5.000 de ani de istorie și pedagogie chineză

CUM A CUCERIT YAHWEH ROMA
De Laurent Guyénot • 25 decembrie 2020

Oamenii minciunii
Primo Levi, autor italian al cărții „Dacă acesta este un om” (1947) — „un pilon al literaturii despre Holocaust” conform Wikipedia —, a scris o scurtă poveste fictivă intitulată „un testamento”, constând în ultima recomandare a unui membru al breaslei „dregătoare de dinți ai minciunii” către fiul său. Se termină cu aceste cuvinte:
“Din tot ceea ce tocmai ai citit poți deduce că minciuna este un păcat pentru alții, iar pentru noi o virtute. Minciuna este una cu meseria noastră: ar trebui să mințim prin cuvinte, prin ochi, prin zâmbet, prin îmbrăcăminte. Nu numai pentru a înșela pacienții; după cum știți, scopul nostru este mai înalt, iar minciuna, nu răsucirea mâinii[munca], ne face cu puterea reală. Cu minciuna, învățată cu răbdare și exercitată cu evlavie, dacă ne ajută Dumnezeu vom ajunge să stăpânim această țară și poate lumea: dar aceasta nu se poate face decât cu condiția să fi putut minți mai bine și mai mult decât dușmanii noștri. Nu voi vedea acea zi, dar voi o veți vedea: va fi o nouă epocă de aur, când doar ultimele soluții ne vor obliga să ne smulgem din nou dinții minciunii, în timp ce ne va fi suficient să guvernăm statul și să administrăm treburile publice, să împrăștiem minciunile evlavioase pe care am învățat să le ducem la perfecțiune. Dacă ne dovedim capabili de asta, imperiul smulgătorilor de dinți ai minciunii se va extinde de la Est la Vest până la cele mai îndepărtate insule și nu va avea sfârșit.”[1]

Nu există valoare literară în această proză. Singurul său interes este deslusit in ceea ce spune Levi descriind această societate de mincinoși profesioniști, a cărei meserie se transmite din tată în fiu și al cărei plan este să cucerească lumea?
Și se poate pune și această altă întrebare: ce este acest „testament” al lor?

Chiar dacă nu am ști din ce bandă de mincinoși profesioniști aparținea Levi, „Dumnezeul” lor i-ar da departe: există un singur zeu care și-a antrenat poporul să mintă și le-a promis dominația lumii și acesta este zeul Israelului. „Israel”, amintește-ți, este numele pe care l-a dat Domnul lui Iacov, după ce Iacov l-a mințit pe bătrânul său tată Isaac, prin cuvinte și prin îmbrăcăminte: „Eu sunt Esau întâiul tău născut”, a spus el, îmbrăcat în „cele mai bune haine ale lui Esau, ” pentru a-l înșela pe Esau din dreptul său de întâi născut (Geneza 27:15-19).

Aceasta este, în sensul literal – și literar –, povestea fondatoare a Israelului. Atâta timp cât creștinii nu reușesc să vadă răutatea acesteia și corelarea acesteia cu comportamentul evreiesc, ei vor continua să joace rolul lui Esau.

Care este cea mai mare minciună evreiască din istorie?
Fără contestație, este afirmația că evreii, dintre toate națiunile care locuiesc pe acest pământ, au fost cândva „aleși” de atotputernicul Creator al Universului pentru a lumina și a conduce omenirea – în timp ce toți dușmanii lor au fost blestemați de același Creator.

Ceea ce este cu adevărat uluitor nu este enormitatea minciunii: mulți oameni se pot simți aleși de Dumnezeu și chiar și națiunile au făcut acest lucru. Dar numai evreii au reușit să convingă miliarde de neevrei (creștini și musulmani) de alegerea lor.
Cum au făcut-o?

„Aproape din întâmplare”, a scris autorul evreu Marcus Eli Ravage în articolul său obligatoriu de citit din 1928 „Un caz real împotriva evreilor”. Cred că factorul accidental a fost mai degrabă minor.
Teoria creștinilor conform căreia, după ce i-a ales pe evrei, Dumnezeu i-a blestemat pentru respingerea lor față de Hristos, nu contrazice, ci validează afirmația evreilor că ei sunt singurul grup etnic pe care Dumnezeu l-a ales, l-a iubit exclusiv și l-a ghidat personal prin profeții săi. de mii de ani.

