Criza sanitară din 2020, fabricată (din ce în ce mai multe voci autorizate contestă gravitatea molimei şi versiunea OMS) sau reală, a aruncat mari segmente ale omenirii în haos, mai ales Occidentul, partea considerată cea mai civilizată a lumii. Dar, dacă anul 2020 a fost un an foarte rău, anul 2021 promite să fie şi mai rău. Dacă aşa ceva e posibil.
În 2020 s-a încheiat, probabil, lunga perioadă (75 de ani) de după cel de-al doilea război mondial. Principalul câştigător al acelui război a fost, indiscutabil, SUA. Şi principalul beneficiar. Deci e natural ca SUA să fie principalul perdant al anului 2020, anul încheierii perioadei postbelice, al anului 2021 şi al anilor ce vor urma, după ce s-a crezut o vreme că prăbuşirea URSS (care a pierdut Europa de Est şi o parte din Asia) va duce la o pax americana prin care o singură putere (unipolară), SUA, va conduce pentru încă 100 de ani întreaga lume (New American Century). Dar n-a fost să fie. La orizont s-a ridicat China (rise of China), cu viteza ei de dezvoltare fără egal în istorie şi cu o populaţie de aproape un miliard şi jumătate. Pe lângă civilizaţia şi tradiţiile ei de peste 5 000 de ani. Astăzi China depăşeşte Occidentul în multe sectoare de vârf, în tehnologie, în sănătate, în educaţie şi cercetare, şi are o stabilitate politică de invidiat.
Anul 2021 începe foarte prost pentru SUA. Pe 6 ianuarie sau măcar pe 20 ianuarie ar trebui, în sfârşit, să ştim cine va fi noul preşedinte. Va fi Joe Biden, un preşedinte rezultat dintr-o colosală fraudă electorală, ales cu forţa de Big Money, Big Media, Big Tech, Big Pharma, sau va fi Donald Trump, care pare să fi câştigat în realitate votul americanilor, el fiind ales şi Omul Anului 2020 ? Dar în sistemul electoral american, neunitar, vetust, „vernacular”, votul popular are o importanţă relativă. Donald Trump, în 2016, a câştigat împotriva lui Hillary Clinton cu mai puţine voturi populare. Şansele cele mai mari sunt, evident, de partea lui Joe Biden şi a Kamalei Harris, vicepreşedinte, dar trebuie să aşteptăm ziua de 20 ianuarie, ziua în care noul preşedinte va depune jurământul.
Merită să insistăm asupra situaţiei politice, economice şi constituţionale din SUA pentru că evoluţia acesteia influenţează decisiv ce se întâmplă şi în Europa, foarte dependentă de SUA din 1945 încoace, la fel ca Japonia sau Coreea de Sud (din 1953). După înţelegerile de la Bretton Woods din 1944, dolarul a devenit moneda de schimb mondială, înlocuind în această poziţie lira sterlină. Dolarul şi-a menţinut acest statut şi după decuplarea de aur din 1971, iniţiată de Richard Nixon. Pentru 2021 se anunţă prima monedă digitală majoră emisă de China şi garantată de marea economie asiatică. Dolarul va mai încasa astfel o lovitură, care, probabil, nu va fi totuşi cea mortală.
Politic, nici Joe Biden şi Partidul Democrat, nici Donald Trump şi, parţial, Partidul Republican nu mai reprezintă o soluţie pentru toţi americanii. Nici nu mai contează cine are dreptate sau nu în alegeri. Curtea Supremă a refuzat să evalueze până acum, într-un fel sau altul, frauda electorală şi astfel, practic, şi-a făcut harakiri. O instituţie fundamentală a democraţiei americane s-a autoanulat. Marii şefi ai Armatei au declarat limpede că nu se amestecă în alegeri şi sunt împotriva unei legi marţiale eventual declanşată de fostul preşedinte Donald Trump. „Confederaţii”, cei din Sud (state conduse de Texas), dar şi secesioniştii potenţiali din centrul SUA şi-au adus aminte de Războiul Civil şi nu par dispuşi să-l recunoască preşedinte pe Joe Biden. Joe Biden şi Partidul Democrat au, în schimb, susţinerea Coastei de Est (cu New York, Washington, Boston, Philadelphia) şi a Coastei de Vest (cu San Francisco, Los Angeles, Portland, Seattle).
