Comentariu erudit

Am primit mesajul următor:

„Dragă Domnule Profesor Ion Coja
Un prieten mi-a atras atenția asupra articolului pe care l-ați scris pe blog. Am avut astfel ocazia să-mi amintesc de Dumneavoastră. V-am cunoscut prin scriitorul Petre Anghel, prietenul nostru comun. Am fost și colegi, pe vremea aceea, pentru vreo doi ani. Nu țin minte să fi avut vreun dialog, deoarece eram înjugați la specializări diferite (Dumneavoastră cu limba română, eu cu limbile biblice etc.).

Am încercat să răspund la cel mai recent articol al Dumneavoastră. Pentru că este un răspuns mai amplu, nu l-am postat la comentarii, cum ar fi fost normal, ci vi-l trimit pe email. Sper că veți avea timp să citiți, că de bunăvoință nu duceți lipsă.

Și eu sunt pensionar acum. Probabil sunteți mai în vârstă cu câțiva ani și mă bucur că rezistați pe baricadele vieții. Vă doresc să treceți cu bine prin această plagă nenorocită, așa cum îmi doresc și mie (care stau în izolare preventivă).

Aveți răspunsul meu în documentul atașat.

Florin Lăiu, MTh OT

Site: http://florinlaiu.com

Secțiunea pentru atașamente”

Iar în attachment am găsit textul de mai jos, pentru care îi mulțumim autorului, domnului Florin LĂIU

Dragă Domnule Profesor Ion Coja
Apreciez preocuparea pe care o aveți pentru cartea lui Iov. După tradiția iudaică, este posibil ca aceasta să fie cea mai veche carte biblică, o operă sapiențială a lui Moise. (Pe tema aceasta am scris un articol la http://florinlaiu.com/este-cartea-lui-iov-o-fictiune-literara/). Am scris și un eseu literar pe tema acestei istorisiri biblice, în speranța de a sensibiliza pe cititori cu privire la problemele spirituale de fond, care vă frământă și pe Dumneavoastră: http://florinlaiu.com/povestea-fericitului-ayyub/

1. Credința lui Iov
Vorbind despre „puterea credinței”, ca miză a disputei din cartea lui Iov, bănuiesc că ați gândit credința, nu ca simplă admitere a existenței lui Dumnezeu, sau ca profesarea unei religii, ci în sensul unei legături personale de credință cu Dumnezeu, ca încredere reciprocă, întemeiată pe dragoste, așa cum apare în  DEX ’09 (2009): „… 3. Fidelitate, devotament, statornicie….”. În limbile biblice, credința este exprimată prin termeni (ebr. ᵓěmūnā, gr. pistis), care înseamnă mai degrabă fidelitate / credincioșie, ca în expresia „și-au jurat credință”, unde „credința” este mai degrabă fidelitatea, ca expresie a dragostei.
Pentru a sublinia această relație, apostolul Pavel asociază frecvent credința cu dragostea, ca virtuți creștine esențiale (Gal 5:6; Ef 1:15; 3:17; 6:23; Col 1:4; 1Tes 3:6; 5:8; 2Tes 1:3; 1Tim 1:5,14; 2Tim 1:13; Flm 1:5 ), iar uneori asociază lângă acestea nădejdea: credința care așteaptă cu răbdare și care se bucură înainte de împlinire (1Cor 13:13; 1Tes 1:3), încheindu-și faimosul poem al dragostei cu afirmația că, totuși, dragostea este mai presus de toate virtuțile, mai presus de martiriu, mai presus de milostenie, mai presus decât credința cea mai spectaculoasă. Iacov o numește în traducerea românească „răbdarea lui Iov”, care după dicționarele grecești (hypomoné) înseamnă mai degrabă statornicie, rezistență, stăruință, perseverență, tărie, nădejde; într-un cuvânt, statornicia în credință și dragoste.
Cred că apostolul avea dreptate, pentru că dragostea te ajută să mergi înainte, să reziști, chiar și atunci când credința are ezitări. Când vorbim însă despre dragostea de Dumnezeu (care este lege esențială a religiei: Mt 22:37; Mr 12:30; Lc 10:27; după Dt 6:5; 11:1; 19:9; 30:16), nu am găsit în Biblie că aceasta ar fi o atracție sentimentală, romantică. Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este un atașament moral sincer, având drept component de bază acea „frică / temere de Dumnezeu” (adică respect, considerație, recunoaștere), care condiționează ascultarea de Dumnezeu.
Adevărata dragoste de Dumnezeu nu vine dintr-un instinct, așa cum vine dragostea romantică, sau dragostea maternă, ci vine din conștiința morală, care la rândul ei este condiționată de cunoașterea de Dumnezeu. Nu poți iubi cu adevărat pe cineva pe care nu-l cunoști, cu atât mai mult dacă îți inspiră și teamă. Suntem atrași de chipul cuiva, sau de dovezile de prietenie pe care ni le arată și de felul de a fi al acelei persoane. Dumnezeu însă nu a dorit să fie iubit de noi pentru frumusețea Lui. Ar fi avut destulă putere să Se facă vizibil, în toată frumusețea și maiestatea Lui cerească, într-un mod care să nu ne prăpădească. Ar fi putut să ne satisfacă mai des dorințele, făcându-ne cadouri anuale, pentru a-L iubi mai mult decât pe Moș Crăciun.
Dar pentru viața aceasta, al cărei sens suprem este acela de școală a pregătirii caracterului pentru viața viitoare, Dumnezeu are alte priorități și dorește să fie iubit în primul rând pentru ceea ce este, pentru că este Creatorul nostru și așa este drept. El ar putea să cucerească mult mai mulți dintre noi prin mită „electorală”, pentru că are de unde. Dar El este mai interesat de atitudinea noastră față de El și față de semeni în situații de criză, de aceea trăim în această lume trecând prin diverse încercări. Chiar și sănătatea, fericirea, banii și bunăstarea sunt toate încercări, care scot la suprafață ce este mai bun sau mai nebun în noi. Viața viitoare depinde strict de atitudinea noastră spirituală din viața aceasta. Nimic nu contează mai mult.

