70 de ani de la instalarea guvernului Ion Antonescu

SEPTEMBRIE 1940 – 70 DE ANI DE LA INSTALAREA GUVERNULUI ION ANTONESCU

România – am mai scris acest lucru şi revin – a devenit de nerecunoscut. Fără exagerări, dar marea criză ce zguduie în ultima vreme planeta a cîştigat la noi proporţiile HAOSULUI, care răvăşeşte totul şi nu ştim cum va sfîrşi… Mai ieri-alaltăieri, binefăcători neo-nazişti au cutezat să-l omagieze pe Horthy în inima Transilvaniei şi aceiaşi, din firave raţiuni oficiale, i-au ţinut pe români departe de mormîntul lui Avram Iancu. Ceea ce altădată părea exclus, iată că, odată cuprinşi în Marea Europă, a devenit posibil! Din ordinul cui, ori prin voinţa cărui grandoman?

Să relevăm însă că, în acelaşi timp, mai nimeni n-a observat că, cel puţin în contrast cu „intrarea triufală” a regentului Horthy în Transilvania ciopîrţită, se împlineau şi 70 de ani de la instalarea ca prim-ministru a generalului Ion Antonescu, salvatorul României în condiţiile tragice ale anilor 1940-1941 şi eroul Războiului Naţional de Eliberare din Răsărit (1941-1944). Admitem că au putut fi în discuţie anume reţineri sau temeri, datorate, probabil, interpretărilor aiurite ale nenorocitei Ordonanţe de urgenţă nr. 31/2002 pentru „prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă”, manifeste în alte părţi (inclusiv, din cîte înţeleg, în Franţa), dar nu la noi, pe seama ori în detrimentul trecutului naţional supus unor grosolane şi interesate falsificări!

Realitatea faptelor survenite în septembrie 1940, în total dezacord cu interpretările eronate dar caraghioase şi proletcultiste avansate zgomotos de „echipa” Institutului holocaustului E. Wiesel din Bucureşti, denotă că desemnarea lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri s-a impus pentru Carol II din raţiuni externe (alianţa cu Germania, obligatorie vizavi de pericolul URSS) şi interne, drept singura soluţie salvatoare a momentului, pentru Suveran şi pentru ţară. În atari condiţii, Antonescu, investit de Carol II cu formarea guvernului la 4 septembrie 1940 (Decretul Regal nr. 3 051/1940), iar la 5 septembrie 1940 cu depline puteri (DR nr. 3 053/1940), reînnoite de Mihai I la 6 şi 7 septembrie 1940 (DR nr. 3 067/1940 şi nr. 3 072/1940), nereuşind a-şi forma un cabinet de „uniune naţională”, a definitivat în noaptea de 14/15 septembrie 1940 o formulă în alianţă cu legionarii. A doua zi, la 15 septembrie 1940, Antonescu, care între timp, prin decizia nr. 4 689/din 9 septembrie 1940, îşi asumase şi titulatura de Conducător al Statului, a lansat un Apel către ţară, din care reţinem acest îndemn adresat românilor: „… V-am vorbit de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, de la român la român. Sînt sigur că m-aţi înţeles… Treceţi la muncă. Generalul Antonescu vă asigură că proprietatea voastră va fi respectată, libertăţile voastre vor fi garantate, munca voastră va fi răsplătită şi dreptatea voastră vă va fi dată. Cu Dumnezeu înainte” (cf., pentru detalii, Mareşal Ion Antonescu, Un A.B.C. al anticomunismului românesc, I, Iaşi, 1992; Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I, Iaşi, 2008; Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976; Dana Honciuc-Beldiman, Statul naţional-legionar. Septembrie 1940-ianuarie 1941. Cadrul legislativ, Bucureşti, 2005).

Problemele istoriei naţionale şi universale ale veacului trecut s-au aflat, cu totul recent (10-11 septembrie), în atenţia participanţilor la cea de a VI-a ediţie a sesiunii de comunicări ştiinţifice patronate de „Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio”, de la Maia-Ialomiţa (organizator, comandor prof. univ. dr. Jipa Rotaru). Au fost susţinute 32 comunicări originale, iar profesorul Jipa Rotaru a lansat un masiv volum reunind materialele prezentate în anul precedent (vezi Retrăiri istorice în veacul XXI, III, Bucureşti, Pro-Universitaria, 2010, 394 p.). Dintre materialele prezentate la sesiunea recent încheiată la Maia, am reţinut – special pentru cititorii „TRICOLORULUI” – comunicarea deosebit de interesantă a d-nei Alexandra Ceoceanu, profesor psiholog la Colegiul National „Grigore Moisil” din Urziceni.