Ţările mari din Europa – Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia –, aflate şi ele sub controlul, prin OMS, al oligarhiei mondiale, traversează cea mai sumbră perioadă din 1945 încoace. Iar dezastrul economic, dezordinea, haosul sunt abia la început. Se prefigurează ample mişcări sociale, violenţă, instabilitate politică. Şi o cădere economică nemaivăzută de la criza din 1929-1933. Legăturile economice şi militare ale Europei cu SUA sunt dintre cele mai fragile. UE (Germania, de fapt) negociază tratate de investiţii cu China sub nasul SUA.
Dar România, unde este România ? S-a făcut mare caz în media de alegerile din 6 decembrie 2020 şi de formarea unei noi majorităţi şi a unui nou guvern. Adevărul brutal e că decizia politică pentru români nu mai e de ani buni în România. Integrarea în NATO şi în UE ne-a copleşit, ne-a depăşit puterile şi ne-a lăsat fără suveranitate. Guvernele succesive de la Bucureşti nu au fost decât curelele de transmisie ale unor decizii luate în câteva centre. Tot aşa cum serviciile secrete româneşti au devenit o „miliţie” care se ocupă de controlul populaţiei băştinaşe. Ca şi Justiţia „independentă”. De ce să-i mai urmăreşti atât de insistent pe nişte politicieni care nu mai pot decide aproape nimic din capul lor ? De multă vreme, viaţa politică de la Bucureşti e o pantomimă tristă şi ridicolă. Poate doar guvernatorul Mugur Isărescu, devenit de mult guvernator de ţară, să mai conteze cât de cât. Pentru că are „fir direct” cu Marele Centru. Multe ţări sunt conduse, de fapt, prin Băncile lor Centrale. Se pare că Florin Cîţu, prim-ministru, a fost, de fapt, alegerea lui Mugur Isărescu.
În 2021 şi în România e probabil să asistăm la o gravă instabilitate politică. Nu e deloc exclus ca partidul recent apărut, AUR, să crească şi să devină marele partid populist de mâine. Asta dacă pe lângă Călin Georgescu şi proiectul său de ţară („Hrană, apă, energie”), Florian Colceag, Sorin Lavric, Diana Şoşoacă vor veni şi alte personalităţi publice estimate „providenţiale”. Deşi în general ştim unde duce prea marea aşteptare de la „oamenii providenţiali”. Dar, foarte probabil, AUR nu e un partid neolegionar sau neoceauşist – lumea s-a schimbat ! –, ci doar încă un partid populist european. Iar populiştii de azi din Europa – Matteo Salvini, Jarosław Kaczyński, Viktor Orbán, suveraniştii din Franţa, naţionaliştii din Olanda şi Austria, şi chiar preşedintele Rusiei, Vladimir Putin – nu par deloc interesaţi de extremism şi de experienţele din interbelic ale unor lideri politici nefaşti.
Cele mai mari pericole din 2021 şi din anii următori vor veni din Occident, din SUA, din UE, de la dolar şi moneda euro. Capacitatea noastră, a românilor, de a ne apăra de aceste primejdii e aproape de zero. Tratatele şi aranjamentele în care am intrat (am fost băgaţi) în ultimii 30 de ani ne leagă fedeleş de soarta Occidentului, pe care atâta l-am preamărit şi admirat. Schimbarea în bine a lumii poate să vină doar din Asia, cu care n-am avut înţelepciunea şi puterea de a ne menţine toate legăturile. Am renunţat prea uşor la multe dintre avantajele pe care le aveam în relaţia cu China. Să ne amintim că relaţiile SUA cu China au fost facilitate la început de România.
Care sunt speranţele, aşteptările populaţiilor de pretutindeni, deci şi din România ? Cei mai mulţi speră să se termine cât mai repede cu virusul, cu pandemia, cu vaccinurile, şi viaţa să-şi reia cursul abandonat la începutul lui 2020, în martie-aprilie. Patronii şi angajaţii din firmele mici şi mijlocii aşteaptă încă sprijinul guvernului naţional dar şi al UE pentru a-şi putea continua activitatea. Cei bolnavi speră ca în 2021 medicii să se ocupe cu grijă de toate bolile, mari şi mici, şi nu numai de blestematul de covid. Toată lumea speră să scape de măştile umilitoare şi despre care se spune că sunt şi inutile. Iluzii sau nădejdi întemeiate ?

Petru Romoşan