La moartea generalului Iulian Vlad

Parcă vă întrebaţi cândva cine a deschis uşile CC – ului.

                    CONFERINŢA „1989 – ADEVĂR ŞI MANIPULARE”
                 – Universitatea Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu –
                                   (Stenograma)

      Organizator: Aş adresa o întrebare deocamdată ca să sparg gheaţa, cum zice olteanul, excelenţei sale domnul general Iulian Vlad. Una, deocamdată una, după aia o să îi adresez mai multe. Domnule general, de ce din CFSN iniţial au fost excluşi cei doi generali cărora li s-a atribuit sintagma legată, de către Băcanu, ‘Noaptea generalilor’, de ce dumneavoastră şi răposatul general Guşă, care în acele momente reprezentaţi, cum să zic, cheia rezolvării situaţiei de criză, aţi fost lăsaţi de-o parte? Anticipând şi printr-o anumită… adică nu cumva aveaţi soarta pecetluită de către emanaţi? Vă rog.

      Iulian Vlad, fostul şef al Departamentului Securităţii Statului: Stimate domnule profesor Gorun, doamnelor şi domnilor profesori, onorată asistenţă, iubiţi camarazi, vă mărturisesc că sunt profund emoţionat. Sunt emoţionat pentru că mi-aţi făcut onoarea de a participa la o întrunire academică de un asemenea nivel, sunt emoţionat pentru că, după aproape 26 de ani de tăcere impusă sau autoimpusă, iau pentru prima oară cuvântul în public, bineînţeles în afara depoziţiilor pe care le-am făcut în propriile mele procese, trei la număr, în urmă cărora m-am ales cu o condamnare de 25 de ani de închisoare din care am executat neîntrerupt patru ani, cei mai mulţi la teribila închisoare Jilava. Emoţionat pentru că, de asemenea, după mulţi ani m-am revăzut cu vechii mei camarazi şi colaboratori de atunci.

      Problematica ce a fost pusă în discuţia noastră este evident proastă, este cu neputinţă chiar şi o sumară trecere a ei în revistă…ne-ar trebui pentru aceasta multe ore, cu atât mai mult dacă ar fi, şi este necesar să se aprofundeze unele lucruri. Pentru că dorim să vă venim în întâmpinare cu cât mai multe date în posesia cărora noi suntem. Eu prin natura funcţiei pe care o aveam în decembrie 1989 am fost plasat în centru sau, dacă vreţi, în epicentrul evenimentelor din decembrie 1989. Ca să nu mai vorbesc despre ceea ce ştiam din ceea ce instituţia pe care am condus-o atunci mi-a furnizat cu anticipaţie. Deci sunt foarte multe şi foarte importante date. Nu suntem singurii depozitari ai adevărului, şi poate că aşa cum este omeneşte fiecare aflându-ne în anumite puncte, în anumite poziţii, poate că stăpânim mai bine adevărurile pe care le-am observat din acele poziţii, din acele puncte în care ne aflam. Dar este tot atât de adevărat că în ceea ce mă priveşte, prin natura serviciului pe care îl aveam, trebuia să cunosc şi ansamblul situaţiei. Si trebuie să vă mărturisesc, cu modestia care se impune, că am cunoscut-o şi poate că am şi stabilit-o în cea mai mare măsură.

