțin lucru. Cine s-a învățat lângă mama lui să spu- nă numai adevărul, cinstit rămâne până închide ochii; cine s-a deprins curajos, curajos rămâne până la mormânt; cel blând cu animalele, blând și bun rămâne până la bătrânețe, nu numai pentru făpturile necuvântă- toare, ci, cu atât mai mult, pentru semenii săi. Cine s-a obișnuit a roși de vorba și de fapta rea, pe acela să știi că te poți bizui ca mamă, când vei fi bătrână și neajutată; ca socru și soacră, dacă îl vei lua de ginere și noră; ca tovarăș, dacă vei intra cu el în afaceri… peste tot va fi om adevărat sau femeie adevărată, deoarece prețul cel mare al învățăturii nu e în mulțimea lucrurilor învățate de copil, ci în felul cum le află de la mama și tatăl lui și cum le simte…

„Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Familia reprezintă, din punct de vedere educațional, lumea de dinainte de lume, anticamera societății, în care copilul deprinde anumite automatisme într-o structură ce va deveni definitorie pentru caracterul

Ofițer DSS către un ofițer KGB, primăvara anului 1972

„România vede în prezența Chinei la ONU o contrapondere la Uniunea Sovietică și posibilitatea de a-și manifesta propriile interpretări și activități naționaliste, care deviază de la linia celorlalte state socialiste. […] Relațiile România – China dăunează abordării convenite de celelalte state socialiste asupra principalelor probleme internaționale și asupra dezvoltării unității și coeziunii sistemului socialist mondial.”

„Este evident imposibil ca lucrurile să meargă așa și pe mai departe cu România. Așadar, trebuie luate unele măsuri pentru a elimina această situație […] Armata Sovietică este pregătită și operațiunea ar putea avea loc mult mai rapid decât în cazul Republicii Socialiste Cehoslovacia.”

Mareșalul A. Greciko, noiembrie 1973»
(Transcriere din volum: LARY L. WATTS – Păzește-mă, Doamne,

de prieteni, pag. 457-467) Paul-Mircea Iordache EDUCAȚIA TINEREI GENERAȚII

„Educația este pur și simplu sufletul unei societăți, transmis din generație în generație.”

Având în vedere faptul că viitorul unei societăți este rezultatul

Gilbert Keith Chesterton

pagina 17

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

E destul să fii cu băgare de seamă cum crești copilul până la șapte ani și poți să fii încredințat că ai pus în băiatul sau fata ta temelia caracterului, care e semnul cel mai de preț al omului.”

Așadar, familia are un rol crucial în educarea copiilor, înrâurirea părinților – acest termen românesc atât de frumos și cuprinzător – fiind, în majoritatea cazurilor, decisivă pentru parcursul copiilor în viață.

Copiii care au crescut înconjurați de dragostea și atenția nemijlocită a părinților vor avea mai multe șanse să devină adulți stabili din punct de vedere emoțional, care vor putea transmite, la rândul lor, virtuțile deprinse în familie. În timp ce copiii crescuți în orfelinate, sau în familii dezorganizate, care vor reuși, totuși, să se integreze în societate și să aibă o carieră profesională de succes, vor fi priviți ca excepții.

Studiul efectuat de soţii Sheldon şi Eleanor Glueck, pe un lot de 500 de minori delincvenţi şi un lot martor de 500 nedelincvenţi, a evidenţiat faptul că delincvenţii, spre deosebire de nedelincvenţi, provin, din punct de vedere sociocultural, în proporţie mult mai mare decât cei din grupul de control, din familii neînţelegătoare, neafective, instabile, lipsite de ţinută morală etc. (Glueck, S., Glueck, E., Unravelling Juvenile Delinquency, Harvard University Press, Cambrige, Mass, 1950, apud Bogdan, T. şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p.75.)

Și performanțele școlare sunt corelate cu mediul familial, cercetările relevând că procesul învățării este direct influențat de către părinți. Astfel, conform studiilor efectuate pe un eșantion de 1.174 de familii, implicarea părinților în procesul educațional (deprinderea abilităților

de citire) al copiilor a dus la o îmbunătățire evidentă a performanțelor acestora, copiii care au lucrat cu părinții obținând punctaje mai bune la testele standard decât copiii care s-au pregătit singuri.* (The Effect of Family Literacy Interventions On Children’s Acquisition of Reading From Kindergarten to Grade 3; A Meta-Analytic Review Conducted by Monique Sénéchal For the National Center for Family Literacy, 2006).

Un alt studiu (Cunha, Flavio, James J. Heckman and Susanne Schennach (2010). “Estimating the Technology of Cognitive and Noncognitive Skill Formation.” Econometrica, 78(3), 883-931.) reflectă faptul că investițiile pe care părinții le fac în educația copiilor influențează pozitiv dezvoltarea abilităților cognitive și socio-emoționale ale acestora și reprezintă un factor determinant în împlinirea economică și socială pe care aceștia o pot obține ca adulți.

O cercetare amănunțită efectuată în nouă țări (Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Olanda și Suedia) arată că fiecare an de studiu se transpune într-o creștere cu nouă procente (9%) a venitului obținut de un individ de-a lungul vieții*(Books are forever: Early life conditions, education and lifetime earnings in Europe by Giorgio Brunello, Guglielmo Weber, Christoph T. Weiss, May 2012, The Institute of Social and Economic Research, Osaka University, 6-1 Mihogaoka, Ibaraki, Osaka 567-0047, Japan).

Datele cuprinse în studiu demonstrează existența unei legături directe între numărul de cărți pe care o familie le posedă și gradul de realizare profesională a copiilor care au crescut în acele familii.

Bogdan CĂRĂUȘU

Dileme din nomenclatura progresist-neomarxistă a „corectitudinii politice”

Autodenunțul lui Alain Cavaillé *)

Message d’Alain Cavaillé

Je suis né blanc, ce qui fait de moi un raciste.
Je ne vote pas à gauche, ce qui fait de moi un fasciste.
Je suis hétéro, ce qui fait de moi un homophobe.
Je suis marié à la même femme depuis plus de quarante ans, ce qui

fait de moi un has-been.
Je suis propriétaire de ma maison, ce qui fait de moi un riche

possédant.
J’aime le foie gras et l’agneau nouveau, ce qui fait de moi un partisan

de la maltraitance des animaux.
Je suis de confession chrétienne, ce qui fait de moi un chien

d’infidèle aux yeux de quelques millions de musulmans.
J’ai plus de 65 ans et je suis retraité, ce qui fait de moi un vieux con. Je réfléchis, sans avaler tout ce que la presse me dicte, ce qui fait de

moi un réactionnaire.
J’adore regarder de jolies femmes (très !) peu habillées, ce qui fait

de moi un pornographe.
Je tiens à mon identité française et à ma culture occidentale, ce qui

*) Alain Cavaillé, profesor, născut la 10 dec. 1949, AVRILLE, Franța

fait de moi un xénophobe.
J’aimerais vivre en sécurité et voir les délinquants en prison, ce qui

ochii câtorva milioane de musulmani.
Am peste 65 de ani și sunt pensionar, ceea ce face din mine un

fait de moi un gestapiste.
Je roule en diesel, ce qui fait de moi un pollueur.
Je pense que chacun doit être récompensé en fonction de son mérite,

nemernic bătrân.
Reflectez, fără să înghit tot ce-mi spune presa, ceea ce face din mine

ce qui fait de moi un libéral antisocial.
J’ai été éduqué sévèrement et j’en suis reconnaissant à mes parents,

un reacționar.
Îmi place să admir femeile frumoase (foarte!) puțin îmbrăcate, ceea

ce qui fait de moi un bourreau d’enfants opposé à leur épanouissement. J’estime que la défense d’un pays est l’affaire de tous les citoyens,

ce face din mine un pornograf.
Țin la identitatea mea franceză și la cultura mea occidentală, ceea ce

ce qui fait de moi un militariste.
J’ai le goût de l’effort et du dépassement de soi, ce qui fait de moi

face din mine un xenofob.
Aș vrea să trăiesc în siguranță și să văd infractorii la pușcărie, ceea

un attardé social.
Donc je remercie tous les amis qui osent encore me fréquenter

ce face din mine un gestapovist.
Circul cu o mașină diesel, ceea ce face din mine un poluator.
Cred că toți trebuie răsplătiți pe baza meritelor lor, ceea ce face din

malgré ces nombreux défauts.