2. Cum îl răsplătește Dumnezeu pe Iov?

Biblia ne învață că adevărata răsplată o primim în urma Judecății de Apoi, la învierea drepților (Lc 14:14). Aici și acum nu primim nici măcar chenzina întreagă. Iov încă nu și-a primit răsplata (Evrei 11:39-40). Totuși, Dumnezeu i-a compensat parțial pierderile, chiar în lumea aceasta:
1. S-a vindecat, a primit o longevitate dublă, a trăit să-și vadă strănepoții și a murit fericit (Iov 42:16-17).
2. A avut un număr dublu de vite din toate categoriile celor pe care le pierduse (Iov 42:12-15).
3. A primit exact același număr de copii ca aceia pe care îi pierduse (Iov 42:13-15). Numărul copiilor nu i s-a dublat, deoarece copiii care muriseră nu erau pierduți (nu fuseseră dușmănoși, ci prietenoși, cum rareori se întâmplă între frați: Iov 1:2, 4-5, cf. Ps 132/133:1). Copiii lui Iov se vor întâlni toți, în număr dublu, la ziua învierii (Rom 2:6-7, 14-16), în Împărăția lui Dumnezeu.
Pe lângă aceste răsplătiri fizice, Iov a fost răsplătit și social și spiritual. Dumnezeu i-a împăcat cu el pe prietenii care se înstrăinaseră de el (Iov 42:7-10). A iertat și blasfemia soției lui, spusă la disperare și inspirată de Satan (Iov 2:9). Deși nu este scris explicit acest lucru, dar faptul că Dumnezeu i-a mai dat prin ea copii, este o binecuvântare care includea iertarea și împăcarea. Nu este credibil ca Iov să-și fi abandonat soția (din motive spirituale!) ca să-și întemeieze o nouă familie. În mijlocul unei societăți care practica poligamia, Iov ar fi putut oricând să-și cumpere o a doua soție, chiar foarte tânără, totuși se hotărâse să nu-i facă supărare soției, ceea ce înseamnă că o iubea (Iov 31:1-2).
În fine, o răsplătire pe care noi, care n-am trecut pe acolo, nu o putem aprecia, este o adâncire a cunoașterii de Dumnezeu și de sine, o adâncire a pocăinței, așa cum reiese din cuvintele lui (Iov 42:1-6). Aceasta este o experiență care nu este accesibilă nici îngerilor, nici sfinților în eternitate, ci numai aici, în mijlocul marelui conflict cosmic între Binecuvântatul Creator și Opoziția Lui.
Subiectul acesta însă nu răspunde întrebării „Cum răsplătește Dumnezeu pe evreii Lui?” deoarece Iov nu a fost evreu, ci un arab, probabil edomit (adumi) din „Țara Uț” (Iov 1:1; Pl 4:21; Ier 25:20). Pentru detalii, a se vedea http://florinlaiu.com/este-cartea-lui-iov-o-fictiune-literara

