Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Apr 2011

Sursa: Revista CLIPA. Text accesibil la adresa

http://www.revistaclipa.com/5480/2011/04/cronica-civilizatiei/%e2%80%9ede-ce-se-ucid-oamenii%e2%80%9d-o-talcuire-la-uciderea-ritualica-a-lui-avram-iancu-i

A apărut o carte monografică asupra fenomenului terifiant al omuciderii, o carte în care se porneşte frontal de la întrebarea: „de ce se ucid oamenii”? (Bogdan Ficeac, 2011, Editura Rao). Se subînţelege cumva că omul ucide, ca om, un alt om, poate adică săvârşi lucrul acesta, totodată absurd şi tragic, prin chiar atributul său antropologic, prin calitatea sa de făptură omenească. Altfel spus, cel ce ucide ar fi capabil să se ucidă, de fapt, pe sine însuşi, adică să suprime ceea ce el însuşi deţine prin atributul său de specie, faptul de a fi om, ceea ce este cu totul incomprehensibil, golit de orice înţeles. Într-adevăr, dacă menţinem explicaţia înlăuntrul fenomenului însuşi alunecăm în tautologie pură : „lucrul x este roşu pentru că are culoare roşie”. Dacă voim să explicăm de ce (se) ucid unii oameni n-ar trebui să urmăm  un asemenea raţionament, căci el ne scoate din perimetrul ştiinţei. Nu putem spune: omul ucide un alt om pentru că este om şi-n atributele sale se găseşte şi acela al omuciderii, „apetenţa de a ucide”. Când un „om” ucide, trebuie să ne întrebăm ce fel de făptură este cel ce ucide. Este el „om”, cu adevărat? Dacă este om, ar însemna că el conţine în sine predispoziţia spre autosuprimarea atributului său, al umanităţii însăşi, ceea ce ar fi absurd, iar logiceşte ar fi tautologic, golit de orice înţeles. Omenitatea nu poate să se manifeste, să se afirme pe sine prin ceea ce o neagă pe sine. Este cunoscut raţionamentul cu care Mântuitorul Hristos i-a întâmpinat pe fariseii care-L acuzau că scoate demonii din făptura demonizatului cu ajutorul demonilor, pe Belzebul cu ajutorul lui Belzebul, ceea ce ar fi absurd. Problema rămâne complicată atâta vreme cât nu vom admite că făptura umană este expusă primejdiei de a cădea din umanitatea ei, de a se sub-umaniza pe sine, devenind capabilă, pe cale de consecinţă, să suprime la altul ceea ce ea însăşi, făptura căzută, nu mai are: atributul uman.