mine un liberal antisocial.
Am fost educat cu severitate și sunt recunoscător părinților mei

M-am născut alb, ceea ce face din mine un rasist.
Eu nu votez stânga, ceea ce face din mine un fascist.
Sunt heterosexual, ceea ce face din mine un homofob.
Sunt căsătorit cu aceeași femeie de peste patruzeci de ani, ceea ce

pentru aceasta, ceea ce face din mine un torționar al copiilor, care se opune dezvoltării (împlinirii) lor.

mă face să fiu un învechit.
Dețin casa mea, ceea ce face din mine un proprietar bogat.
Ador pateul de ficat de gâscă și mielul pascal, ceea ce face din mine

Consider că apărarea unei țări este preocuparea (datoria) tuturor cetățenilor, ceea ce face din mine un militarist.

un adept al maltratării animalelor.
Sunt de confesiune creștină, ceea ce face din mine un câine infidel în

Am poftă de muncă și de autodepășire, ceea ce face din mine un înapoiat social.

pagina 18

Așadar, mulțumesc tuturor prietenilor care încă îndrăznesc să rămână alături de mine, în ciuda acestor numeroase defecte.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

pagina 19

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_socialist

„Revoluția culturală” americană actuală

[1] Nicolae Iuga, Șapte păcate împotriva Spiritului, Ed. Limes, Cluj, 2016, p. 102.
[2] Bernice G. Rosenthal, New Myth, New World: From Nietzsche to Stalinism, Pennsylvania State University, 2002.

[3] Nathan Pinkoski: https://lawliberty.org/forum/the-strange-rise-of- bourgeois-bolshevism
[4] Andrei Șerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Ed. Humanitas, București, 1991.

pagina 20

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Care va fi următoarea „revoluție culturală” în Europa?

pagina 21

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

–––––––––––––
[8] Nathan Pinkoski, ibidem.
[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/Corectitudine_politic%C4%83

(3)

Antirasistul care naște Anticristul

[7] Vezi Nathan Pinkoski: https://lawliberty.org/forum/the-strange-rise- of-bourgeois-bolshevism

[9] https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/o-noua-dictatura– gandirea-politica-corecta–84632

Fără cuvinte…

pagina 22

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Iisus și pe Maica Domnului ca pe oameni albi.

Aranjament grafic – I.M.

––––––––––––––

[18] https://www.theguardian.com/uk/justin-welby
(Preluare ART-EMIS)

APEL pentru CEL MAI URGENT PROIECT DE ȚARĂ:
Prevenirea dispariției României, a Poporului român

și a Limbii române

Apel adresat tuturor românilor din țară și de peste hotare, în primul rând Preafericitului Părinte Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, președintelui Academiei Române, președintelui României, președintelui Senatului, președintelui Camerei Deputaților, primului-ministru, membrilor Parlamentului și ai Guvernului, președintelui Înaltei Curți, procurorului general al României, Avocatului Poporului.

toate investițiile străine la un loc /…/, permițând astfel perpetuarea la putere a unor incapabili. /…/ S-a pierdut orice posibilitate de a aduce în România investiții în industrii cu valoare adăugată mare: dacă ne- au plecat inginerii, nu se mai investește în tehnologie /…/. Ar mai avea cine să facă azi un baraj de la Porțile de Fier?”. Iată acum răspunsul d-lui Peiu la întrebarea „Unde am fi fost dacă acest exod nu ar fi avut loc?”: „Eram la nivelul de a 33-a economie a lumii (nu a 52-a) /…/. România ar avea a 7-a populație medicală din Uniunea Europeană, ar fi a 5-a putere inginerească a Uniunii Europene [300.000 de ingineri au plecat din țară după 1990; în 1999 mai erau în țară doar 5 dintre cei 250 de absolvenți de Automatică și Calculatoare de la Politehnica din București] și am fi, probabil, a 4-a putere a fizicii Uniunii (aici a fost cel mai mare exod procentual). Veniturile de la fondurile de pensii și de sănătate ar fi mai mari cu cel puțin 50% /…/, adică am avea bani să ne tratăm cu decență copiii și bătrânii… /…/ România ar fi una dintre principalele destinații mondiale pentru investiții în tehnologie și în industrii cu valoare adăugată ridicată, având resursa umană necesară. Dacă mâine Uniunea Europeană ne-ar da /…/ toate zecile de miliarde de euro /…/, nu am ști și nu am putea să le folosim singuri. De ce? Nu ar avea cine să gândească marile proiecte (de infrastructură energetică sau de transport), /…/ și nici cine să le execute.” „Nimic nu se compară cu pierderea catastrofală și ireparabilă a unei cincimi de populație” – a concluzionat d-l Peiu în 2017. Acum, în 2019, situația e și mai gravă. În ultimii ani, România a înregistrat un sinistru record mondial: locul doi la emigrație, pe primul loc fiind sirienii, care emigrează însă pentru a scăpa de urgia războiului. Românii emigrează pe timp de pace pentru a scăpa de urgia sărăciei și a corupției.

Conform unui studiu ONU publicat în anul 2011, „România va fi printre primele 10 din lume care vor dispărea”, dacă nu va crește rata natalității. Dar în mod revoltător, această posibilă catastrofă națională e trecută sub tăcere de liderii României, …o tăcere extrem de vinovată, mai ales acum când dezastrul demografic a ajuns la dimensiuni colosale, din cauza emigrării în masă a românilor (cât și din cauza celor peste 20 de milioane de avorturi înregistrate după decembrie 1989 în România, un adevărat genocid practicat „legal”, o veritabilă „irodiadă” antiromânească, cu complicități sui-generis, despre care nici o strategie guvernamentală nu vorbește!!! – nota redacției). Un proverb latin spune: „Cine tace consimte”. Ar fi posibil ca liderii României să tacă și să consimtă la posibila dispariție a țării noastre, cu toate că SRI și SIE îi informează periodic despre acest pericol, care ne paște din ce în ce mai amenințător? De ce liderii României nu fac nimic, sau aproape nimic, pentru a-l înlătura? …Iresposabilitate, lipsă de patriotism, înaltă trădare?

Oricare ar fi răspunsul, înseamnă că pentru a preveni „catastrofa finală” mai avem o singură scăpare: trezirea noastră, a tuturor românilor din țară și de peste hotare. Niciodată primele versuri ale imnului nostru n-au fost mai actuale: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte! /…/ Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă!” Trebuie deci să ne croim soarta de a dăinui ca popor și ca țară, așa cum au făcut-o strămoșii noștri în ultimele două milenii. Marele istoric Ferdinand Lot, în cea mai importantă lucrare a lui, ne-a dedicat un capitol intitulat sublim: „Poporul român: o enigmă și un miracol istoric”. Trebuie să onorăm acest titlu sublim! Cea mai cumplită „ironie a soartei” e faptul că pericolul dispariției noastre a ajuns la paroxism tocmai acum, la Centenarul Marii noastre Uniri.