      Intrebarea, ca să trec direct la întrebarea care mi s-a pus, că este o întrebare foarte interesantă, foarte interesantă şi mă voi strădui să vă dau un răspuns cât mai exact cu putinţă. Esenţa răspunsului ar consta în faptul că atât generalul Guşă, care pentru memoria lui cu toţii îi suntem datori, pentru că a fost un foarte bun patriot, un mare român, cât şi subsemnatul, nu făceam parte din ceea ce se proteja sub ceea ce mai târziu s-a numit Cupolă de către unii sau conspiraţie de către alţii sau, ştiu eu, câte alte denumiri nu s-au mai dat. Noi în zilele acelea de început ne-am făcut pur şi simplu datoria de pe funcţiile pe care le aveam.
      Pentru că generalul Guşă era şef al Marelui Stat Major, deci comandantul executiv al Armatei, iar eu eram ministru secretar de stat, şef al Departamentului Securităţii Statului, deci cealaltă forţă armată foarte importantă pe care o avea ţara atunci. Si deci puterea armată era în mâinile noastre, în mâinile generalului Guşă şi ale mele. Evident că cei care au fost mai apoi beneficiarii puterii la care pe noi nu puteau să ne asocieze, nu puteau, am spus de ce, nu făceam parte din acelaşi grup şi nu am făcut niciodată parte din acelaşi grup.
      Noi ne-am îndeplinit misiunile, îndatoririle funcţiilor pe care le aveam, pentru că pe de-o parte, pe cale informativă, se întrevăzuse posibilitatea unor provocări care ar fi determinat o vărsare de sânge fără precedent şi mai apoi ştiţi şi dumneavoastră ce s-a proferat pe la posturile de televiziune, pe la radio, adunări de tot felul. Si trebuia să ţinem în frâu această forţă de apărare a statului. Nu se putea altfel. Si am făcut-o în chipul cel mai conştient. In al doilea rând s-a intenţionat, şi a fost poate dacă se şi realiza, ar fi fost o crimă fără precedent cu urmări nebănuit de mari, cu vărsare de sânge ca niciodată dacă între Armată şi forţele de Securitate s-ar fi iscat un conflict.
      Dacă trăgeau unii împotriva altora. Sigur, încercări s-au făcut, unele au fost chiar reuşite, cazul de la Otopeni, de exemplu, unde au murit câteva zeci de copii, de tineri, abia încorporaţi în luna noiembrie în Armată. Au fost pur şi simplu măcelăriţi. Bineînţeles, şi nechibzuinţa şi miopia şi câte altele ale unui comandant care răspundea de paza aeroportului, era un general de aviaţie. Dar diversiunea a jucat rolul cel mai mare.
      Ei bine, imaginaţi-vă ce s-ar fi putut întâmpla dacă această diversiune se generaliza. S-au mai încercat şi prin alte locuri, nu este cazul să vă citez prea multe exemple, pentru că toate au avut aceleaşi trăsături, până la urmă.
      Dar, spre onoarea, spre cinstea generalului Guşă care, aşa cum vă spuneam, a fost un patriot desăvârşit, un militar desăvârşit şi cu care am colaborat în cele mai bune condiţii. Adevărat, aveam o ascendenţă, şi gradul meu era mai mare şi funcţia şi răspunderile, dar şi responsabilităţile lui, şi în timp de pace şi în situaţiile din decembrie, erau uriaşe. Si le-a făcut cu cinste faţă. Deci, aşa cum am spus pe scurt, acesta este răspunsul. Nu puteam să fim cooptaţi mai apoi în diferitele organisme care au vrut să statueze forma de putere care atunci s-a înfiinţat, a luat fiinţă, pentru că noi nu făceam parte din aceeaşi grupare. Cei care au beneficiat de putere de la primul şi până la ultimul au fost într-o formă sau alta puşi de acord în prealabil. Si ştiţi dumneavoastră, potrivit proverbului: cine se aseamănă se adună. Aşa că nu a fost prea greu ca să se adune. Si s-au adunat. Nu ştiu dacă este suficient răspunsul meu.

      Participant de conferinţă:
      Aţi înaintat acel raport secret 007… din 1989 preşedintelui în care făceaţi o analiză a situaţiei geopolitice… şi a multiplicărilor care urmau să se producă. (Neinteligibil) Deci întrebarea mea este dacă Ceauşescu citind acel raport a reuşit să facă distincţia, cunoscându-l dumneavoastră, a reuşit să facă distincţia între destinul său politic care urma să fie schimbat major şi interesele unei noi ordini mondiale la care România trebuia să fie parte fără a fi victime… (neinteligibil)