4. Viața de apoi în iudaism
Este un subiect mai complex, deoarece adesea iudaismul actual este confundat cu Vechiul Testament. Putem vorbi despre:
1. credința în viața de apoi a autorilor Vechiului Testament;
2. credința în viața de apoi a patriarhilor până la Moise;
3. credința în viața de apoi în perioada iahvistă, în istoria lui Israel, în contrast cu popoarele vecine;

4. credința în viața de apoi a iudaismului propriu-zis, începând cu epoca greco-romană.
Pentru o tratare mai amplă a acestui subiect, puteți citi studiul meu Athanasiologikon, la adresa https://www.academia.edu/36270754/ATHANASIOLOGIKON_revizuit_
În Pentateuh, credința în viața de apoi este mai degrabă implicită decât explicită. Dar există destule dovezi că patriarhii omenirii și ai lui Israel aveau speranța unei vieți de apoi. De exemplu, Biblia povestește că Enoh a fost luat la cer de Dumnezeu, fără să vadă moartea (Gen 5:24). Expresia „l-a luat Dumnezeu” nu se poate referi la moarte, din două motive: mai întâi, despre fiecare patriarh de pe aceeași listă genealogică este scris că „apoi a murit”. Numai Enoh a fost „luat de Dumnezeu”, ceea ce Noul Testament interpretează ca „mutat de pe pământ, ca să nu vadă moartea” (Evrei 11:5). Cu alte cuvinte, a fost aceeași experiență ca a profetului Ilie (4Rg / 2Împ 2:1, 9-12). Aceasta este însă numai una din cele două forme de tranziție spre viața de apoi. Chiar dacă nu era accesibilă oricui, ea este o dovadă că Dumnezeu a descoperit patriarhilor și evreilor, din cele mai vechi timpuri, că există și o speranță la capătul vieții de credință, nu doar un sens moral al vieții.
Iisus a înțeles cuvintele lui Dumnezeu din Ex 3:6 („Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”) ca pe o dovadă implicită a învierii (Lc 20:37-38). Avraam era mort demult (Is 63:16); prin urmare, cum S-ar fi numit Dumnezeu pe Sine „Dumnezeul lui Avraam”, dacă n-ar exista înviere? Și a adăugat că, din perspectiva lui Dumnezeu, care poate învia morții și care cunoaște viitorul perfect, toți morții sunt vii. Prin aceasta, Iisus răspundea sectei iudaice a saducheilor (Lc 20:27 etc), care nu credea în viața de apoi a individului, ci numai în nemurirea nației. https://ro.wikipedia.org/wiki/Saducheu
Dumnezeu Și-a afirmat puterea de a învia în cântarea-testament a lui Moise (Dt 31:30; 32:39): „Eu omor și Eu dau viață (înviez)”. Afirmația are ecou în Cântarea Anei (1Sam / 1Rg 2:6) și în expresii populare de mai târziu (4Rg/2Împ 5:7).
Prezența Pomului Vieții în rai, cu proprietatea lui de a aduce tinerețe veșnică (Gen 2:9; 3:22-24) este, de asemenea, o expresie a credinței în viața de apoi. Desigur, este vorba de o viață și o fericire pierdute prin Cădere. Totuși, faptul că Dumnezeu, în loc de a executa sentința de moarte asupra celor doi vinovați, așa cum amenințase inițial (Gen 2:17; 3:3), a dat celor doi o pedeapsă disciplinară (Gen 3:16-19, 22-24), în schimb a instituit un ritual al jertfei de sânge, care ilustra un transfer al penalității, sugerează o speranță de recuperare definitivă. Dacă recuperarea ar fi fost numai pentru viața aceasta, ce sens ar fi avut ea (1Cor 15:19)?