Am argumentat în „The Holy Hook” că acest lucru le-a dat evreilor o autoritate spirituală ambivalentă, dar decisivă asupra neamurilor[neevreilor]. De fapt, chiar și „blestemul” evreilor, care vine cu alegerea lor în viziunea creștină, a fost benefic pentru ei, deoarece evreimea nu poate supraviețui fără ostilitate față de și dinspre lumea neamurilor; asta face parte din ADN-ul său biblic.

Isus i-a salvat pe evrei în sensul că ura lor față de creștinism le-a păstrat identitatea, care altfel ar fi putut pieri fără Templu. Potrivit lui Jacob Neusner, „Iudaismul așa cum îl știm noi s-a născut în întâlnirea cu creștinismul triumfător.”[2]

Iudeofobia creștină avea un avantaj față de Iudeofobia păgână: cu creștinismul, evreii nu erau doar urâți ca fiind atavic antisociali Istoriile lui Tacitus. v, 3-5), dar ca fiind poporul ales de Dumnezeu cândva, iar Tora lor a devenit bestsellerul mondial. “Alegerea” este un atu imbatabil în jocul națiunilor. Dacă te îndoiești de puterea ei, întreabă-te: ar fi obținut evreii Palestina în 1948 fără acel card? Jokerul Holocaustului singur nu ar fi făcut-o!

Pe măsură ce am devenit din ce în ce mai conștient de rezonanța dintre spiritual și genetic, precum și de războiul evreiesc împotriva identității albe, am ajuns să mă întreb dacă noțiunea revelată de preferință și predestinare divină evreiască nu a fost o otravă debilitantă lentă injectată. în sufletul nostru colectiv. “Alegerea” evreiască înseamnă o superioritate metafizică care ne face pe noi, neevrei, a doua alegere a lui Dumnezeu în cel mai bun caz.

Sigur, aceasta nu este o dogmă explicită a creștinismului – Credo nu include „Cred că Dumnezeu i-a ales pe evrei” –, ci doar un postulat de bază al hristologiei. O face asta mai puțin sau mai eficient împotriva sistemului nostru imunitar rațional? Este greu de spus. Cred că evreii și-au purtat alegerea de către Cel Gelos ca pe un fel de aură înfricoșătoare, asemănătoare semnului lui Cain care spune: „Oricine îl va ucide pe Cain va suferi o răzbunare de șapte ori” (Geneza 4:15).

Este potrivit să menționăm aici că Cain este strămoșul omonim al cheniților, un trib madianit aliat israeliților în timpul cuceririi Canaanului și că, conform „ipotezei kenite” savant, cultul iahvist este de origine chenită. [3]
Cum au făcut-o? Cum au reușit evreii să-și introducă marfa de contrabandă Marea Minciună în religia exclusivă a națiunilor europene?

Aceasta este o întrebare legitimă și importantă, nu-i așa? Dintr-o perspectivă pur istorică, rămâne una dintre cele mai mari puzzle-uri; una pe care istoricii seculari preferă să o lase pe seama istoricilor Bisericii, care se simt confortabil ca Constantin să audă voci lângă Podul Milvius.

Întrebarea este, foarte simplu: cum se face că Roma a ajuns să adopte ca temelie spirituală o doctrină și o carte care susțin că Dumnezeu i-a ales pe evrei, într-o perioadă de iudeofobie romană larg răspândită?
Și cum este posibil ca, la mai puțin de două secole după ce a transformat Ierusalimul într-un oraș grecesc numit Aelia Capitolina, unde evreilor li se interzicea intrarea, Roma să fi adoptat oficial o religie care anunța căderea Romei și un nou Ierusalim?

O parte a răspunsului este că unirea Imperiului sub o religie comună a fost o preocupare majoră a împăraților romani încă de la început. Înainte de creștinism, nu era vorba de eliminarea religiilor locale, ci de crearea unui cult comun care să dea o legitimitate divină și o legătură religioasă Imperiului. Când au căutat inspirație religioasă, romanii s-au îndreptat în general către Egipt.

Cultele lui Osiris (sau Serapis, așa cum a ajuns să fie numit din secolul al III-lea î.Hr.), ale sorii sale Isis și ale fiului lor Horus (sau Harpocrate, Horus Copilul) au fost extrem de populare în toată Marea Mediterană și le-a oferit romanilor cel mai apropiat lucru de o religie internaţională.