Iar știrile înfiorătoare nu se mai termină: „Numărul celor care decid să plece din ţară crește în fiecare an cu 7%, întrucât scade speranța că România va scăpa de sărăcie și corupție”, „Conform statisticilor Eurostat, în anul 2016 s-au născut pentru prima dată în istorie (!) mai mulţi copii români în diasporă decât în România”, „Exodul românilor confirmat: din 2007 până în 2017 au plecat din ţară 3.400.000 de români”, „În 2017, anul protestelor masive anti-PSD și împotriva corupției, au emigrat 219.000 de români”, „Depopularea României crește accelerat, iar cei plecați nu se mai întorc”, „În comunităţile de români din străinătate sunt înregistrați peste 4.500.000 de emigranți, dar mulți sunt neînregistrați”, …deci urgia reală e de fapt mai mare decât cea oficială.

Actuala prăbușire a natalității e în totală contradicție cu faptul că nu demult familiile românilor erau foarte numeroase, precum în următoarele exemple: Eminescu s-a născut într-o familie cu 11 copii, Creangă – într-una cu 8 copii, Coșbuc – într-una cu 14 copii, Ion I. C. Brătianu – într-una cu 8 copii, Rebreanu – într-una cu 13 copii, Iuliu Maniu – într-una cu 9 copii, Brâncuși – într-una cu 5 copii, Coandă – într-una cu 7 copii, Enescu – într-una cu 8 copii, Lucian Blaga – într-una cu 9 copii. Nicolae Iorga a avut 11 copii.

Situația din România de azi e dramatică: o familie are un singur copil, arareori doi. Avem circa 6 urmași la 10 înaintași. Conform studiului ONU, poporul nostru ar apune peste câteva secole. Dar această estimare nu a ținut cont de uriașul dezastru care abia începuse, emigrarea în masă a românilor: „1 din 4 medici au plecat din România”, „Românii: pe ultimele locuri în lume la natalitate”, „România are a doua cea mai ridicată rată a mortalităţii din Uniunea Europeană”, „Românii – un popor pe cale de dispariție”, „Un sfert dintre emigranți au studii superioare”.

Am putea spune, parafrazându-l pe Cioran, că istoria de azi a României e un șir interminabil de catastrofe „în așteptarea catastrofei finale”.

Referitor la emigrarea în masă a românilor, iată o comparație zguduitoare: În cele două Războaie Mondiale – cele mai ucigătoare din istorie –, România a pierdut în total 1.500.000 (!), țara noastră situându-se ca număr de victime pe locul 9 la nivel mondial, la aceste războaie participând 61 de țări care cuprindeau trei sferturi din populația lumii. Dar dezastrul cauzat de Războaiele Mondiale e mult mai mic decât dezastrul de azi care are loc pe timp de pace: emigrarea în masă românilor, un exod fără precedent în istorie. În ultimii 10 ani, adică între anii 2007-2017, România a pierdut în urma emigrației 3.400.000 de români, adică peste dublu față de cât am pierdut în cele două Războaie Mondiale. Iar acest exod e cu atât mai devastator cu cât emigranții sunt tineri și deciși să nu se mai întoarcă. Totuși câțiva s-au întors, dar 75% dintre ei nu s-au putut reacomoda la sărăcia și la corupția din țară și – înfiorător de trist! – au emigrat din nou…

În întreaga noastră istorie, nimeni nu ne-a făcut mai mult rău decât cei care au luat deciziile care au dus la această nimicire națională. Dacă ne gândim la istoria românilor, în ultimii zece ani am pierdut mai mulți români decât suma tuturor celor care au murit în timpul invaziilor popoarelor migratoare, în timpul războaielor cu imperiul otoman și cu celelalte imperii vecine, în timpul războaielor mondiale și-n timpul marii terori comuniste. Actuala devastare demografică a României e fără precedent (!) în întreaga istorie a omenirii: niciun popor nu a pierdut vreodată pe timp de pace 3.400.000 de oameni în doar 10 ani! Se răsucesc în mormânt făuritorii Marii Uniri văzându-i pe liderii României pe culmile lipsei de patriotism, asistând – indiferenți? – la pustiirea națională?

Apreciatul analist dr. Petrișor G. Peiu, sintetizează consecințele acestui exod: „Românii plecați au trimis acasă mai mulți bani decât

Domnule procuror general al României, doamnă președinte a Înaltei Curți, deciziile care au dus la această pustiire reprezintă crime de înaltă trădare națională? Dacă da, aveți datoria de a-i judeca pe cei responsabili. Iar dvs, domnule Avocat al Poporului, aveți datoria de a apăra dreptul poporului nostru de a dăinui.

Pierdem oare definitiv cea mai mare bogăție a noastră, resursa umană?

Domnule Președinte al Academiei Române, vă propun să decideți pagina 23

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

elaborarea, sub egida Academiei, a unui studiu despre actuala catastrofă demografică, studiu care să includă propuneri de măsuri pentru a ne salva poporul și țara.

Babeş, Antipa, Racoviţă, Cantacuzino, Gh. Marinescu, Vasilescu- Karpen, Paulescu, Oberth, Stoilov, Hurmuzescu, Procopiu, Ştefania Mărăcineanu, Hulubei, Odobleja, Ana Aslan. Tinerii români uimesc lumea prin geniul lor științific, precum cei care crează la NASA roboți autonomi trimiși să exploreze planeta Marte. România e lider în tehnologia informaţiei (IT), iar româna e a doua limbă vorbită în birourile Microsoft din întreaga lume. În SUA, în Imperiul IT din Silicon Valley, a doua limbă vorbită, după engleză, e tot limba română.

Doamnelor și domnilor parlamentari și guvernanți, e obligația dvs să concepeți – sperăm că în consens cu experții Academiei Române –, și să adoptați în procedură de urgență un pachet de măsuri, de legi și de ordonanțe de urgență care să fie aplicate începând din acest an, astfel încât: (1) țara noastră atât de bogată să devină prosperă și să scape de flagelul corupției; (2) natalitatea să crească; (3) să nu mai fim obligați să emigrăm; (4) cei plecați să se întoarcă în număr cât mai mare.

Datorită limbii lor, românii au dăinuit și s-au unit. Ne întrebăm ce soartă ar avea limba română dacă ar dispărea poporul român și România? Împrăștiați pe toate continentele, românii ar mai vorbi între ei românește cât timp ar exista familii și comunități de români. În cele din urmă însă, ar putea fi complet asimilați de popoarele-gazdă, ceea ce ar duce la dispariția limbii române ca limbă vorbită.

Preafericite Părinte Patriarh, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție decisivă în tot ce a fost mai bun în istoria noastră. Aveți marele merit de a fi construit Catedrala Mântuirii Neamului, dar aveți datoria sfântă de a acționa pentru ca aceasta să nu fi fost înălțată pentru mântuirea unui popor pe cale de dispariție.

Am putea fi oare, prin tăcerea și prin inacțiunea noastră, spectatori indiferenți, complici sau coautori ai Cataclismului Demografic de azi care, peste circa 45 de ani, s-ar putea transforma într-o Apocalipsă Națională? Iar dacă ne-am amâna Apocalispa cu 200 sau cu 500 de ani, ne-am putea cufunda liniștiți în „somnul cel de moarte”?

Oficial, la 1 iunie 2018 populația rezidentă a țării noastre a fost de 18.748.206. Azi suntem probabil circa 18.650.000. Să calculăm cât va fi populația României peste 50 de ani în situațiile în care: (a) natalitatea va continua să scadă la fel, (b) rata mortalității se va menține, (c) emigrarea va continua în același ritm, adică 3.400.000 de români la fiecare 10 ani, cu o creștere anuală de 7%. Conform calculelor, peste 50 de ani numărul emigranților ar ajunge la 18.400.000. Dar, din cauza scăderii natalității, n-ar mai putea emigra atât de mulți…

Așadar, singura salvare e trezirea noastră, a tuturor românilor din țară și de peste hotare: trebuie să impunem organizarea unui Referendum național pentru aplicarea, începând din acest an, a celui mai urgent proiect de țară – Prevenirea Dispariției României și a Poporului Român –, prin demararea proiectelor conexe: România prosperă, România cu natalitate sporită, România fără corupție, România fără emigranți, Întoarcerea românilor acasă.