În Dt 34:5-6, Iosua descrie moartea fără martori a lui Moise, în Iordania, adăugând că „Domnul l-a înmormântat” și că „nimeni nu-i cunoaște mormântul până astăzi”. Iuda, fratele Domnului, sugerează că Moise a fost înviat (Iuda 1:9a), ceea ce explică apariția lui împreună cu Ilie, cu ocazia Schimbării la Față (Lc 9:30-31).
David avea credința învierii, pe care și-o exprimă în stil ebraic: învierea este „deșteptare”, „trezire” (Ps 16/17:15), deoarece moartea este adesea numită adormire (Mt 9:24; In 11:11).
Multe alte dovezi explicite sau implicite ale credinței în înviere găsim în VT. Ilie a înviat un copil care murise (3Rg / 1Împ 17:22). Elisei, de asemenea a înviat un copil mort (4Rg / 2Împ 8:1, 5), iar după moarte, Dumnezeu a făcut ca un mort să învie, doar atingându-se accidental de oasele lui Elisei (4Rg / 2Împ 13:21). Isaia (26:19) aștepta învierea credincioșilor și credea că Mesia, care va fi în mod nedrept dat la moarte, va învia (Is 53:10-11). Ezechiel descrie învierea spirituală a Israelului postexilic, folosind imaginea învierii morților, ca dovadă că aceasta era o credință cunoscută (Ez 37:1-11). Iar Daniel, contemporanul lui Ezechiel, arată explicit că morții vor învia, atunci când „Se va ridica Marele Voievod Mihail, ocrotitorul iudeilor” (Dan 12:1-2, 13).
Cât privește credința lui Iov în învierea morților, trebuie să nu uităm că, devreme ce el era neevreu și pentru că a trăit înainte de a exista Scriptura, pe când credința se transmitea doar pe cale orală, din tată în fiu, era dificil de crezut toate ideile care circulau astfel. Cu siguranță, Iov auzise despre înviere, dar în disperarea în care ajunsese, speranța îi era mult umbrită, era mai mult o dorință puternică, decât o credință (Iov 14:11-15). Totuși, la un moment dat, Iov s-a prins cu toată tăria de această credință, când a strigat memorabilele cuvinte din cap. 19:25-27.
Începând cu epoca greco-romană, cele două principale secte religioase ale iudaismului, fariseii și saducheii, aveau opinii diferite. Saducheii, întrucât nu acceptau drept Scriptură decât Pentateuchul, iar acolo nu găseau în mod explicit credința în înviere, deduceau că nu există nicio speranță a vieții individuale după moarte (Fapte 23:8). Singura nemurire pe care ei o percepeau era nemurirea nației, nu a individului. De aceea, liderii saduchei, care conduceau Sanhedrinul pe vremea lui Iisus, și-au exprimat credința că este mai bine să fie sacrificat individul (acesta: Iisus), decât să piară nația aleasă (In 18:14).
Fariseii, în schimb, credeau atât în înviere, cât și în nemurirea inerentă a sufletului, inclusiv în chinurile Gheenei (dar nu neapărat veșnice https://en.wikipedia.org/wiki/Gehenna#Rabbinical_Judaism ), deoarece ei credeau atât în toate cărțile transmise prin școala lui Ezra (Legea lui Moise, Profeții și Scripturile care încep cu Psalmii), cât și în alte scrieri rabinice, dar mai ales în învățăturile tradiției orale, pe care o considerau din aceeași sursă și cu aceeași autoritate, ca și Scriptura. https://ro.orthodoxwiki.org/Farisei . Cărturarii farisei erau preferați de majoritatea poporului, în timp ce saducheii și cărturarii lor erau puțini. Saducheii au dispărut din primul secol, dar există suspiciunea că iudeii karaiți din era creștină ar fi oarecum continuatori ai saducheismului. Fariseismul a fost continuat direct de iudaismul rabinic din era creștină, dominat de Talmud și de tradiții diverse.