Omul nu ucide. Om este Abel şi nu ucide; Cain este sub-om, căzut din umanitate, şi ucide. El nu mai este om şi de aceea poate să ucidă un om, pe fratele lui, care, brusc, nu mai este privit ca un frate, nu mai este trăit ca un frate, ci ca un duşman, un ne-frate. Fenomenul este similar în cazul uciderii rituale. L-a ilustrat nefârtatul care săvârşea o asemenea ucidere rituală în Ardealul de azi, în numele neamului său neconsultat, dezonorându-l chiar şi prin simpla sa apartenenţă (n-aş dori să am printre fraţii de acelaşi neam pe careva care, în numele atributului etnic, pe care eu însumi îl port, să se creadă chemat să spânzure făpturi de alt neam decât al meu, fie acestea chiar şi făpturi de peruzea, adică suflete pure, cum este sufletul de Ahasver al lui Avram Iancu). Ce fel de „om” este acest fel de ungur care l-a spânzurat ritualic pe Avram Iancu, socotindu-se, iată, îndreptăţit să-l spânzure pe românul hipostatic. De ce va fi săvârşit el această omucidere ritualică? Pentru că el, nefericitul, nu l-a mai putut privi pe românul ipostatic ca pe un om şi un frate. Mentalitatea aceasta o mai regăsim consemnată în practica judiciară a Codului Verboczi, care prevedea că românul transilvănean poate fi condamnat (chiar spânzurat) la simplu prepus, deci fără osteneala probaţiunii, prin simpla mărturie, fără de vreo mobilizare pentru a urma confruntarea probelor. Mărturia cuiva era suficientă. De ce? Pentru că un asemenea raţionament care îl putea condamna pe român la simplul prepus, îl socotea pe român un om de categorie inferioară. Mentalitatea aceasta răbufneşte din străfunduri ţinute ascunse în subconştientul unor subculturi ale omuciderii în expresia etnocidului, real ori ritualic, care se cred îndreptăţite să ucidă, să suprime chiar pe cel în care dăinuieşte sufletul peren al unui neam, un martir, un erou, un sfânt, precum este Avram Iancu el însuşi. Să fie această mentalitate legată cu fire ascunse de cea etalată de primul ministru ungar, care avertiza în Ardealul de azi că ungurii au îndreptăţire divină asupra întregului ţinut? Deci, au dezlegare divină să facă ce vor, inclusiv spânzurători, deocamdată ritualice, în Ardeal?! Ceea ce mă tulbură nespus în faţa acestui fenomen nu este doar gestul acelui nefârtat, al celui ce se crede pe sine mai om în Ardeal decât omul Avram Iancu, ci tăcerea intelectualilor unguri din Ardeal. Să nu fie înspăimântaţi, oare, de gestul acesta, care prevesteşte lucruri cumplite? Să fie vorba despre vreo blocare a acelui sentiment care ne atestă pe noi, toţi oamenii, şi unguri şi români, şi ţigani şi evrei, şi ruşi etc.,  egali întru umanitate (omenitate), adică fiii lui Dumnezeu? Chestiunea este tulburătoare şi ne trimite la întrebarea retorică din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii”. Dacă toţi suntem înzestraţi cu raţiune, adică ne putem desprinde de animalitatea noastră, de ce suntem pregătiţi să săvârşim ceea ce este cu totul absurd, să retragem celor pe care-i ucidem atributul umanităţii, arătându-ne în stare să-l suprimăm pe fratele nostru cu tot cu omenitatea lui, cu ceea ce-l face ca pe noi, cu atributul prin care cel ucis este una cu mine, sunt chiar eu?! Ce mai este cu povestea raţiunii şi a raţionalităţii?

 