      I. Vlad: Da, am înţeles întrebarea. Vreau să vă spun că instituţia pe care am comandat-o, i-am prezentat şefului statului informaţii în flux continuu până aproape în clipa în care a luat hotărârea să plece din sediul Comitetului Central. Si aici fac o paranteză, nu putea să mai rămână în sediul Comitetului Central. In faţa Comitetului Central este o piaţă imensă, se numea Piaţa Palatului cândva, acum pare că se numeşte Piaţa Revoluţiei. Piaţa aceea a devenit în câteva ore neîncăpătoare, pentru că în dimineaţa zilei de 22 decembrie mase imense din zonele industriale ale Capitalei, mai cu seamă din zonele industriale ale Capitalei la care s-au ataşat foarte mulţi alţi cetăţeni, instituţii, şcoli, s-au îndreptat spre această agoră, era o agoră unde se adunau cetăţenii. Stiţi dumneavoastră iniţial ce se întâmpla acolo, e, de data aceasta s-a întâmplat altceva. Ceauşescu nu mai putea să rămână în sediul Comitetului Central. Poate că va fi util, la momentul potrivit, să vă şi explic ce s-a întâmplat cu forţelor care erau prezente acolo. Eu, de exemplu, în zona, poate că unii dintre dumneavoastră cunosc topografia locului, în zona care se circumscrie, între Bulevardul Magheru şi Bulevardul Bălcescu până la Universitate, pe strada Edgar Quinet până se coboară pe Bulevardul acum Regina Elisabeta până la strada Brezoianu, urcă spre strada Stirbei Vodă şi se întoarce spre est prin faţa hotelului Athenee Palace, în spatele Ateneului Român până iese în Bulevardul Magheru. In această zonă eu aveam dispusă forţa unei brigăzi, o brigada e o mare unitate, cu tot armanentul de luptă, pentru că deja se dăduse decretul de mobilizare generală, şi toate unităţile de acum erau înarmate pentru război, pentru luptă. Deci cu cartuşe nu oarbe, nu de manevră, ci cu cartuşe adevărate.
      In afară de asta, în cadrul intern, dar care de asemenea urma traseul celui dintâi, dar puţin mai strâns, adusesem actuala Academie Alexandru Ioan Cuza, academia Ministerului de Interne, în paranteză vreau să vă spun – al cărei comandant am fost un număr de ani, poate a fost funcţia care mi-a plăcut cel mai mult pentru că eu însumi sunt dascăl la meseria mea de bază şi a fost funcţia care m-a legat cel mai mult şi căreia i-am consacrat tot ce am putut mai bun.
      Acolo erau cu tot armamentul din dotare 700 de elevi, vă daţi seama, alt nivel de instruire decât al soldaţilor, şi 200 de ofiţeri. Deci aproape tot 1.000 de oameni. Aproape că nu se putea să treci de oamenii aceştia, erau aproape om lânga om. Ei bine, vă rog să reţineţi, în dimineaţa zilei de 22 decembrie la ora opt şi câteva minute, eu mă aflat de câteva zile la Comitetul Central de unde nu am mai putut obiectiv pleca la minister, am chemat la ordin pe şefii statelor majore de la cele două unităţi, şeful Statului Major al Scolii Militare de Ofiţeri, colonelul Gheorghe Năbăcel, şi pe şeful Statului Major al Trupelor de Securitate, colonelul Pavelescu, care comandau forţele acelea. Si le-am ordonat ca în ordine desăvârşită să se retragă din dispozitiv şi să se îmbarce, să se întoarcă la unităţile de origine. Deci toată masa aceea de oameni în uniformă înarmaţi, pregătiţi ca la ordin să tragă, s-au retras. Masa aceea imensă de cetăţeni de care vă vorbeam că se îndreptau spre Piaţa Palatului nu a mai avut niciun obstacol în cale. Si s-a deplasat liber în Piaţa Palatului.
      Evident, că în această situaţie Ceauşescu nu mai putea rămâne. In împrejurări de acest fel, aici sunt şi istorici, şi deputaţi, cu toţii sunt oameni foarte cultivaţi, citiţi, ştiu ce s-a întâmplat în momentul ăsta în istorie cu cei care se aflau în vârful piramidei puterii. Sigur, fuga lui Ceauşescu de la Comitetul Central a fost facilitată de Stănculescu care, peste capul Direcţiei de Securitate şi Gardă, a chemat un elicopter, în care s-a îmbarcat Ceauşescu şi încă alţi doi membri ai Comitetului Politic Executiv şi au plecat în necunoscut. Zic în necunoscut pentru că, din păcate, şi asta a fost iarăşi o altă mare eroare a lui Ceauşescu, nu a spus nimănui că pleacă, că ia hotărâre de plecare şi unde se duce. In mod natural, în mod normal, trebuia să ne spună,
      Securitatea trebuia să ştie unde pleacă, care va fi sistemul de legătură cu el, cum putem comunica şi ce trebuie să facem în continuare. Ce ordine dă în continuare. Din faţa liftului în care s-a urcat pentru a ajunge pe platforma de deasupra Comitetului Central, ca să se îmbarce în elicopter, cu voce necontrolată şi unul şi celălalt, adică şi Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, au ţipat, la propriu, către ofiţerii de gardă, care îl însoţeau, să tragă, să se tragă, să nu se permită pătrunderea în sediul Comitetului Central. Ei bine, din nou, ofiţerilor care răspundeau de măsurile speciale care erau luate în sediul Comitetului Central… pentru că trebuie să vă spun că în sediul Comitetului Central la acea oră erau până la aproape câteva sute, ca să nu vă dau cifra exactă, de ofiţeri ai Direcţiei de Securitate şi Gardă, înarmaţi cu cele mai bune arme din dotarea Infanteriei de la acea vreme.
      Deci cu pistoletele cele mai performante, cu automatele cele mai bune şi aşa mai departe, puşti mitraliere, cu mitraliere, deci cu armament greu de infanterie şi aşa mai departe. Dar uşile s-au deschis, la ordinul pe care, de asemenea, l-am dat. Ce trebuia să facem în momentul acela? Să fi pus puşca pe mulţimea aceea? Păi, ar fi căzut cum cad boabele de grâu, prin partea locului se mai spune şi, aşa, în faţa secerătorii. Nu era posibil. Aşa ceva nu aş fi făcut niciodată şi nu am făcut niciodată.