5. Monoteismul iudaic
Ați făcut referire și la monoteismul iudaic. Și în privința aceasta există deosebiri între viziunea VT despre Dumnezeu și viziunea rabinică. Viziunea VT nu susține un monoteism unitarian, ca în iudaismul rabinic sau ca în Islam. Nu e locul să detaliez aici, dar convingerea mea este că VT nu doar permite monoteismul trinitarian, ci chiar îl presupune. Încă din primele capitole ale lui Moise, observăm că, de la început, imediat înaintea Creației, și în scopul Creației lumii, odată cu Dumnezeu este menționat și Duhul lui Dumnezeu (Gen 1:2). Iar pentru a descrie facerea omului (bărbat și femeie), Dumnezeu hotărăște „să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen 1:26), unde nu este un plural al maiestății (nu există deloc așa ceva, în special la persoana întâi, în Biblie); ca dovadă, același plural logic este folosit mult mai evident în Gen 3:22, unde se rostește ironia amară: „iată că omul a ajuns ca unul din Noi”.
În anii ’88 am avut o discuție cu un rabin, profesor de Biblie de la Universitatea din Tel-Aviv, evreu român care făcea o vizită în România. După aproape două ore de mutări neconcludente, din ambele părți, a urmat întrebarea lui exasperată, după ce discutasem câteva aspecte din Isaia 52:13 – 53:12: „Cum poate fi el Dumnezeu?”. La care i-am răspuns: „Vă înțeleg, nu este simplu de acceptat, dar dacă Moise I s-a închinat Lui, ca lui Dumnezeu Însuși, de ce aș fi eu mai monoteist decât Moise?” „Unde i s-a închinat Moise?” Și l-am dus în Exodul 3, care este probabil cel mai sacru text al Torei, unde Dumnezeu i Se descoperă lui Moise pentru prima dată și îi promite eliberarea evreilor din sclavie. Istorisirea începe cu apariția Îngerului Domnului în flăcările rugului care nu se mistuia. După aceasta, Moise povestește că Domnul / Dumnezeu i-a vorbit, i-a cerut închinare, Și-a spus Numele sacru pentru prima dată etc. I-am spus rabinului: „Observați? Acea ființă numită Îngerul Domnului spune că este Dumnezeu, Își asumă numele inefabil și cere lui Moise închinare. Deci era Cineva care Se putea identifica absolut cu Dumnezeu.” El mi-a răspuns că mă înșel, pentru că „îngerul (un oarecare înger al Domnului) s-a arătat în flăcările rugului numai ca să atragă atenția lui Moise, dar când Dumnezeu i-a vorbit, a vorbit din cer.” N-am făcut altceva decât să citesc încăodată primele versete; la versetul 4, este scris clar: „Domnul (ebr. YHWH) a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu l-a chemat, din mijlocul rugului….”
Nu am văzut niciodată în viață o scenă ca aceea. (Mai erau doi martori evrei, eu eram singurul creștin acolo). Rabinul rămăsese stupefiat, fără replică, și ridicându-se ușor de la masă, abia reușea să îngaime: „Da….. da…… da….”. Eu sunt însă mai uluit de faptul că destui teologi creștini nu cred că acest Sol al lui Yahwé din cărțile VT, care de atâtea ori se prezintă ca Dumnezeu, sau este numit alternativ și YHWH și Dumnezeu, este Christos. În Isaia 63:9-10 este prezentă Sfânta Treime, doar că nu într-o formă dogmatică, sau într-o formulă ca aceea din Mat 28:19, însă foarte convingător. Termenul ebraic pentru „înger” (malᵓakh) se folosește frecvent cu sensul de sol, ambasador, delegat uman. Nu denumește natura ființei, ci doar rolul sau misiunea. Profetul Maleahi (3:1; 4:2) arată clar că acest Sol al Domnului este „Domnul pe care-L așteptau” evreii, adică Mesia. Cât despre Duhul Sfânt, El este numit de foarte multe ori Duhul Domnului, Duhul lui Dumnezeu, Duhul, și de trei ori este numit Duhul Sfânt, ca în NT (Ps 51:11; Is 63:10-11).
Un alt aspect al monoteismului VT este că Dumnezeul adevărat nu insistă în mod absolut să argumenteze inexistența zeilor păgâni, deși în multe locuri o face. Chiar Numele pe care Dumnezeul lui Israel și L-a asumat, („Eu Sunt”) este un mod de a spune că ceilalți nu sunt, și că în afară de Dumnezeu, nimeni nu există cu adevărat, adică nu are viață în sine însuși. Întrucât zeii popoarelor sunt creații mitologice ale demonilor și îi reprezintă pe aceștia, și pentru că popoarele lumii pretindeau că au fiecare zeii lor, Dumnezeu îi tratează mai degrabă ca subordonați cărora le cere socoteală și pe care-i pedepsește (Ex 12:12b; Ps 81 / 82; Țef/Sof 2:11).
În preambulul Decalogului, înainte de rostirea primei porunci, Dumnezeu Se prezintă ca Dumnezeu Mântuitor, care salvează din necaz (Ex 20:2-3 etc.; Dt 32:12), și cu această autoritate poruncește ascultare (ca Dumnezeu al legământului). În porunca a patra, El Se prezintă prioritar în calitate de Creator (Ex 20:11, cf. Gen 2:1-3). Ceilalți zei, nu contează cine sunt sau dacă sunt, ei sunt nelegitimi („dumnezei străini”), iar atunci când Israel îi vizitează și pe aceștia, Dumnezeu numește fapta aceasta: infidelitate, curvie.

*********

Nota redacției. Îi mulțumim dlui Florin LĂiu pentru această demonstrație de credință, erudiție și înțelepciune.