Raţiunea este un „loc” noologic şi o funcţiune, nu un atribut. Ea poate fi utilizată ca orice unealtă, ca orice loc noologic de depozitare spirituală, pentru multe operaţii şi pentru felurite stocuri. Unul îşi foloseşte raţiunea pentru a raţiona în faţa existenţei, cu intenţia absolut gratuită de a o înţelege, altul pentru a raţionaliza existenţa, adică a o aduce la conformitate cu sentimentele sale şi, deci, pentru a şi-o subordona ori pentru a o ridica la lumina iubirii dumnezeieşti. Aici se despart apele, aici unii dintre noi se despart, se deosebesc de insul acela nefericit, de nefârtatul din Ardeal, care se crede ungur la modul exemplar, deşi eu mă îndoiesc de sentimentul său, căci nu cred că sentimentul etnic poate dicta comportamente neinteligente . În viziunea mea şi în lumina cercetărilor mele, sentimentele etnice fac parte din categoria sentimentelor inteligente şi, ca atare, nu pot dicta comportamente aşa de lipsite de inteligenţă, infantile spre trufie criminală. Nici nu-l bănuiesc pe acel nefericit de la Miercurea Ciuc în stare să iubească cu iubire de neam. Un ungur care nu poate iubi un ne-ungur nu poate iubi nici un alt ungur, aşa cum un român care nu poate iubi un ungur, bunăoară, nu poate iubi cu adevărat un alt român. Lucrurile acestea devin încă mai limpezi când invocăm şi atributul care ne face pe toţi fraţi întru Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, cel ce-a venit pentru toţi oamenii, nu pentru un ungur ori pentru un român ori pentru un francez, ci pentru toţi oamenii de pe planeta aceasta aşa de privilegiată şi aşa de nesimţitor locuită. Cel ce urăşte în numele sentimentului etnic a trădat şi a desfigurat sentimentul etnic al propriului său neam. Dacă un american oarecare ar urî un mexican ori un negru, el ar săvârşi lucrul acesta nu pentru că aceştia n-ar fi americani, ci întrucât acel american anume, un John oarecare, ar fi căzut din americanismul neamului său, şi-ar fi pierdut capacitatea de a iubi semeni de alte neamuri cu sentimentul etnic al americanului hipostatic. Un ungur nu urăşte un român pentru că nu este ungur, ci pentru că el, insul acela care se crede ungur, nici nu poate iubi, fiindcă dacă s-ar menţine cu iubirea lui înlăuntrul etnicităţii sale ar fi cel mult narcisist, adică s-ar iubi tautologic, doar pe sine şi doar într-un soi de întunecime, un vid absorbant pe care l-ar numi impropriu popor maghiar. O atare iubire este autodevoratoare, un fel de autostimulare perversă, o patologică onanie a sentimentului etnic. Iubirea este nemărginită şi proba acestui sentiment este că el poate cultiva o grădină fără s-o confunde cu gardul. Esenţa grădinii este cultura, petecul acela de pământ cultivat, nu gardul care ar închide o bucată de teren spre a-l istovi.

(Continuare în numărul viitor)

 

 

De ce se ucid oamenii” | O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (II)

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Mai 2011

Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este şi el preînchipuit după modelul grădinii, Grădina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, şi cea de-a doua cădere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicităţii, a exclusivităţii, atestată de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei până la cer, nu sub cer, ci până la cer, şi tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unităţii, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Oare nu se naşte sentimentul acesta de ură faţă de cei de alt neam din simţirea luciferică a celor ce-au năzuit să fie pentru a doua oară asemenea cu Dumnezeu, dar fără de Dumnezeu, adică în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic şi solipsist, cam cum este şi acest fel de a trăi neamul, tautologic la fel, adică prin iubire închisă, înconjurată de dispreţ faţă de ceilalţi şi de trufie paranoică, pe care ni-l arată insul de la Miercurea Ciuc?! Cum îşi imaginează neputinciosul de la Miercurea Ciuc că poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morţii şi al urii faţă de cei de alt neam, folosindu-se şi de instrumentul înfricoşării simbolice, căci aşa ceva va fi năzuit el: să-i înspăimânte simbolic şi deci prin inducţie subliminală pe români?! Ce poţi dobândi? Un gard, nu o grădină, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înţelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înţeles el chemarea Dumnezeului iubirii şi al jertfei prin cuvintele acelea de lămurire pentru toţi, de orice neam ar fi ei: „că nu moartea păcătosului voiesc, ci să se mântuiască şi să fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rătăciri şi erori pustiitoare a celor care-au crezut şi cred că se pot dobândi pământuri şi se pot clădi ţări pe sentimente de ură, prin ucideri reale şi ritualice, prin morţi civile şi prin suprimări simbolice? Una singură: noi încă vă iubim, căci nădăjduim în mântuirea voastră şi vă dăm întâlnire peste o mie de ani. Sperăm, credem că veţi veni ca să nu fie aşteptarea noastră în deşert şi întâlnirea noastră amăgitoare ca floarea câmpului. „Căci vânt a trecut printr’însa şi nu va fi şi nu se mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102).