GH. BUZATU

––––––––––––––––––––––––––––––––––

PORTRETUL UNUI MAREŞAL

E greu să faci portretul unui personaj istoric cînd unii îl văd erou naţional, iar alţii criminal de război. Din fericire, în profesia mea nu există judecată. Psihologia mai mult constată decît face aprecieri de valoare. În ansamblul său, personalitatea umană este determinată de trei factori: zestrea genetică, mediul de provenienţă şi educaţia. Profilul lui Antonescu este cel al unui militar. Natura, modelele pe care le-a avut în copilărie, familia cu tradiţie ostă-şească şi şcolile pe care le-a urmat au determinat o combinaţie de trăsături, înglobate într-o personalitate puternică, de marcă. Ştie ce vrea să devină încă de mic copil, eroi fiindu-i marii generali şi comandanţi de oşti de care auzise. Îşi formează de timpuriu o anumită imagine despre felul în care trebuie să se comporte un soldat. O întîmplare care reflectă cîteva din trăsă-turile de caracter ale viitorului om de arme este cea care descrie cum la terminarea gimnaziului, ca şef de promoţie în toate clasele, părinţii săi hotărăsc să-i ofere un rînd de haine, uniforma Liceului Militar (date despre cariera militară – Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu. Biobibliografie, Iaşi, 2010).

Cadoul părinţilor nu are efectul scontat, tînărul Antonescu se supără, spunînd că nu poate purta alte haine decît acelea date de şcoală în condiţiile în care colegii săi nu-şi pot permite „să încalţe nici măcar o pereche de ciorapi particulari”. Întîmplarea aceasta ne vorbeşte despre maturizarea precoce a celui care avea să devină „cel de-al treilea Mareşal al României”. La 14 ani, în general, un copil nu şi-ar fi refuzat plăcerea de a defila şi a face paradă că-şi poate permite uniformă particulară, dar Antonescu crede că şi-ar sfida colegii prin acest gest. Cu alte cuvinte, este capabil să îi pună pe alţii înaintea sa. Are o anumită imagine despre onoarea unui militar şi nu renunţă la ea nici măcar de dragul părinţilor pe care poate refuzul său i-a întristat. Nu-l interesează lucrurile mărunte, de suprafaţă, nu este superficial. Putem să mai desprindem de aici spiritul fair-play, modestia, integritatea, respectul faţă de semeni, dar şi încăpăţînarea şi autoritatea. De asemenea, se anunţa caracterul dur, sever, inflexibil şi rigid, ca dominante negative pentru un om obişnuit, dar uneori trăsături necesare în profilul unui lider.

Studiindu-l pe Antonescu, deducem că avea un temperament sangvinar, combinat cu aspectul coleric. Este destul de echilibrat, comunică foarte uşor şi clar, este înclinat spre a desfăşura activităţi împreună cu alţi oameni. Este metodic, hotărît, inflexibil, îşi planifica totul cu precizie. Acţionează pe etape şi la obiect după toate regulile artei militare. Se face cunoscut ca un om energic, autoritar şi neînduplecat în executarea ordinelor. Cordial şi plin de vitalitate, îi lipsesc cîteodată gustul şi măsura. Activităţile pe care le desfăşoară sînt intense, ordonate şi multiple. Îi place poporul, este alături de oameni, crede în progres. Are o fire voluntară, impetuoasă, iar prin calităţile de orator poate antrena masele de oameni prin forţa de convingere de care dă dovada.