Hadrian (117-138) i-a dat lui Osiris trăsăturile lui Antinous, căruia i-a dedicat și un oraș nou, jocuri noi și o constelație. Originea lui Antinous este neclară. Istoria augustană ne spune că el a fost iubitul gay (eromenos) al împăratului Hadrian, iar mulți istorici încă reproduc această poveste, chiar dacă Istoria augustană a fost expusă ca opera unui impostor.

După toate probabilitățile, această poveste este o propagandă creștină împotriva unei religii concurente. Antinous, al cărui nume este format din anti, „ca” și nous, „spirit”, se presupune că s-a înecat în Nil pe 24 octombrie, la fel ca Osiris, iar moartea sa a fost interpretată ca un sacrificiu. Ca divinitate, Antinous a fost asimilat lui Osiris și, prin extensie, lui Hermes, Dionysos și Bacchus, toate divinități ale lumii de apoi.

Pe un obelisc monolitic găsit la Roma, dar construit la Antinopolis, Antinous este desemnat ca Osiris Antinous. Cultul său trebuie, așadar, văzut ca o nouă expresie a cultului lui Osiris sponsorizat de Imperiu. Fața și corpul lui Antinous, sculptate în mii de exemplare, au fost o auto-sărbătoare a rasei Albe care domina apoi lumea, din Anatolia până în Spania și din Marea Britanie până în Egipt.[4]

Ce contrast cu concurentul său, cultul celui răstignit. Întrebarea, atunci, devine: de ce la înlocuit Hristos în cele din urmă pe Osiris, absorbind chiar cultul lui Isis? Cum se face că gloriosul și încrezător în sine s-a convertit la cultul unui vindecător evreu torturat și executat de autoritățile romane pentru răzvrătire?

Aceasta este întrebarea evreiască pe care puțini oameni vor să o pună. Presupunând că creștinismul este o creație umană – și aceasta este premisa mea -, este evident o creație evreiască în mare măsură. Cum au reușit evreii să creeze o religie pentru neamuri[ne evrei] care ar eradica în cele din urmă toate celelalte religii din Imperiu – începând cu cultul imperial?

Probabil că nu se va ajunge niciodată la o înțelegere deplină a acestei întrebări, dar cu ceea ce am învățat despre căile evreiești în ultima sută de ani, putem încerca să formulem un scenariu rezonabil, unul care să nu implice Dumnezeu vorbind cu împărțiri, ci altul. vorbind. dispozitiv – bani – precum și parghie politică a unei rețele transgeneraționale evreiești hotărâtă să preia controlul asupra politicilor religioase a Imperiului.

Noi, astăzi, știm că astfel de rețele transgeneraționale evreiești, capabile să-și conducă imperiile sau națiunile gazdă spre ruină, există. De asemenea, știm că se pricep la fabricarea și promovarea religiei lor macabre iudeocentrice pentru goyim[ne evrei].

Cele două laturi ale marii minciuni
Este cu adevărat căutată? Poate exista vreun beneficiu pentru civilizația occidentală în a-și pune la îndoială fundamentul creștin deja instabil?
Și Marea Minciună este o problemă de mare insemnătate?
Înainte de a continua, vreau să-mi împărtășesc punctul de vedere asupra acestor întrebări, la care m-am gândit mult și mult.

„Măreția civilizației albe a izvorât din credința creștină.” O astfel de afirmație pare deloc controversată. Și totuși, cred că este complet greșit. Realizările civilizației noastre provin din forța interioară a rasei noastre, care include o tendință excepțională de a „idealiza”, prin care mă refer atât la a genera idei, cât și a munci pentru realizarea lor.

Geniul rasei noastre este să fim creatori de Idei puternice care ne conduc înainte și în sus. Aceasăt capacitate, pe care Søren Kierkegaard o numește idealitate (In Vino Veritas, 1845), nu trebuie confundată cu ceea ce numim în mod obișnuit idealism, deși se poate susține că idealismul este vulnerabilitatea noastră, slăbiciunea inerentă puterii noastre.