*

Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, căci este o carte specială, doctă, necesară şi bună de dat exemplu pentru seriozitate şi pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zideşte. Anticipând, notăm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru că au căzut din omenitate, căci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci făpturi din catacombă, stăpânite de acel demon mut şi surd despre care mărturisesc Evangheliile, înspăimântător prin muţenia şi surzenia lui absolută, ca o „spaimă împietrită, ca un gând încremenit” (Eminescu), căci nu vor fi cunoscut sub nici o formă minunata lumină a iubirii celei dumnezeieşti, ci numai ura stăpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimţirii împietrite, al trufiei turnului surpării, Satana.

*

 

Teoria creierului triunic ne spune că omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoţional, responsabil de propagarea emoţiilor şi un creier „raţional”, neocortexul, în şi prin care se desfăşoară toate procesele psihice superioare, de la decizia conştientă şi raţională la legătura trăită şi înalt reflexivă cu Dumnezeu. Aceeaşi teorie ne mai spune că, în ciuda acestei configurări cerebrale succesiv-coexistente, persistă la orice om un decalaj între două praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconştient de creierul emoţional şi pragul deciziei conştiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivităţii explică multe dintre căile răului, inclusiv agresiunile care îmbracă forma violenţei de masă, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburătoare, căci ne duce cu gândul la însemnătatea timpilor mici, adică la forma de insinuare a răului în lume: prin fleşuri, prin loviri fulgerătoare, prin strecurări în preconştiinţă, care aduc după ele un fenomen în cascadă, cascada răului. Este foarte posibil să fie aşa şi atunci vom înţelege teologia imperativă a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinţii pustiei, despre care vorbesc şi rugăciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipă de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasă şi cu marea opintire obştească a multor oameni, a înţelepciunii şi străduinţelor eroice. Chestiunea rămâne absolut frisonantă, căci eşti determinat să constaţi că buna rânduială, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele două praguri decizionale. Tot secretul culturii şi toată însemnătatea educaţiei se reduce la această chestiune: cum reuşim să controlăm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-şi controla timp de zece secunde reacţiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stările controlate de creierul reptilian şi de sistemul limbic. Aceasta este taina a toată educaţia. Când într-o cultură, într-o comunitate apar inşi precum acel nefericit Csilibi şi nu mai ştiu cum, subînţelegi că acea comunitate şi cultura ei se confruntă pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stări controlate în exclusivitate de creierul emoţional ori de cel reptilian, care a căzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poţi deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizară profeţie doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaşte numai d-nul prim ministru ungar. Ferească Dumnezeu să se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuţia ritualică a lui Avram Iancu ne avertizează asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limitează la subcultura interstiţială care-i grupează pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernă înmulţeşte numărul acestora, căci acţionează din plin tocmai pe direcţia distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca să amâne reacţia pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forţele malefice cunosc taina celor zece secunde şi de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastră şi tocmai această împroprietărire identitară este cea de care voim să ne descotorosim. Şi aceasta doar pentru că voim cu tot dinadinsul să uităm de Dumnezeu, ne lipsim de învăţăturile Sale proniatoare, de îndreptările Sale şi ignorăm cu trufie mărturiile Sale. Aceasta este cauza primordială a răului care a copleşit secolul al XX-lea spre cel care-i succede şi care ne înconjoară cu umbra marii apocalipse, dacă nu vom reuşi să-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul şi cu toată osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fără de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicaţi terifiant, replicaţi cu puterea unor proporţii ale morţii şi ale holocaustului celui mare. Ne dăm seama, pe de altă parte, că Dumnezeu nu va da niciun petec de pământ acestor specimene, căci Dumnezeu nu lasă creaţia pe mâna lor. Pe de altă parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state şi imperii, au bogăţii şi însemne. Curăţirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinţei, opera iubirii şi lucrarea inspirată de voia Dumnezeului adevărat, nu a dumnezeilor preînchipuiţi de cei ce visează să devină stăpâni de popoare şi de teritorii. În faţa unei asemenea primejdii, să ne amintim iarăşi cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // căci omul a stricat legea Sa” (Ps 118).