Extravertit, face observaţii exacte şi deţine un remarcabil spirit practic. Poate fi disponibil şi abil. În politică a arătat că poate să nu respecte marile sisteme de gîndire şi că s-a bazat mai mult pe intuiţie şi experienţă. Valorile dominante par să-i fi fost acţiunea şi determinarea.
În descrierile care i se fac, Mareşalul este caracterizat ca avînd mare agilitate mentală şi o inteligenţă ieşită din comun. Acest lucru este relevat de rezultatele remarcabile pe care le obţine la învăţătură, pe tot parcursul pregătirii sale, începînd cu şcoala primară şi terminînd cu şcoala Superioară de Război, ulterior în activitatea militară. Energic, sociabil, cu destul talent diplomatic, Antonescu dovedeşte atîta măiestrie în alegerea cuvintelor, încît mesajul său este mereu clar, precis, convingător. Este activ şi creativ, are o perspicacitate deosebită. Aceste aspecte sînt bine puse în evidenta atît pe front, cît şi în posturile de conducere şi în calitatea de diplomat, unde trebuia să obţină rezultate cît mai profitabile pentru ţară. Se orientează rapid în funcţie de necesităţi, ia în calcul mai multe opţiuni, alegerea finală dovedindu-se de cele mai multe ori şi cea potrivită. Din încercarea de a obţine victoria cu orice preţ, poate să pară că joacă pe mai multe fronturi. Cîteodată măcinat de îndoială, ia decizii contradictorii, îşi acordă dreptul de a se răzgîndi. Cu o imagine de sine foarte bună, îşi cunoaşte posibilităţile, crede în sine şi ştie că poate obţine ceea ce şi-a propus. A fost socotit ca ultima speranţă a ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a asumat acest rol fiind sigur că aşa era. A acceptat să facă singur ceea ce alţii nu au îndrăznit, bazîndu-se pe susţinerea celor care îl cunoşteau şi îl preţuiau exact aşa cum era – soldaţii români pe care îi condusese în luptă pe timp de război şi pe care îi învăţase tot ce ştia pe timp de pace. Deşi conştient că are o reputaţie de om dur, nu pare să fi considerat asta un impediment. Pentru a conduce ţara în acele momente, poate tocmai duritatea, severitatea, intransigenţa i-au fost de mare folos. Loial, subtil, ferm, demn mai ales, fără să se plece în faţa cuiva, tenace, hotărît, Mareşalul s-a bucurat de preţuirea multora. Se spune că Hitler îl considera ca fiind un soldat strălucit, dar nu şi un bun politician, de talia lui Mussolini de exemplu, „care avea un real simţ politic” (Gh. Buzatu). Aceasta nu l-a împiedicat însă pe Hitler să ţină cont de părerile sale şi să-i acorde încredere. Este cerebral, mobil, deloc pasional ceea ce îi permite să ia decizii la rece şi să se descurce în orice situaţie. Cu mare spirit de dreptate „… un om cu suflet părintesc, sever prin interesul datoriei, dar omenos faţă de cel slab şi în suferinţă” (colonel G. Magherescu, în „Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, editor Iosif Constantin Drăgan). Ştie să-si pună în valoare personalitatea, este conştient de puterea pe care o are şi o foloseşte în toate împrejurările. Tot colonelul Magherescu descrie cum personalitatea mareşalului schimba atmosfera de la Regimentul 9 de Roşiori „Principesa Elena” de la Giurgiu, cu 2 luni înainte de a prelua conducerea acolo. „Regimentul tremura la gîndul că-l va avea în curînd comandant. Nu era unul care să nu fi auzit despre valoarea sa ca militar, despre caracterul lui neşovăitor, despre severitatea lui”.
Spirit cu viziune modernă, a folosit toate cunoştinţele pe care le-a căpătat în urma instruirii în prestigioase şcoli militare pentru a ridica standardele armatei romane. „În calitate de comandant al Scolii de Război, Antonescu a adus cu el o primenire totală în formarea ofiţerilor de Stat Major, scoţînd ofiţeri în termen, obligîndu-i să ridice nasul din hartă şi să scruteze zona, să calce terenul şi să cunoască ţara” (povesteşte aghiotantul său, colonelul Magherescu). Deducem de aici că îşi dezvoltase un mod de gîndire modern, cu principii fundamentate pe cunoaşterea particularităţilor oamenilor. Tindea spre imprimarea unui nivel ridicat de civilizaţie în rîndul soldaţilor. I se zicea Cîinele Roşu, unii spun că din cauză că în tinereţe fusese roşcovan, alţii fiind de părere ca răutatea de care dădea dovadă îi atrăsese această poreclă, deşi încă nu am găsit nici o informaţie care să vorbească despre această trăsătură. Mai degrabă, aş putea să mă gîndesc la un spirit aspru. Militar cu o pregătire strălucită, se pare că a fost unul dintre cei mai mari strategi ai vremii sale, apreciat, mînă forte, disciplinat, integru. Antonescu rămîne tipul ofiţerului înzestrat cu spirit de luptător, curaj şi onoare, dînd dovadă de acestea pînă în ultima clipă a vieţii sale, „un ofiţer bine pregătit şi demn de uniforma armatei” (Adrian Cioroianu). S-a bucurat de simpatia soldaţilor pentru că era un ofiţer drept şi, în disputele dintre soldaţi şi ofiţeri, nu lua din capul locului apărarea ofiţerilor, ci îi asculta şi pe soldaţi, iar dacă dreptatea era de partea acestora din urmă, nu ezita să o arate. I-a fost prieten şi mentor Constantin Prezan.
Ca trăsături negative, i se atribuie vanitatea şi ambiţia, o încăpăţînare exagerată, naţionalismul exagerat. A fost caracterizat şi ca fiind lipsit de viziune, iresponsabil, „aventurier ambiţios”, avînd vederi mărginite, superficial. Poate că aceste trăsături îl caracterizau, nu putea avea numai calităţi, dar, ca psiholog, mă interesează mai mult mişcarea sa prin viaţă şi acele trăsături pe care le-a folosit pentru a-şi atinge scopul, scop ce pare să fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decît cu ambiţia ă pentru glorie militară de care este acuzat.