Timp de secole, credința creștină a fost un vehicul – aproape s-ar putea spune o suprastructură – pentru dorința noastră de a idealiza și de a realiza; nu l-a produs. Preoții nu construiau Catedralele în care oficiau (majoritatea bisericilor erau asociații colective de orașe, orașe și sate); trubadurii și poeții care au elaborat idealul sublim al iubirii care este „miracolul civilizației” noastre (Stendhal)[5], nu erau călugări; Johann Sebastian Bach a scris muzică bisericească, dar nu era duhovnic, iar Ave Maria ar suna la fel de grozav dacă i-ar fi cântat lui Isis; multe genii ale panteonurilor noastre europene, precum Dante, Leonardo da Vinci sau Galileea, erau catolici nominali prin obligație, dar iubitori secreti ai Sophiei (a se citi „Răstignirea zeiței”). Sursa geniului artistic, științific și cultural al rasei Albe nu este creștinismul ci o alta mitologie mai inspiratoare decat un creator ce sufera de toate viciile umane pana la criminalitate.

Kevin MacDonald face un punct discret, dar crucial în prefața sa la “Sabia lui Hristos” a lui Giles Corey, când scrie că „aspectele adaptative ale creștinismului” sunt cele care „au produs expansiunea occidentală, inovație, descoperire, libertate individuală, prosperitate economică și legături”. puternic de familie. .”[6] Acest lucru este adevărat dacă prin „aspectele adaptative ale creștinismului” înțelegem aspectele care sunt adoptate și adaptate din lumea antică greco-romano-germanică, mai degrabă decât Vechiul și Noul Testament.

Printre aspectele adaptative ale creștinismului trebuie să fie numărate diferitele sale culori naționale. Ortodoxia este bună pentru Rusia din Rusia din același motiv pentru care este bun pentru China: pentru că este o Biserică națională, așa că a fi ortodox rus înseamnă a fi patriot.

Același lucru s-ar putea spune și în trecut despre luteranismul pentru Germania sau, într-un context mai restrâns, despre catolicismul pentru Irlanda. Dar aceste versiuni naționale ale creștinismului sunt, de fapt, în opoziție cu declarația sa de misiune universală (katholikos) și cu Roma papală.

Valorile familiilor sunt, de asemenea, aspecte adaptative ale creștinismului. Isus și-a dezavuat familia (Matei 12:46-50) și Pavel a învățat că „este bine ca un bărbat să nu se căsătorească”, căsătoria fiind recomandată numai celor care nu pot să nu curvească (1 Corinteni 7).

„Valorile creștine” nu sunt deloc creștine, sunt pur și simplu conservatoare. De fapt, dacă ne uităm la expresiile sale populare, catolicismul a fost atât de adaptabil dacă poate spune că este mai păgân decât evreu. Ce este evreiesc la Crăciun sau la Maica Maria?

Problema creștinismului este cu aspectele sale neadaptative și acum proeminente evreiești. Nu este doar noțiunea grotescă că evreii sunt aleși, ci și caracterul și mai grotesc al zeului care i-a ales. În mod paradoxal, cu imaginea sa antropomorfă – sau ar trebui să spunem iudeomorfă – a lui Dumnezeu moștenită din Tora, creștinismul a pus bazele ateismului modern și, poate, a dăunat iremediabil idealității neamurilor.

Deoarece Dumnezeul Vechiului Testament este „un nebun de control meschin, nedrept, neiertător; un demachiant etnic răzbunător, însetat de sânge; un […] bătăuș capricios de răuvoitor”, Richard Dawkins a decis să fie ateu, la fel ca marea majoritate a savanților din mediul creștin.[7] Toți, prin propria lor recunoaștere, l-au confundat pe Dumnezeu cu Iahve și au căzut victime ale Marii Minciuni Biblice.

Și pentru că nu pot concepe pe Dumnezeu în afara paradigmei biblice, ei interzic Designul Inteligent din universități sub acuzația calomnioasă că este un alt nume pentru Dumnezeul biblic (vizionați documentarul Expulsed: No Intelligent Allowed), în timp ce este de fapt o justificare a Sophiei grecesti. Sociopatul Yahweh a distrus reputația lui Dumnezeu și a dus la lipsa de Dumnezeu modernă a Vestului.

Și astfel, Marea Minciună Evreiască a născut Marea Minciună Atee – sau o vom numi Minciuna Darwiniană? „Iahve este Dumnezeu” și „Dumnezeu este mort” sunt opuse ca cele două fețe ale aceleiași monede. Civilizația noastră materialistă este de fapt mai evreiască decât creștinismul pe care l-a respins, deoarece materialismul (negarea oricărei alte lumi) este nucleul metafizic al Bibliei ebraice (a se citi „Israelul ca un singur om”).