      Ei bine, sigur, sunt astăzi unii, şi au fost şi în trecutul apropiat, alţii care nu au îndrăznit să o spună deschis, astăzi au mai mult curaj şi spun, că generalul Vlad a trădat. Nu am trădat. Eu am jurat credinţă poporului român şi patriei mele Republica Socialistă România, aşa cum era formula jurământului militar. Ce să fi făcut? Era simplu, cel mai simplu lucru. Un ordin din două cuvinte: vă ordon, trageţi! Sau: vă ordon, foc! Si ar fi căzut, aşa cum vă spuneam, ca spicele de grâu. Ar fi fost bine? Eu am socotit că nu e bine şi aceasta a fost, este şi va rămâne convingerea mea pe viaţă. Si colegii mei care au fost puşi în situaţii aproximativ similare, la judeţe, printr-un ordin pe care de asemenea mi l-am asumat, au avut armamentul şi muniţia închise şi în zilele acelea fierbinţi nu s-au atins de arme. Pentru că noi, Securitatea, nu eram o armată de front, nu eram constituiţi din unităţi luptătoare, acelea se constituiau în altă parte. Nici măcar din unităţi care să păstreze ordinea publică, acela era atributul Miliţiei, pe care, într-o măsură importantă, a încercat să şi-l îndeplinească.

      Si, deci, Ceauşescu a plecat. Bineînţeles, nu a trecut mult timp, am aflat care este traiectoria, pentru că a oprit pentru un moment la Snagov, şi-au luat nişte lucruri pentru drum şi au plecat mai departe. Traseul îl cunoaşteţi, iar capătul drumului, de asemenea îl ştiţi. Aceeaşi Târgovişte care l-a înghiţit şi pe Tudor Vladimirescu, cândva.
      Nu ştiu dacă la momentul acesta ar mai fi ceva de spus.
      Participant: (…) Dumneavoastră, în calitatea pe care aţi avut-o, când aţi aflat … că Ceauşescu a fost reţinut? (…)
      I. Vlad: Vreau să vă spun că… Da, e foarte bună întrebarea şi necesară. Bineînţeles că am ştiut, am ştiut tot parcursul, pentru că pe Ceauşescu l-au însoţit în nişte condiţii de transport absolut improprii, precare chiar, doi ofiţeri din garda personală.
      Pe unul l-a debarcat Ceauşescu, pentru că pilotul elicopterului i-a… da, care mai târziu a murit şi el, i-a raportat că elicopterul nu mai poate face faţă sarcinii şi într-un drum de tara din acesta undeva, au coborât, a coborât şi ofiţerul, aşa în câmp deschis, şi bineînţeles ştia cum să se orienteze în teren şi s-a dus la prima instituţie care îi era apropiată. Dar celălalt a mers cu el în continuare până la momentul reţinerii, până la momentul arestării, până la momentul Târgovişte. El a fost reţinut în sediul Miliţiei de la Târgovişte, pentru că el a vrut de la Miliţie să mai dea nişte ordine, să mai clarifice nişte lucruri, care anume o să le aflăm când vom ajunge pe partea cealaltă şi a fost arestat. Deci aşa s-au petrecut lucrurile.