** *

Ar putea oare liderii României de azi și de mâine să-și condamne la moarte poporul și țara? Tocmai acum, după ce am demonstrat lumii că suntem un popor înzestrat? După Marea noastră Unire, am dat lumii oameni de cultură de valoare universală precum Brâncuși, Enescu, Blaga, Eliade, Ionesco, Cioran, Victor Brauner, Marcel Iancu, Paul Celan, Fondane (Fundoianu), Arsenie Boca, Celibidache, Țuțea, Steinhardt, Noica, Nichita Stănescu, Elie Wiesel; …și oameni de știință de nivel mondial precum Vuia, Coandă,

FEMINISMUL VICTIMIZEAZĂ FETELE ȘI BĂIEȚII

Nimic nu poate fi mai rău pentru tinerele fete decât a pune în mintea lor că sunt mai bune ca băieții, că băieții sunt mai puțin inteligenți, că sunt agresivi și trebuie evitați din acest motiv, și că familia și căsătoria sunt instituții sociale pentru asuprirea femeii și trebuie eliminate. Adulții care învață fetele să gândească așa sunt iresponsabili, fetele care sunt îndoctrinate să gândească așa sunt victimizate, iar băieții sunt dublu victimizați. Pe scurt, acestea sunt doctrinele și obiectivele fundamentale ale feminismului zilelor noastre. Feminismul e o ideologie care poluează mintea fetelor și urmărește feminizarea băieților.

Mișcarea femeilor pentru drepturi și egalitate

Nu am dedicat până acum nici un comentariu special privind feminismul, dar sperăm să o facem mai des în viitor. Feminismul e încă în vogă, își schimbă des culorile, dar e la fel de vicios ca și în anii ‘50 și ‘60, când s-a născut. El, însă, nu trebuie confundat cu mișcarea femeilor pentru drepturi, o mișcare istorică legitimă, începută în secolul XIX cu scopuri bune. Mișcarea femeilor cerea egalitatea în drepturi cu bărbații, dreptul de a moșteni și deține proprietăți în nume propriu, dreptul de a vota, dreptul de a candida la funcții publice, de a servi în funcția de jurați, de a obține cărți de credit pe numele lor, de a nu fi concediate pentru că sunt însărcinate, de a nu fi hărțuite sexual, de a fi protejate de abuzul soților ori violența în familie, de a fi tratate cu respect și egal cu bărbații la locul de muncă, de a fi plătite egal cu bărbații pentru muncă și efort egal, și, în general, egalitatea de șanse între bărbați și femei în diverse domenii. Și, printre altele, dreptul de a participa la jocurile olimpice. Privind jocurile olimpice, poate ni se pare straniu, dar acum 100 de ani, femeilor încă nu li se permitea să participe la majoritatea competițiilor sportive olimpice. Ele erau rezervate bărbaților, iar femeile erau „tolerate” ici și colo prin participarea la sporturile „feminine”. Pierre de Coubertin e creditat cu afirmatia, făcută în 1912, că „jocurile olimpice trebuie rezervate doar pentru bărbați”. [Detalii: http://www. newyorker.com/news/sporting-scene/you-throw-girl-an-olympic-shot- putters-feminist-mission]

În anii ‘50 și ‘60, mișcarea pentru drepturi ale femeilor s-a dezlipit de noua ideologie care, în timp, a deturnat ideologic mișcarea femeilor, devenind, treptat, ceea ce din anii ‘50 și ‘60 încoace se cunoaște sub numele de feminism. Feminismul originar s-a transformat, treptat, într-o mișcare și ideologie anti-familie, anti-căsătorie, anti-viață, anti- bărbați și anti-creștină. Feminismul promovează avortul, divorțul, abolirea căsătoriei și a familiei, marginalizarea băbaților și a băieților și a influenței lor în societate, egalitatea de condiții (nu egalitatea de șanse!), intensificarea rolului statului, cât și intervenția lui, în viața de familie, căsnicie și creșterea și educarea copiilor. Feminismul a devenit o traiectorie pentru lansarea și promovarea revoluției sexuale. Ideologia feministă e fasonată și propagată de mult cititele publicțtii americane Cosmopolitan și Jezebel, cea din urmă fiind o împărăteasă vicleană din Vechiul Testament. Femeia ideală feministă este cea care nu se căsătorește, muncește mult, câștigă bine, e carieristă, țintește să ajungă în vârful piramidei companiei, trăiește în concubinaj, iar dacă alege să aducă copii pe lume, nu aduce decât unul, iar asta de obicei prin inseminare artificială ori surogat, adică fără ajutorul bărbatului.

pagina 24

Ridiculizează și rușinează femeile care aleg să se căsătorească, care își găsesc pace și liniște sufletească în cadrul familiei și căsătoriei naturale, au copii, ori preferă viața de familie carierei ori muncii în afara familiei. Feminismul e și anti-femininitate! Femininitatea la femei, la fel ca vestimentarea feminină, sunt ridiculizate. Feminismul se plânge de bărbați, de discrepanța între venitul femeii și al bărbatului, și vede pe toate femeile planetei ca victime ale patriarhatului masculin care subjugă și persecută femeile. Din perspectiva feminismului, femeile și bărbații nu sunt compatibili, ci într-o stare de competiție, într-un război rece pentru acapararea de resurse limitate. Practic vorbind, nu există nici un aspect social ori sociologic pe care feminismul să nu-l critice ori să nu încerce să-l demoleze.

Ba mai mult, e îngrijorator că feminismul devine tot mai influent și în biserici, în special în cele protestante. În numele egalității, feministele au ajuns în funcții ierarhice importante și infleunte în Suedia, Finlanda, ori Norvegia. La fel dincolo de Ocean, în Statele Unite, unde feministele dețin funcții influente în Biserica Episcopală, multe din aceste femei fiind divorțate ori lesbiene, promotoare ale avortului și drepturilor homosexualilor. Notăm, cu îngrijorare, că luna trecutaă (articol scris în 18 august 2016, n. red.) Biserica Metodistă din America a hirotonit ca episcop la San Francisco o lesbiană care trăiește cu o femeie, de 25 de ani. Evenimentul acesta e șocant, considerând că Biserica Metodistă e cunoscută pentru valorile ei conservatoare și pozițiile ei biblice privind căsătoria și familia.

Feminismul contemporan victimizează și femeile căsătorite.