Dacă creștinismul ar putea include, printre aspectele sale adaptative, respingerea Dumnezeului gelos al Vechiului Testament și Marea Minciună a alegerii evreiești, atunci ar fi răscumpărat. Dar creștinii preferă să-și vândă sufletele diavolului decât să devină marcioniți.

În două mii de ani de existență, creștinismul instituțional a evoluat constant în direcția opusă, devenind din ce în ce mai scriptural, iudaizat și centrat pe Israel: de la ortodoxie la catolicism și de la catolicism la protestantism, tendința este inconfundabilă. La ce te mai poți aștepta de la o instituție care i-a invitat mereu pe evrei și a declarat că aceștia încetează să mai fie evrei în momentul în care primesc botezul? Cine mai poate crede asta?

Și astfel creștinismul este o fundătură. Acum face parte din problemă, nu soluție. Poate că ne-a servit bine de câteva secole, dar pe termen lung, a fost un instrument de aservire a neamurilor puterii evreiești.
Cel puțin, nu ne-a ajutat să o prevenim și nu ne poate ajuta să o depășim.

Mulți se întreabă astăzi: de ce suntem atât de slabi? Este timpul să luăm în considerare ceea ce este evident: faptul că a fost învățat de generații întregi să se închine și să-l imite pe omul pironit pe cruce sub presiunea evreiască nu este cel mai bun stimulent pentru a rezista martiriului.

Există o corelație evidentă între faptul că ți s-a spus ieri că este moral să „îți iubești dușmanii” și să fii închis astăzi pentru „discurs de ură”.
Nu am nicio rană personală față de creștinism. Catolicismul face parte din cele mai fericite amintiri din copilărie ale mele, iar sunetul clopotelor Bisericii nu eșuează niciodată să lovească o coardă adâncă în mine.

Bunicii mei din partea mamei erau burghezi catolici care și-au ridicat o familie numeroasă și fericită, cu valori morale sănătoase. Dacă aș putea vedea vreo speranță în această clasă socială, aș fi un catolic politic ca Balzac, sau un catolic romantic ca Chateaubriand. Dar burghezia catolică este aproape dispărută, nefiind recuperată niciodată de la moartea lui Maréchal Petain.

Copiii lor i-au numit fasciști, iar nepoții lor sunt dependenți de pornografie. Catolicismul a părăsit și țara: nu există preoți, și oricum la ce folosește un preot de țară dacă nu poate binecuvânta slujba de Paști? Prin urmare, din moment ce nu cred că Isus a înviat literalmente din mormântul său, consider că creștinismul instituțional și-a epuizat potențialul de civilizație în Occident.
Uită-te la papa nostru, pentru numele lui Hristos!

„În interiorul fiecărui creștin este un evreu” (Papa Francisc)
Vorbesc ca francez, dar mă îndoiesc că catolicismul american are mult mai mult Duh Sfânt. A murit în Dallas cu glonțul magic al lui Arlen Specter. Desigur, există catolici curajoși precum E. Michael Jones, care a surprins geniul malefic al rasei evreiești în cartea sa indispensabilă despre Spiritul revoluționar evreiesc.

Dar profesorul Jones este excepția care dovedește regula. Și nici măcar nu vorbesc de protestantismul american, astăzi o forță mercenară pentru sionisti.

Evreii la Roma înainte de războaiele evreiești
Cu mult înainte de a fi reambalată pentru neamuri, Marea Minciună a fost o auto-amăgire evreiască. După cum am detaliat la sfârșitul articolului meu: „Sionismul, cripto-iudaismul și păcăleala biblică”, în secolele al VI-lea și al V-lea î.Hr. în Babilon, o elită preoțească din Ierusalim a decis că Iahve, zeul național al Israelului, deși aparent învins, era de fapt singurul zeu real și, prin urmare, Creatorul Cerului și al Pământului.

O afirmație de râs, dar când perșii au cucerit Babilonul, acei evrei, care s-au găsit într-o poziție favorabilă după ce i-au ajutat pe perși, și-au propus să pretindă că monoteismul lor teoclastic, bazat pe excluderea tuturor celorlalți zei, era identic cu monoteismul tolerant. a perșilor; cu alte cuvinte, că zeul lor tribal, Yahweh, era Ahura Mazda, Dumnezeul Raiului.