      Poate că este un moment de interes şi eu aş vrea să nu îi privez pe ceilalţi colegi ai mei care au şi dânşii lucruri foarte importante să vă povestească. Colonelul Teodorescu, care mulţi ani a lucrat în Serviciul de Informaţii şi apoi de Contraspionaj cu funcţie de conducere, a fost unul din cei pe care i-am desemnat, în ziua de 14 dacă ţin minte, 15 să plece la Târgovişte… la Timişoara. Deci oricum a fost… a făcut parte din echipa pe care am ordonat să o deplasăm la Timişoara, condusă de un camarad al nostru, un om absolut admirabil care nu mai este în viaţă, a murit în închisoare, generalul Macri. Si cred că o să vă spună şi dânsul nişte lucruri foarte importante.
      Dar despre Milea, o întrebare care se pune tot mai des şi pe bună dreptate foarte multă lume vrea să ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a sinucis, a fost ucis, de cine a fost ucis şi aşa mai departe? Sunt dator, pentru memoria lui Milea, să vă spun, poate or fi lucruri inedite unele din cele pe care vi le voi comunica. Eu întâi vreau să vă spun că am fost foarte apropiat de Milea. Aş putea zice că am avut o relaţie foarte strânsă de prietenie. Si gradele erau aceleaşi, general colonel unul, general colonel celălalt. Membri ai Guvernului amândoi, eu eram membru al Comitetului Central, el era membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar eram foarte adesea chemat şi eu la şedinţele Comitetului Politic Executiv.
      Nu vă mai spun că, ca membri ai Guvernului, eram de asemenea împreună. Si din această relaţie apropiată, despre care aş avea foarte multe lucruri inedite să vă povestesc, între noi s-a creat o relaţie strânsă, foarte deschisă şi, la urma urmelor, eram ceea ce eram fiecare şi viaţa militară este o viaţă nu foarte uşoară, e o viaţă foarte adesea grea. Aşa, văzută Armata la defilare este splendidă, dar până când faci pasul acela de defilare corect, te transpiră, te trec multe ape, ca să zic aşa, la figurativ vorbind. Ei bine, mă rugase ca dacă eu ajung primul la şedinţele Comitetului Politic Executiv sau la şedinţele de Guvern să îi ţin un loc lângă mine şi bineînţeles el făcea la fel. Aşa s-a întâmplat şi în decembrie ’89, la cele câteva şedinţe de Comitet Politic Executiv.
      Dar ultima este cea mai importantă, din acest punct de vedere vorbind, al cazului Milea. Inainte însă de şedinţa Comitetului Politic Executiv, care s-a ţinut în dimineaţa zilei de 22 decembrie, după orele 08:00, deci eu dădusem ordinul de care vă vorbisem mai devreme, ca să se retragă din zonă unităţile mele, în noaptea precedentă, deci mai exact în după-amiaza zilei de 21 decembrie, după spargerea mitingului, eu eram la Minister, Milea era la Comitetul Central, era membru al conducerii superioare a partidului, participase la miting, şi după spargerea mitingului, în condiţiile în care probabil cei mai mulţi dintre dumneavoastră l-aţi urmărit, poate cei mai tineri nu au cum să nu îl ştie, Milea a fost numit să comande acţiunea de liniştire a lucrurilor în Capitală.
      Deci a fost pus în funcţia de comandant al Comandamentului pentru liniştirea, repet, expresia dată, a lucrurilor în Capitală. Si l-a luat ca adjunct al lui şi, mă rog, care să conducă operativ pe teren lucrurile, pe generalul Hortopan, care e de prin partea locului. Si cu care, de asemenea, m-am cunoscut foarte bine. A murit şi el, nu mai este în viaţă. Ce s-a întâmplat în Bucureşti în după-amiaza şi în noaptea zilei de 21 spre 22, probabil că ştiţi. Au fost morţi şi răniţi. Spre miezul nopţii mă aflam în faţa uneia din intrările Comitetului Central, acolo era Cartierul General, să zicem, Ceauşescu nu a mai plecat din sediu, era acolo. Si în condiţia aceasta nici noi nu aveam voie să părăsim zona. Si eram împreună cu mai mulţi generali şi ofiţeri superiori din subordine, dar şi de la Armată. Si ce puteam să discutăm decât despre nenorocirea care se întâmplă în ţară şi în stradă? Si după miezul nopţii, nu ştiu, nu am remarcat sau nu mai ţin minte ora, lucrurile erau atât de precipitate şi tensiunea atât de mare, dinspre Palatul fost Regal, mai exact dinspre strada Academiei, dacă ştiţi topografia locului, s-a arătat Milea înconjurat de nişte generali şi ofiţeri.
      Când m-a văzut, a venit direct la mine. M-a luat în braţe şi a început să plângă. M-a impresionat profund gestul lui şi am spus: domnule ministru, vă rog, haideţi să intrăm în sediu! Nu se cade să arătaţi această slăbiciune, ofiţerilor din subordine. In fine, am intrat în sediu, şi ne-am dus spre cabinetul… înspre biroul lui Ceauşescu, el era acolo, se retrăsese, şi ne-am aşezat pe câte un fotoliu. Undeva la o distanţă mai mare, înţepenise, să zic aşa, într-un fotoliu, şi moţăia, Gogu Rădulescu. Cei care îl ştiţi, era membru al Comitetului Politic Executiv, vechi regalist şi aşa mai departe. Si a început din nou să plângă şi să spună: tovarăşe Vlad – în particular aşa ne spuneam – vă rog foarte mult să întâlniţi pe soţia mea şi fata mea şi să le spuneţi dumneavoastră că eu nu am fost un criminal. Nu eu am hotărât reprimarea care a avut loc azi-noapte, am primit ordin pentru asta.
Era un om cu o construcţie psihică, un fel de a fi mai aparte. In ciuda aparenţelor era un om sensibil şi un om blând.