Feministele au predilecția să urască bărbații și mai ales să fie sarcastice ori beligerante. Publicațiile prestigioase ale Americii sunt vehiculele preferate ale feministelor prin care își propagă ura și disprețul față de bărbați. Un exemplu recent e New York Times, care în mai, anul aceasta (2016, n. red.) a alocat spațiu larg promovării cărții unei feministe, Jessica Valenti. În cartea ei, Valenti disprețuiește bărbații, acuzându-i că privesc femeile doar ca pe niște obiecte sexualizate, și se intreabă cum de femeile în general mai rezistă să trăiască împreună cu bărbții. Valenti a avut experiențe neplăcute cu bărbații, scrie ea, dar poate e și ușor de înțeles de ce. Abordând astfel de atitudini privind bărbații, e greu de înțeles cum ea și-ar putea găsi un soț ori un prieten care să o îndrăgească. În opinia ei, fiecare băiat este un monstru în devenire, la fel ca tații lor, un potențial agresor al fetelor, un alcoolic, un

În numele celor care vor să înlăture pericolul dispariției noastre ca

popor și ca țară,

Prof. univ. dr. Sorin ILIEȘIU,

Omniprezența feminismului contemporan

fost senator de Sibiu (între anii 2012-2016) (Preluare: Corect News)

Feminismul e prezent și în structurile internaționale. Rezoluțiile ONU anti-familie și pro-avort sunt scrise de activiste feministe. În Scandinavia, feministele caută să impună politicii o viziune feministă, pretinzind că bărbații nu se pricep la politică și că dezastrele militare și economice cu care s-a confruntat omenirea de mii de ani se datorează lipsei femeilor din politică și a politicilor agresive ale bărbaților. De fapt, Suedia promovează oficial o politică externă numită „feminist”, un lucru care a propulsat Suedia într-un conflict neplăcut, cu câțiva ani în urmă, cu țările islamice, în special cu Arabia Saudită. Confictul dintre Suedia feministă și Arabia Saudită islamică continuă de mulți ani și îl comentăm sporadic în edițiile noastre AFR de marți. Conflictul acesta a rezultat și în victime politice, prin retragerea ambasadorilor celor două țări și sistarea investițiilor.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

femeilor în politică și le sugerează o platformă specifică de implicare. [Oferim o recenzie: http://blogs.spectator.co.uk/2016/04/women-dont- need-feminist-instruction-manuals/]

Și tot anul acesta (2016, n. red.), la început, a fost publicată cartea lui Rebecca Traister, All the Single Ladies: Unmarried Women and the Rise of an Independent Nation („Tinerele necăsătorite și dezvoltarea unei națiuni independente”). Cartea a fost criticată de femeile tradiționale, fiind etichetată ca „un manual feminist pentru ruinarea propriei vieți” („A Feminist Handbook for Ruining your Life”). Traister argumentează în favoarea extinderii „puterii femeilor” („girl power”) în societate în detrimenul bărbaților. Puterea în viața publică, zice ea, e deținută de bărbați. Ei determină direcția societății și femeile merg în urma lor. Norocul feministelor, zice ea, este că numărul femeilor tinere necăsătorite e în creștere și constituie vârful de lance în bătălia împotriva bărbaților. Soțiile și fiicele ar trebui și ele să se alăture acestei bătălii, scrie ea, și astfel influența nocivă a bărbaților în lume va putea fi stopată. A fi soție este o evidență a docilității femeii. Căsătoria reduce femeile la un statut de domesticitate („reduced to domesticity”) și dependență de venitul soțului. Obiectivul fiecarei femei trebuie să fie independența financiară, autonomia personală și ascensiunea carierei. Copiii nu sunt importanți decât în măsura în care ei aduc împlinire femeii. Sacrificiul și altruismul, ori serviciul în folosul altuia, de exemplu al unui soț ori copiilor, sunt valori străine feministelor lui Traister. Căsătoria e bună atâta timp cât garantează satisfacție femeii și nu trebuie să impună sacrificiu, spiritualitate ori disciplină. Valoarea femeii e dată și măsurată de puterea pe care o are în relația cu bărbatul. [Oferim o recenzie:http:// thefederalist.com/2016/03/14/a-feminist-handbook-for-ruining-your- life/]

Feminismul perdant

Feminismul e perdant. Femei mereu în atenția publicului resping feminismul. Ultimul exemplu e Kim Kardashian care într-o postare recentă critică feminismul și afirmă că nu se identifică cu feminismul contemporan, numindu-l un obstacol pentru egalitatea dintre barbați și femei. Dar cea mai convingatoare dovadă că feminismul e perdant vine dintr-un studiu publicat acum câteva zile și comentat ieri (17 aug. 2016?, n. red.) în The Atlantic. E intitulat What do Women Ledares Have in Common („Ce au femeile lider în comun”?) Studiul a fost făcut de o cercetătoare de la Utah Valley University. În ultimii ani cercetatoarea a interdievat femei influente în politică de pe toate continentele lumii, inclusiv China, țări musulmane, Africa și America Latină. O întrebare comună adresată tuturor femeilor a fost – „Care a fost factorul decisiv în catapultarea lor în funcțiile influente dobândite în viață?” Fără excepție, toate femeile au dat același răspuns – tatăl lor. În tații lor femeile acestea au văzut curaj, determinare, fermitate, perseverență. Tații le-au incurajat să facă școală, le-au impus disciplina și le-au protejat de influențele nocive ale societății ori a prietenilor iresponsabili. [Detalii: http://www.theatlantic.com/business/archive/2016/08/what-do-women- leaders-have-in-common/492656/]

Feminismul victimizează în mod egal fetele și băieții. Împiedică dezvoltarea normală a băieților. Le crează complexe de inferioritate. Le inhibă manifestarile tipic masculine, cât și dezvoltarea lor ca viitori bărbați. Le afectează în mod negativ autostima. Îi face timizi, ori lași. Expuși agresiunii feministe, că sunt mai puțin inteligenți ca fetele și că sexul lor e responsabil pentru toate atrocitățile și nedreptățile săvârșite în lume, le denaturează relaționarea normală cu fetele și le afectează negativ căsătoriile. Fetele sunt victimizate, fiind catapultate într-o lume ireală a fanteziilor, iar băieții sunt reduși la rang de ființe inferioare fetelor. În final, stigmatizarea intenționată a băieților de feminism e o crimă împotriva băieților.

viitor soț care își va abuza soția.
Feminismul zilelor noastre își pune nădejdea în Hillary Clinton ca

viitor președinte al Americii. Până in prezent toate femeile cu succes în politică au fost femei tradiționale care au respins feminismul. Ne gândim la Margaret Thatcher în Marea Britanie, Angela Merkel în Germania (care, fiind fiică de pastor protestant, are poziții ferme pro-viață și anti- căsătorii homosexuale), ori Theresa May, premierul Britanic conservator care a sugerat, la un moment dat, abrogarea legislației britanice care a instituit căsatoriile homosexuale în Marea Britanie. La fel în restul lumii. Singura excepție pare a fi Suedia și politica ei internă și externă feministă. Am mai putea adăuga aici și Norvegia, dar premierul ei e o femeie conservatoare (cel putin în teorie). Feminismul a triumfat în Scandinavia și ne întrebăm cum s-a ajuns la asta și, mai ales, cum de vikingii au ajuns să fie stăpâniți de femei. Căci acolo nu mai e vorba de egalitate între bărbați și femei, ci de impunerea viziunii feministe asupra întregii societăți printr-o politică feministă. Ideologia feministă e la lucru acolo și în domeniul familiei. Rolul statului în creșterea copiilor e în plină dezvoltare, iar cel al familiei tradiționale e in scădere. Sub influența feminismului, Scandinavia se feminizează!

Feminismul e și anti-creștin. Deține și promovează valori care contravin prescripțiilor biblice privind familia, căsătoria, copiii, sexualitatea și relațiile dintre soți. E și influent. În America, sondajele de opinie arată că 18% dintre femeile și adolescentele americane se consideră feministe. Feminismul, însă, crează o lume fictivă, ruptă de realitate. Căci societatea binară, constituită pe fundamentul celor două sexe opuse, dar complementare, nu poate fi eliminată. Dar gândirea tradițională, ori religioasă, privind relațiile dintre bărbați și femei poate fi. Și asta deja cu mult succes. Feminismul, în tandem cu homosexualii, promoveaza transgenderismul. Promovează și educația sexuală în școli, sub egida căreia se scot la înaintare valorile și obiectivele feminismului. Bărbații sunt agresivi. Deci băieții trebuie educați în școli să nu-și afirme bărbăția, ori masculinitatea. Dar, pe de alta parte, feminismul învață fetele să fie agresive, în numele dreptului lor de a rectifica presupusele injustiții cauzate lor de bărbați, de-a lungul a mii de ani. Presupusul patriarhat trebuie, el însuși, demolat. Conform percepției feministe, societatea contemporană e una patriarhală, dominată de bărbați. Eșafodul patriarhal pe care e cladită societatea contemporană, afirmă feministele, trebuie demolat.