Am arătat că înșelăciunea este evidentă în Cărțile lui Ezra și Neemia, unde doar perșii sunt înfățișați ca fiind convinși că Iahve este „Dumnezeul cerului”, în timp ce pentru israeliți el este doar „zeul lui Israel”.
Ceea ce au realizat evreii preoți în Babilon în secolul al V-lea î.Hr. a fost o etapă preliminară pentru ceea ce o altă generație din aceeași distribuție preoțească avea să înceapă să planifice în secolul I d.Hr. la Roma, după ce fusese adus acolo în condiții similare de captivitate.

În timp ce Domnul părea din nou învins, el a pornit să-și cucerească învingătorul din interior. Conspirația evreilor din Babilon de a-i păcăli pe perși cu monoteismul lor fals a fost planul pentru conspirația mai sofisticată a evreilor din Roma de a păcăli pe romani cu creștinismul.
Între aceste două etape, evreii par să fi convins o parte din aristocrația romană că au fost primii monoteiști adevărați, închinătorii adevăratului Dumnezeu.

Pentru greci și romani, Creatorul suprem era un concept filozofic, în timp ce cultele religioase erau politeiste prin definiție. De aceea, în jurul anului 315 î.Hr., aristotelianul Teofrast din Eresus i-a considerat pe evrei „filozofi prin naștere”, deși era tulburat de holocaustele lor primitive.

Unii scriitori evrei (Aristobul din Paneas, Artapanos din Alexandria sau chiar Filon din Alexandria) reușiseră chiar să dea cacealma unor greci cu afirmația sălbatică că Homer, Hesiod, Pitagora, Socrate și Platon au fost inspirați de Moise.[8]

Evreii sunt menționați la Roma încă din secolul al II-lea î.Hr. S-a presupus că ei au fost în mare parte fenicieni convertiți la iudaism. Martin Bernal susține acea teză în „Evrei și fenicieni”, cu argumentul că „nu există nicio dovadă a evreilor în vestul Mediteranei înainte de distrugerea Cartaginei [146 î.Hr.]”, dar „după acea dată, au fost raportați pe scară largă acolo, ” în timp ce fenicienii s-au estompat din paginile istoriei.

Limbile și culturile fenicienilor și evreilor erau practic identice.[9] Peter Myers aduce lumină suplimentară în articolul său bine documentat „Carthaginesii, fenicienii și berberii au devenit evrei”, susținând că „După distrugerea Cartaginei de către Roma, mulți cartaginezi și fenicieni s-au convertit la iudaism, deoarece Ierusalimul a fost singurul centru rămas din Vest. Civilizație semitică.”

Articolul din Encyclopedia Judaica despre Cartagina, citat de Myers, susține această ipoteză, adăugând că fenicienii, convertindu-se la iudaism după declinul lor politic, „și-au păstrat identitatea semitică și nu au fost asimilați de cultura romano-elenistă pe care o urau”. Această teorie, care explică și originea misterioasă a sefarzilor din Spania — o colonie cartagineză —, este de o importanță evidentă pentru a înțelege atitudinea evreilor față de Imperiul Roman, distrugător al civilizației feniciene.

Flavius Josephus evidențiază afinitatea străveche dintre fenicieni și evrei
În 63 î.Hr., comunitatea evreiască a Romei a fost lărgită cu mii de prizonieri aduși înapoi din Iudeea de către Pompei și eliberați progresiv (Philo al Alexandriei, Legatio ad Caium, 156). Se crede că Iulius Cesar a introdus legislație pentru a le garanta libertatea religioasă și că legea a fost confirmată de Augustus, care i-a scutit și de serviciul militar.

Se spune că împăratul Claudius (41-54 d.Hr.) i-a expulzat pe evrei din Roma (Suetonius, Claudius xv, 4; Fapte 18:2), sau cel puțin le-a interzis să se adune (Cassius Dio lx, 6). Dar ei par să fi cunoscut vremuri favorabile sub Nero (54-68), a cărui soție Poppea Sabina este privită ca o evreică secretă de tip Ester în tradiția evreiască, deoarece istoricul evreu Flavius Josephus o numește „o adoratoare a lui Dumnezeu” (Antichitatea evreilor, xx, 195) și menționează sprijinul ei pentru eliberarea preoților evrei urmăriți la Roma (Vita 16).[10]

Sursa: https://www.unz.com/article/how-yahweh-conquered-rome

Traducerea: CD

Va urma partea B