      În fine, am discutat mai multe lucruri, unele de importanţă capitală, dar Milea nu era omul care fusese, cel puţin până în ajun. Era literalmente prăbuşit. L-am rugat să se retragă şi să îşi ia câteva ore de odihnă. Câte puteau să fie nu ştiu, două-trei, pentru că la ora 08:00 în dimineaţa zilei respective, eu am primit telefon de la Silviu Curticeanu, secretar al Comitetului Central al Partidului, ca, nu ştiu dacă mai ţin minte ora, 09:00, să fiu prezent la aşa-numita săliţă, cam cum a fost biroul în care ne-am văzut noi în dimineaţa aceasta, unde Ceauşescu de obicei convoca pentru discuţii mai restrânse şi pe unii demnitari. Pentru că acolo se va ţine o şedinţă a Comitetului Politic Executiv. Eu, cum vă spuneam, eram în sediul Comitetului Central, eram la Direcţia de Securitate şi Gardă. Am ajuns printre cei dintâi acolo, eram foarte aproape. Si am ocupat un scaun mai spre centrul mesei şi în dreapta am rezervat un loc pentru Milea. A ajuns şi Milea. Avea o figură, iertaţi-mă, dar absolut cadaverică, nu mai semăna a om. Se înţelege că în noaptea aceea, în orele acelea care mai rămăseseră, Milea nu a închis ochii. L-am întrebat ceva, mi-a dat un răspuns absolut cred că nici el nu a auzit ce a spus, pentru ca după aproximativ câteva minute, veniseră cei mai mulţi din cei care fuseseră condamnaţi, apare în cadrul uşii Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu. In ordinea de precădere, ştiţi, întâi bărbatul şi pe urmă femeia.
      Asta era o regulă consacrată. Si s-a oprit în cadrul uşii şi şi-a îndreptat privirea pe direcţia în care ne aflam. Vă mărturisesc că eu nu am mai întâlnit în viaţa mea un om cu o privire atât de pătrunzătoare. Te străpungea, pur şi simplu, când avea să îţi reproşeze ceva, când avea să îţi facă o anumită observaţie şi aşa mai departe. Mai ales în asemenea momente, te străpungea cu privirea. Vă mărturisesc că m-am considerat că sunt primul vizat, mai ales că săvârşisem un şir de lucruri grele, despresurasem Comitetul Central, cum v-am povestit, toată zona. Probabil că şi Postelnicu care era pe aproape s-a gândit că şi el e vizat. In realitate, privirea i s-a adresat lui Milea. Si a început: Milea, ţi-am dat ordin să aduci regimentul cutare, să aduci batalionul independent cutare, să aduci nu ştiu care brigadă şi aşa mai departe.
      Vreau să vă spun că rar, rarisim chiar mi-a fost dat să cunosc un om cu o memorie atât de prodigioasă. Stia pe de rost… Bine, spusese şi la Armată cândva şi în general amplasamentele unităţilor rămăseseră cam aceleaşi. De ce nu mi-ai executat ordinul? Milea, pur şi simplu, tremura. Asta e… Si tot aşa, l-a bruftuluit cum eu cred că un soldat în termen care fuge peste gardul unităţii nu poţi să îl bruftuluieşti aşa cum a făcut-o cu ministrul apărării naţionale, un general colonel. Pleci imediat, te duci la trupe! Ia măsuri să vină unităţile cutare! De la Ploieşti avea să vină o mare unitate mecanizată. De la Piteşti de asemenea. Si aşa mai departe. Si faci şi dregi şi aşa mai departe!
      În tot timpul cât Milea a primit aceste observaţii, ca să le zic mai delicat, m-a ţinut de braţ. Scaunele aveau nişte spătare, nu spătare, cum se cheamă, şi eu eram cu mâna dreaptă pe spătar, rezemat. Si tot timpul m-a ţinut de braţ. Si în funcţie de duritatea observaţiei, apăsarea era mai uşoară sau mai dură. Pentru ca la urmă, înainte de a pleca, să mă strângă foarte puternic de braţ. Sigur, am interpretat imediat, în felurite moduri, acest gest. Ce a vrut să îmi transmită, ce a vrut să-mi spună? Era o descărcare, un fel de, ştiu eu, a spune ‘iată ce mi-a mai făcut şi astăzi, acest om! Discutam uneori şi asemenea lucruri. Si a plecat. A ieşit din sală, la uşa de ieşire din sală îl aştepta aghiotantul.