Manuale de îndoctrinare

Feministele scriu cărți desemnate specific pentru fasonarea personalității și gândirii fetelor din perspectiva feministă. Cărțile acestea sunt de obicei scrise de femei necăsătorite, ori femei care nu au, ori nu au crescut niciodată copii. Cu puține excepții, ele reflectă gândirea femeilor albe, occidentale, din clasa de mijloc. Rare sunt cazurile de femei din afara Occidentului care scriu cărți feministe, ceea ce ne duce la concluzia că feminismul contemporan este o maladie și distorsionare a minții occidentale. Este o aberație de la gândirea universală a femeilor privind bărbații ori relaționarea lor cu sexul opus.

Ultimii ani au cunoscut o inflație de manuale de educație a femeilor și fetelor în feminism. Deceniul curent a fost deschis de britanica, Caitlin Moran, cu cartea How to be a Woman („Cum să fii femeie”). Iar în primăvara acestui an, britanica Laura Bates, a publicat Girl Up, tema principală a cărții fiind că bărbații le-au mințit pe femei dintotdeauna și din această cauză ele suferă, sunt slabe, vulberabile și oprimate. Victimizarea lor continua de la naștere până la moarte. A fi femeie, zic aceste cărți, înseamnă a fi mereu sub asediu, în nevoie permanentă de terapie. O carte cu un obiectiv similar a fost publicată în 2014, How to Build a Woman („Cum să construiești o femeie”). Cărți de tipul acesta instruiesc fetele și femeile cum să se comporte în raport cu bărbații. Comportamentul trebuie să fie pragmatic, să aibă obiective specifice în vedere, obținerea de concesiuni din partea bărbaților, iar, în final, demolarea parhiarhatului și masculinității bărbaților. Patriarhatul e condamnat sub pretenția că bărbații cresc fetele să le devină sclavi sexuali când ajung mature. Manualele direcționează și implicarea

Feminismul victimizează băieții

Alianța Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

IDEOLOGIA DE GEN: MĂRTURII ALE PĂRINȚILOR

Recent am dat peste mărturiile unor părinți ale căror copii se consideră transgender. Redăm versiunea tradusă în limba română a mărturiilor, traducerea fiind facută de Părintele Emil Ember (AFR Baia Mare)

Introducere

Prima mărturie

Părinți ca noi trebuie să-și păstreze anonimatul pentru a respecta intimitatea copiilor noștri, dar și pentru că pot apărea repercursiuni legale împotriva noastră, dacă numele noastre sunt publicate. Părinții care nu sprijină identitatea de gen a copiilor lor riscă să fie reclamați la Serviciile de Asistență Socială și să piardă custodia copiilor lor!

Am fost șocată când fiica mea de 13 ani mi-a spus că este de fapt fiul meu transgender. Ea nu avea nicio preocupare masculină și ura toate sporturile. Dar fiind o adolescentă inteligentă și excentrică cu spectru autist, ea a avut probleme serioase în acomodarea cu alte fete. De unde i-a venit ideea că este transgender? De la o prezentare de la școală – școală unde 5% dintre elevi se auto-intitulau transgender sau fără apartenență la vreun sex, și unde numeroși elevi deja făceau tratamente cu hormoni, iar una a facut o mastectomie la 16 ani. În lumea fiicei mele – în viața reală și în cea online – identitatea transgender este ceva obișnuit, iar tratamentul cu hormoni și operațiile nu sunt mare lucru.

Când un copil spune că este transgender, în zilele noastre, părinții trebuie să accepte și să sărbătorească aflarea acestei vești. Însă mulți părinți nu sărbătoresc, ci suferă în tăcere. Ei știu că ai lor copii nu s-au născut cu sexul biologic greșit și că hormonii și intervențiile chirurgicale nu sunt răspunsul pentru disconfortul și confuzia lor. Poveștile lor de viață sunt sfâșietoare. Iată-le, cu cuvintele lor:

Am dus-o la un specialist în domeniul genului, pentru a căuta răspunsuri specializate. În schimb, acesta i-a acceptat noua identitate și mi-a spus că de acum trebuie să mă adresez fiicei mele cu pronumele masculin și să-i cumpăr lenjerie care să-i mascheze sânii. Specialistul nu mi-a recomandat nicio terapie și nu a luat în considerare factorii sociali care au influențat gândirea fiicei mele. Am fost sfătuită să-i

pagina 25

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

că ea este încă mică și asta ne dă mai mult timp pentru a putea remedia disconfortul ei. Poate vom reuși, dar acum ne confruntăm cu aceast val în creștere a infectării sociale fără niciun ajutor din partea mass-media, sau de la neglijenta Agenție pentru mâncare și medicamente, ca să nu mai amintim nici de capitularea patetică a doctorilor și profesioniștilor în sănătate mentală.

A patra mărturie

dau tratament împotriva pubertății. Am fost abuziv convinsă că aceste medicamente au fost bine studiate și că erau modul sigur pentru ea ca să-și cunoască genul.

Mi s-a spus că dacă nu mă acomodez cu ideea acestei transformări, ea va fi expusă unui risc mai mare de sinucidere. Nu aveam unde să mă duc pentru a obține ajutorul potrivit. Psihologii sunt pregătiți în mod activ și sunt presați social să nu pună sub semnul întrebării aceste noi identități în creștere din statul Washington și din alte state cu legi care interzic așa-numita terapie de convertire, a pune sub semnul întrebării credința unui copil că este de sex opus este împotriva legii. Trăiesc acest coșmar de patru ani, și în ciuda tuturor eforturilor mele, fiica mea plănuiește să-și facă operația de schimbare de sex când va implini 18 ani, peste câteva luni.

Fiica mea a trăit o copilărie fericită, angajându-se în ceea ce am numi activități tipice de fetițe, fără încurajări de stereotipuri de gen din partea noastră. Totul s-a schimbat dupa ce a plecat la colegiu. Mediul noului ei oraș și universitatea celebrau identitățile transgender. Ea a început să ne vorbească la telefon ca neavând gen, ceea ce eu am înțeles naiv ca fiind asemănător cu a fi bisexual. Anxietatea și depresia au învăluit-o. Ea a renunțat la studii și s-a întors în orașul natal, unde s-a internat la psihiatrie. Înfățișarea ei, întotdeauna feminină, s-a schimbat dramatic. Capul ras, haine de băieți și evidenta nefericire erau noul ei camuflaj față de lume. Ea a trecut de la a nu avea gen la a pretinde că este de fapt un băiat. Ea a repetat ca un papagal un sfat din mediul online: „întotdeauna am știut că ceva nu este bine, dar nu aveam cuvinte pentru a o exprima până când am început să mă uit la materialele video de pe Tumblr și Youtube. Când eram mică, îmi era teamă să-ți spun că nu mă simțeam bine”.

Părinții care nu sprijină identitatea de gen a copiilor lor riscă să fie reclamați la Serviciile de Asistență Socială și să piardă custodia copiilor lor. În New Jersey, Departamentul Educației, în mod oficial încurajeză școlile să raporteze asemenea părinți.

Și în acest timp, media încurajează și celebrează copii transgender, ignorând povestea mea sau a altora care trăiesc aceeași tragedie. Am scris la mai bine de 100 de jurnaliști, implorându-i să publice despre ceea ce li se întâmplă copiilor. Le-am scris reprezentanților locali și senatorilor, dar am fost ignorată de echipa lor. Postările mele online despre povestea fiicei mele au fost șterse și eu am fost interzisă definitiv pe un forum online. Ca o adeptă de o viață a Partidului Democrat, sunt furioasă din cauza acestuia și consider o ironie a sorții că publicațiile de știri ale conservatorilor au prezentat povestea mea fără adaugiri sau a o cenzura.