* * *

Despre bărbatul Ion Antonescu se spune că era de statură mijlocie, slab, osos la faţă, cu ochi albaştri, frunte înaltă, părul blond-roşcat în tinereţe, pieptănat pe spate. Vorbea clar, concis, fără înflorituri, capta imediat auditoriul. Era uşor îndoit de spate, cu umerii aduşi înainte, ca şi cînd ar fi purtat o povară nevăzută. Pe faţă i se citea concentrarea. Cînd zîmbea, chipul i se însenina şi devenea chiar frumos. În viaţa particulară, Antonescu a fost un soţ bun şi atent, un prieten de nădejde şi un fiu iubitor. Nu a avut o fire senzuală şi n-a fost pasional din cale afară. Imaginea Mareşalului din viaţa privată diferă mult de cea din viaţa publică. Militarul autoritar, cu mînă de fier, devine acasă la el un bun familist, un om cu totul obişnuit care îşi iubeşte soţia şi duce o viaţă normală, la fel ca a tuturor oamenilor.

* * *

Dacă facem o sinteză a observaţiilor despre personalitatea lui Ion Antonescu, obţinem un caracter demn caracterizat de loialitate, patriotism şi corectitudine, trăsături care îi sînt recunoscute în unanimitate atît de susţinătorii săi, cît şi de cei care îl contestă cu putere. Dincolo de toate acuzaţiile care i se aduc, Ion Antonescu a trăit şi a murit pentru ţară şi chiar dacă nu toate deciziile pe care le-a luat au fost cele mai potrivite, să-l trecem în rîndul marilor criminali nu ne face cinste, în condiţiile în care în acea perioadă s-au săvîrşit crime cumplite de către cei implicaţi în marea conflagraţie, crime înfăptuite în numele ideii de libertate, iar nu o dată ascunse în umbra acesteia.
În acest rînduri, mi-am propus să creionez un profil de personalitate, nu să judec faptele istoriei. Am cules date din scrierile celor care îl consideră pe Antonescu un mare om de Stat, după cum şi din ale celor care îl tratează ca un criminal de război şi un fascist. Am început lucrarea cu gîndul să fiu obiectivă şi să surprind cîte ceva din adevărata faţă a lui Antonescu, aşa cum a fost el. Acum, îmi dau seama că aş putea fi acuzată cu uşurinţă de subiectivitate, dar îmi asum lucrul acesta. Am parcurs cu mare atenţie argumentele celor care văd în el un criminal cu sînge rece, un om bolnav, capabil de fapte abominabile. N-am găsit nimic care să susţină această teorie, nimic care să pună în discuţie o personalitate nevrotică sau sociopată.

Este cunoscut faptul că toate actele noastre conţin pecetea personalităţii pe care o avem. Factorii psihologici implicaţi în analiza structurii de personalitate a Mareşalului sînt legaţi de motivaţie, activitate, potenţial intelectual, creativitate, iar acestea pun în evidenţă maturizarea socială, o personalitate normală clădită pe o istorie personală care nu are nimic de-a face cu destructurarea psihică sau socială.
Bineînţeles ca nu am pretenţia să fi descifrat în amănunt întreaga natură a Mareşalului Antonescu. De bună seamă, rămîn încă multe de precizat, dar ceva pot să afirm cu siguranţă: permanenţa ce marchează tot parcursul vieţii sale se raportează la datoria faţă de Ţară. Nu a fost singura, dar acesta nu este decît motivul pentru care o să studiez în continuare viaţa şi activitatea lui Ion Antonescu. Pînă atunci, închei acest portret cu o frază care poartă în ea un mare adevăr despre personalitatea Mareşalului:

„Am fost un slujbaş fanatic al acestui neam!”

ALEXANDRA CEOCEANU

(Tricolorul, 15 septembrie 2010)