      Aghiotantul era ofiţer de Securitate, era ofiţerul meu, pentru că toţi membrii conducerii partidului erau gardaţi de ofiţeri din Securitate. Si bineînţeles înarmat cu tot ce trebuia. Si a plecat în urma lui. La un moment dat, pentru că drumul trebuia să îl ducă la biroul în care lucrase cândva, ca şef al Statului Major al Gărzilor Patriotice, l-a întâlnit pe un ofiţer tânăr, un căpitan, inginer, deci nu ofiţer de front, mai puţin introdus, să zic aşa, în duritatea vieţii de soldat, i-a făcut semn să se apropie şi i-a ordonat ‘Dă-mi pistolul!’ Si căpitanul ce să facă? Să intre în zid? A luat de la centură pistolul şi i l-a dat în mână. El a intrat în biroul care vă spuneam că-i servise, cândva, pentru funcţia de şef al Statului Major al Gărzilor. Acolo l-a întâlnit şi pe şeful în funcţiune al Gărzilor Patriotice, dar nu i-a permis să intre în aceeaşi încăpere cu el. A avut un telefon sau două, s-a auzit vorbind, după care s-a auzit un foc de armă. Nu mai era nimeni în acea încăpere cu Milea. Era el cu el însuşi şi cu arma pe care o primise de la un subaltern al lui. Imaginaţi-vă dacă, prin absurd, maiorul aghiotant, care era ofiţerul meu, i-ar fi dat arma. Aş mai fi putut astăzi, în faţa dumneavoastră, să spun că nu Securitatea l-a împuşcat? Nu v-aş fi putut spune nimic, pentru că aşa este mentalitatea noastră, a oamenilor, de a crede mai cu seamă lucrurile care, mă rog, ies din normal. Milea deci s-a împuşcat şi s-a împuşcat în inimă, nu s-a împuşcat în cap, cum de obicei se întâmplă.
      Dar nu este un caz rarisim, se întâmplă adesea şi asemenea gesturi de sinucidere. Deci aşa s-a întâmplat cu Milea şi deci din dimineaţa zilei respective Armata a rămas fără ministru. Acum, la şirul de remuşcări pe care le-a avut Milea, trebuie să vă spunem de asemenea foarte clar şi foarte deschis, în legătură cu ceea ce se întâmplase în noaptea precedentă la Bucureşti, el mai avea şi altele.
      El a fost singurul din cei trei miniştri care a dat ordin să se tragă la Timişoara, ba chiar a dat un ordin scris în sensul acesta, pentru că Milea a fost un soldat desăvârşit, la modul absolut propriu al cuvântului. Milea a fost un executant model al ordinelor comandantului suprem. Milea nu ar fi putut să nu-i pună în aplicare ordinul lui Ceauşescu şi ştiţi ce s-a întâmplat la Timişoara, ştiţi ce s-a întâmplat şi prin alte părţi prin ţară. S-a întâmplat apoi ce s-a întâmplat la Bucureşti. Dar în aceeaşi noapte Milea şi Milea şi alţii, s-au trezit cu prezenţa la Bucureşti a generalului Stănculescu, care fusese chemat din ordinul lui Ceauşescu, fără ştirea lui Milea. Deci Milea era ministru, Stănculescu era adjunct al ministrului şi a fost chemat din misiune unde se afla, la Timişoara, fără ca ordinul lui Ceauşescu să treacă pe la Milea, aşa cum prevăd regulile. A fost chemat fără ştirea sa şi anume fără să ştie Milea, dar Milea a aflat. Cam ce credeţi că a gândit? Păi nu putea să gândească altfel. Ce se va întâmpla cu mine? Voi putea să stau în faţa celor pe care, din ordin, i-am reprimat la Bucureşti? Voi putea să stau în faţa celor pe care, din ordin, i-am reprimat la Timişoara? Sau: Ce se are în vedere cu mine, dacă a fost chemat Stănculescu să-mi ia locul? Pentru că în aceeaşi dimineaţă Ceauşescu l-a investit pe Stănculescu cu calitatea de ministru al apărării naţionale. Bineînţeles, provizoriu, că trebuia practic printr-un decret al Consiliului de Stat, aşa cum erau regulile atunci. Dar la urma urmelor, cuvântul lui întotdeauna era hotărâtor. Atunci care era ieşirea pe care trebuia să o caute Milea, ce trebuia să facă? Este o formă de a judeca lucrurile şi poate de a-i da dreptate gestului pe care l-a făcut Milea. Iată, aşa s-au petrecut lucrurile. Iată de ce generalul Guşă, care, în ordinea unei succesiuni normale, el trebuia să ia locul ministrului dacă a dispărut şi nu cel care se ocupa cu cu totul alte probleme în Ministerul Apărării, comerţ exterior şi aşa mai departe, a fost preferat, bineînţeles, din motivele pe care vi le-am arătat. Aşa s-au petrecut lucrurile. Poate că… A fost iar prea mult? Mai aveţi vreo întrebare?
      Organizator: Nu, acum nu.
      I. Vlad: Atunci pot să mă retrag?
      Organizator: Vă rog.