Această poveste nu se potrivea cu nimic din trecutul ei – dar eram în continuare naivă, căci psihiatrul ei nu a considerat-o transgender. Am presupus că ea nu va fi capabilă să obțină recomandarea pentru testosteron pe care era hotărâtă să îl ia.

Noi, părinții, suntem ignorați și calomniați în timp ce copiii noștri suferă în numele incluziunii și acceptării / toleranței. Sper ca măcar câțiva democrați deschiși la minte să se trezească și să-și recunoască vina / complicitatea de a răni copiii vulnerabili. Sper ca ei să-și pună această întrebare: De ce medicii îi indoapă cu medicamente pe copii în numele unei identități de gen nedovedite și maleabile? și de ce legiuitorii impun „identitatea de gen” în legile federale și statale?

Am greșit. Doar după o consultație, și doar cu o banală analiză de sânge, Planned Parenthood încurajează tinerii, femei si bărbați, să-și urmarească sinele autentic în schimbarea cu tratament hormonal de la un sex la altul. Tot ceea ce trebuie pentru acest demers sunt cațiva bani și o semnătură pe un formular privind luarea la cunoștință și înțelegerea riscurilor.

A doua mărturie

Acesta este traseul pe care fiica mea l-a parcurs la frageda varstă de 20 de ani, ignorându-și și psihiatrul.

Fiica mea, la 14 ani, în mod spontan, s-a decis că ea este de fapt bărbat. După ce a suferit mai multe evenimente traumatice și după ce a petrecut mult timp pe internet, ea m-a anunțat că este „transgender”. Personalitatea ei s-a schimbat aproape peste noapte, de la o fată drăguță și iubitoare a devenit un „mascul pansexual” plin de ură și cu un limbaj colorat. La început, am crezut că trece printr-o fază efemeră. Dar cu cât încercam să mă înțeleg cu ea, cu atât devenea mai întărâtată. Cu aproximație în timpul acestei descoperiri a fost diagnosticată cu ADHD, depresie și anxietate. Iar experții în sănătate mintală au părut mai preocupați ca să o ajute să-și asume noua identitate ca bărbat și să mă convingă pe mine să accept că fiica mea este de fapt fiul meu.

Soțul meu a scris celor de la Planned Parenthood explicându-le istoricul sănătății mintale a fiicei noastre, oferind și numele psihiatrului și numărul lui de telefon, însă avocatul Planned Parenthood a răspuns scurt că ei presupun că orice persoană peste 18 ani este capabilă să-și dea consimțământul după ce a fost informată.

Nu contează ce cred alții despre celelalte servicii ale Planned Parenthood, faptul că ei se oferă imediat să prescrie hormoni puternici cu multe efecte necunoscute și de durată – mai ales unor oameni cu probleme mintale – ar trebui sa ne șocheze. Oamenii trebuie să știe că aceasta este noua afacere marca Planned Parenthood.

La 16 ani, fiica mea a fugit de acasă și a raportat la Departamentul de Protecție a Copilului că ea nu se simțea în siguranță să trăiască cu mine pentru că eu am refuzat să mă adresez ei cu pronume masculine sau cu noul ei nume masculin. Deși Departamentul a investigat cazul și a descoperit că era bine îngrijită, m-a forțat să mă întâlnesc cu o persoană transgender pentru „a fi educată” în legatură cu aceste probleme. Curând dupa aceea, fără știința mea, un endocrinolog pediatru a învățat-o pe fiica mea – minoră – să-și injecteze testosteron. Fiica mea apoi a fugit în Oregon unde legea statului îi permite – la vârsta de 17 ani, fără știința sau consimțământul părintelui – să-și schimbe numele și genul legal la tribunal și să-și facă mastectomie și o histerectomie totală.

La vârsta de 17 ani, după incursiunea pe TumbIr și după ce două dintre cele mai vechi și apropiate prietene din liceu s-au declarat transgender, fiica noastră ne-a spus că ea este „de fapt un băiat”. Terapeutul ei a diagnosticat-o cu autism. Terapeutul a fost de asemenea clar când ne-a spus că noi „vom pierde controlul asupra medicalizării”, după ce fiica noastră va împlini 18 ani. Ca angajat federal, nu am putut găsi asigurare de sănătate care să nu acopere tratamentul cu hormoni pentru auto-declarata disforie de gen.

Fiica mea, odată frumoasă, are acum 19 ani și este un bărbos fără adăpost, în sărăcie lucie, sterilizat și fără acces la servicii de sănătate mintală, bolnav psihic și plănuind o intervenție chirugicală prin care i se va tăia o parte din braț pentru a i se construi un penis fals.

Fiica mea are acum 20 de ani și a făcut tratament cu testosteron timp de un an și și-a făcut o programare pentru un consult în vederea unei duble masectomii – și asta deși ea nu-și poate cumpăra legal o băutură alcoolică. Nu pot obține niciun răspuns de la doctori la întrebarile și îngrijorările mele despre riscurile pe care aceste „tratamente” le au. Nu am primit niciun răspuns de la specialiștii în sănătate mintală, privind ce recomandă acest tratament, sau despre ce o diferențiază pe fiica mea de acele tinere care nu mai sunt transgender și s-au schimbat la loc, uneori după ce au fost mai mulți ani sub tratament hormonal. Obligată să-i privesc pe acesti adulți care îmi manipulează fiica, ca să facă asta fără nicio acoperire medicală, științifică, este un scenariu pe care nu mi-am închipuit că vreun părinte îl va trăi, cel puțin, nu în Statele Unite! Dar aceasta este noua noastra realitate – o realitate pe care media națională nu o abordează. (Articol A.F.R. din 4 aprilie 2019, n. red.)

Cât de rău mă doare inima și cât de furioasă sunt, ca mamă, nu se poate descrie. De ce legea statului Oregon permite copiilor să ia decizii medicale care să le altereze viața? Ca societate, noi suntem total împotriva „circumciziei feminine”. De ce doctorii, care jură să nu facă rău, au permisiunea să sterilizeze și să mutileze copiii deziluzionați sau bolnavi psihic?

A treia mărturie

În august 2017, fiica noastră, elevă în clasa a șaptea a venit acasă, dintr-o tabără crezând că este băiat. Ea avea un vocabular nou și o dorință puternică să-și schimbe numele și prenumele. Nu am prevăzut că ar fi trebuit să întrebăm organizatorii taberei dacă ea va fi într-o cabină cu alte fete care erau în procesul de schimbare de gen.

Noi bănuim că fiica noastră a presupus că de vreme ce eu și soția mea suntem lesbiene și liberale privind politica, noi îi vom susține această nouă identitate. Noi suntem lesbiene, dar nu avem niciun dubiu privind sexul nostru biologic. Ea a încercat să ne convingă cu o explicație ca la carte că ea s-a simțit dintotdeauna băiat, dar nu am văzut și nici nu am auzit de la ea vreo dovadă a acestui mod de gândire. Am ascultat-o, i-am dat spațiu pentru a-și împărtăși sentimentele, și am încercat din răsputeri să nu îi transmitem că eram oripilate de aceasta revelație.

În timp ce ne străduiam să găsim informații care să ne ajute să înțelegem, am găsit dovezi ale unei infectări sociale în tot internetul. YouTube, Instagram, Twitter, și Reddit pun la dispoziție un ghid și o carte de buzunar privind trecerea, completată cu vedete transgender ca Jazz Jennings si Riley J. Dennis, cu mii de fani.