                  xxx

      Organizator: Domnule general, eu am primit două întrebări din sală, că am zis sa mediem noi, așteptăm mai departe intervenții din sală. Una este adresata domnului general Iulian Vlad și anume dacă, în vreun context, dumneavoastră împreună cu generalul Milea ați discutat eventualitatea arestării lui Nicolae Ceaușescu? (…)
      I. Vlad: La această întrebare voi da un răspuns scurt. În noaptea de care vă vorbeam, am avut o discuţie în împrejurări dramatice. V-am spus în ce condiţii a venit Milea de pe străzile Bucureştiului, unde trebuise să meargă prin ordin şi, când ne-am retras acolo unde am povestit că ne-am retras şi am stat de vorbă, sigur, am discutat, eu sunt cel care am pus problema că trebuie să ne gândim ce facem în continuare, pentru că toată greutatea nenorocirii care se derula şi se derula aşa cum ştiţi şi o să mai aflaţi câte ceva, mai apoi, pe noi ne implica, în primul rând. Existau mai multe posibilităţi, mai multe modalităţi de a acţiona. Generalul Milea mi-a spus, atunci… V-am spus cum arăta, în ce condiţii s-a purtat dialogul şi mi-a spus: ‘Dragul meu – mi-a pus mâna pe umăr -, nu mai sunt capabil de nimic’. Deci, era totalmente prăbuşit. Asta a fost. De fapt, Milea v-am spus cum arăta peste câteva ore, când a venit în şedinţa Comitetului Politic Executiv şi v-am zis cum a plecat de acolo. Am omis să vă spun că eu am interpretat acea strângere prelungă de braţ, pe urmă, după ce s-a consumat nenorocirea, după ce Milea n-a mai fost în viaţă, ca un fel de ultim rămas-bun pe care l-a luat de la mine. Altminteri, de ce îmi încredinţase, cu un număr de ore mai devreme, rugămintea să întâlnesc pe soţia sa, pe fiica sa sau fiicele sale şi să le spun adevărul în legătură cu ceea ce a fost obligat să facă, că nu din proprie iniţiativă, nu la dorinţa lui şi nici din exces de zel nu a făcut ce a făcut şi în Bucureşti, şi prin alte părţi, ci ca un soldat care s-a supus ordinelor. Asta e răspunsul pe care vi-l pot da şi vă asigur că este singurul răspuns pe care eu îl ştiu. S-au vânturat tot felul de poveşti şi se vântură mereu lucruri incredibile.
      Nu vreau să iau pâinea de la gură colegului meu, colonelul Filip Teodorescu, căruia i s-a pus întrebarea ce părere are despre cartea – e un sacrilegiu când spui cartea… (neinteligibil) Intr-adevăr, ceva mai prost nu am ţinut în mână. Am citit şi eu în viaţa mea câteva cărţi. Din multele sau puţinele cărţi pe care le-am citit am învăţat multe lucruri, foarte utile. O mizerie, însă, mai mare decât această carte n-am întâlnit.
      E de la un capăt la altul minciună, dezinformare şi ofense, jigniri de tot felul. Eu sunt, de la un capăt la altul al cărţii, numit ‘trădător’ şi, după mine, toată instituţia şi bineînţeles că explică de ce, pentru că nu l-am apărat pe Ceauşescu până la capăt. Deci, să fi tras în mulţimile acelea, indiferent de urmări, de consecinţe, dar să-l fi apărat pe Ceauşescu. Nu am putut face asta şi am făcut altele.
      Pentru asta sunt trădător. Şi a doua teză, să zic aşa, a acelei cărţi, dar o să vă spună mai pe larg colegul meu, este aceea că de ţară s-a ales praful după. Nu ştiu dacă eu mai am vreo vină pentru asta, dacă eu port vina a ceea ce s-a ales de România după decembrie 1989. Vă mulţumesc!”

IULIAN VLAD A fost un erou national al patriei noastre!