„Numai împreună bărbatul şi femeia formează omul complet.” Immanuel Kant

Nu am scăpat nici pe departe de pericol. Unii părinți care se confruntă cu această problemă consideră că suntem norocoase pentru

Alianța Familiilor din Romania

pagina 26

www.alianta-familiilor.ro

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

Ai copii? Ești alarmat? Foarte bine. Reacționează !

că copiii ar fi ființe sexuale de la naștere. Omul trâmbițat cu entuziasm de publicații populare precum „Time” și „Life Magazine” nu a fost nimic altceva decât un codoș monstruos al violurilor de copii. De fapt, a mers într-atât de departe încât să înregistreze țipetele și zbaterile de durere ale copiilor, leșinurile și convulsiile acestora pe seama abuzului infernal la care el îi supunea, ca dovezi ale „orgasmului” – mai ales la copiii care nu puteau încă să vorbească.

Alfred Kinsey este cunoscut ca „părintele «Revoluției Sexuale»”.

S-a vorbit mult mai puțin despre celelalte „descoperiri” tulburătoare ale sale – un studiu aprofundat al „comportamentului sexual” la copii, precum și afirmațiile că aproape 10% dintre bărbați făcuseră acte sexuale cu animale (ca și 3,6% dintre femei) și că acest număr creștea la 40-50% pe baza apropierii de ferme. Cercetarea lui Kinsey portretiza oamenii ca fiind amorali și motivați de sex, fiind creditată pentru schimbarea fundamentală a percepției cu privire la sex în cultura noastră.

Așa-numita cercetare a lui Kinsey a fost o simplă încercare de a justifica faptul că el însuși era un om profund tulburat.

Dr. Reisman scrie: „Amândoi cei mai recenți biografi admiratori ai lui Kinsey au mărturisit că acesta era un bi/homosexual sadic, care și-a sedus studenții bărbați și și-a forțat soția, personalul și soțiile membrilor de personal să presteze pentru și cu el în filme pornografice ilegale, produse în mansarda familiei. Kinsey și acoliții săi, Wardell Pomeroy, Clyde Martin și Paul Gebhard, aveau căsătorii „de fațadă”, care ascundeau strategiile acestora de a înlocui ceea ce ei numeau o eră iudeocreștină procreativă limitată cu un „paradis pedofil bi/homosexual în care orice să fie permis”.

Ați priceput? Părintele Revoluției Sexuale a fost un infractor sexual, bisexual și sadomasochist, care a facilitat tortura sexuală a sugarilor și copiilor.

Scopul lui nu a fost de a se angaja doar într-o cercetare științifică pentru a vedea spre ce indică datele, ci mai degrabă, după cum notează unul dintre prestigioșii săi biografi, Michael Jones, de a lansa o cruciadă pentru subminarea moralității sexuale tradiționale. A făcut acest lucru cu un succes furibund – influența lui Kinsey asupra educației și a legislației cu privire la sex din lumea occidentală este absolut uluitoare. Unii au afirmat chiar că, deși este posibil ca Kinsey să fi fost tulburat și angajat într-un comportament imoral, concluziile fundamentale și datele acestuia rămân totuși precise. Și acest lucru se dovedește a fi complet fals.

Potrivit lui dr. Reisman:
– A suprimat în secret trei sferturi din datele cercetării ;

– (Echipa dr. Kinsey) „a forțat” subiecți să ofere răspunsurile dorite la întrebările cu privire la sex;

– Kinsey a solicitat și a încurajat pedofili, din țara sa de reședință și din străinătate, să violeze un număr cuprins între 317 și 2.035 de sugari și copii pentru pretinsele sale date cu privire la „sexualitatea copilului”.

– Educatorii sexuali, pedofilii și lobbiștii acestora citează frecvent aceste „date” cu privire la copii în cadrul educației cu privire la „sexul sigur”, pentru a dovedi o presupusă nevoie a copiilor de satisfacție homosexuală, heterosexuală și bisexuală.

– Și-a bazat afirmațiile cu privire la bărbații normali pe o populație masculină în proporție de aproximativ 86% aberantă, care a inclus 200 de psihopați sexuali, 1.400 de infractori sexuali și sute de persoane din fiecare din următoarele categorii: prizonieri, bărbați prostituați și homosexuali promiscui. Mai mult, atât de puține femei normale au fost dispuse să discute cu cercetătorii, încât Kinsey a etichetat femeile care conviețuiau de peste un an cu un bărbat ca fiind „căsătorite”, reclasificând datele cu privire la prostituate și alte femei neconvenționale ca și cum acestea ar fi fost casnice-model.

Este de o importanță crucială ca oamenii să afle adevărul care se ascunde în spatele Rapoartelor Kinsey.

În ziua de astăzi, educatorii sexuali cu mintea inundată de pornografie, experții juriști, cadrele universitare și, mai tulburător, grupările de pedofili precum N.A.M.B.L.A., care militează pentru „intimitate intergenerațională” (pedofilie – n. tr.), utilizează la unison lucrările lui Kinsey pentru a-și justifica agendele și a conferi credibilitate științifică cauzelor lor.

Majoritatea oamenilor nu au idee cine a fost cu adevărat Alfred Kinsey și cum a fost desfășurată în realitate așa-numita sa cercetare. Personal, am auzit despre Alfred Kinsey în primul an de studii universitare de istorie, când profesorul meu a anunțat că „nu a existat nicio Revoluție Sexuală”, fiindcă Rapoartele Kinsey ar fi dovedit că oamenii s-au angajat dintotdeauna în tot felul de comportamente sexuale bizare și criminale.

Istoria reală este oripilantă. Aceasta întoarce stomacul pe dos. Totuși, este de asemenea esențial să știm cum, exact, am ajuns la un așa nihilism sexual în cultura noastră.

––––––––––-

Aranjament grafic – I.M.

(Preluare ART-EMIS, 10.06.2020 pagina 27

[1] Jonathon van Maren, Alfred Kinsey was a pervert and a sex criminal. This is the man widely credited with sparking the whole sexual revolution – https://www.lifesitenews.com/news/alfred-kinsey-was-a-pervert-and- a-sex-criminal – 25 august 2014 – traducere Iulia Matei

De asemenea, aceste date sunt citate cu regularitate pentru a „dovedi”

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 39 (60) – IULIE – SEPTEMBRIE 2020

CATEDRALA NAȚIONALĂ… LA ZI

„Biserica este corabia care ajută pe oameni să treacă de la viaţa pământească vremelnică la viaţa cerească veşnică”

DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

CATEDRALA NAȚIONALĂ… scăldată în soarele blând al dupăamiezii ultimei zile de vară din acest an. (imagine luată la 31.08.2020, orele 19 și 18’ – foto: Constantin Bobaru)

Sprijiniți Catedrala Mântuirii Neamului

1. Direct la orice unitate de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române urmând a primi chitanță personalizată; 2. Prin SMS 8822 în valoare de 2 EUR (nu se aplică TVA) valabil în: Vodafone, Orange și Telekom;
3. Prin depunere de numerar sau virament bancar în următoarele conturi BCR ale Patriarhiei Române:

– LEI : RO53 RNCB 0075 0048 9503 0109 Sucursala Sector 4, București – EUR: RO96 RNCB 0075 0048 9503 0111 Sucursala Sector 4, București – USD: RO26 RNCB 0075 0048 9503 0110 Sucursala Sector 4, București

Donează acum 2€ prin SMS

Varianta electronică a revistei „Vatra Noastră Românească” poate fi accesată de pe adresa:www.bibliotecabotosani.ro/index.php/vatra-noastra-romaneasca
E-mail: vnr.bt.2000@gmail.com
Editor: Uniunea Vatra Românească – Filiala Judeţeană Botoşani;

Data publicării: septembrie 2020;