Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu
Sâmbătă, 31 Martie 2012 16:54
Au trecut 68 de ani de la marea tragedie din 4 aprilie 1944, când Bucureştii, capitala României, au fost victima unui masiv bombardament al aviaţiei americane. Au fost vizate ţinte civile, cu deosebire zona Gării de Nord, dar şi partea centrală a oraşului. Ele nu aveau o justificare militară, deoarece frontul se afla departe, la peste 300 km, pe linia Iaşi-Chişinău, iar luptele încetaseră de la sfârşitul lunii martie. Ostilităţile aveau să se reia abia la 20 august.
Contextul istoric
La 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, având ca obiectiv eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Armata Roşie în urmă cu un an. Războiul a continuat şi dincolo de Nistru, armata română ajungând până la Stalingrad. SUA şi Marea Britanie au venit în ajutorul Uniuniii Sovietice, constituindu-se astfel Coaliţia Naţiunilor Unite. Ca urmare a alianţelor realizate, Marea Britanie a decis ruperea relaţiilor diplomatice cu România (decembrie 1941), iar ţara noastră a declarat război SUA (iunie 1942). Mareşalul Antonescu nu s-a considerat în război efectiv cu cele două ţări occidentale şi nu a întreprins nici o acţiune militară împotriva acestora. La rândul lor, avioanele americane şi engleze au executat în 1942-1943 mai multe raiduri aeriene împotriva României, vizând cu precădere zona petroliferă din Valea Prahovei, dar rezultatele au fost mai curând modeste. De exemplu, la 1 august 1943, din cele 177 de avioane americane plecate din Libia, au ajuns în România un număr de 162; au fost doborâte de artileria antiaeriană română 41 aparate, s-au întors la bază doar 88, dintre care 55 cu avarii (unele au aterizat pe parcurs). Au fost omorâţi 147 aviatori, iar 116 au fost luaţi prizonieri. În martie 1944, trupele sovietice au trecut graniţa de stat a României, după care frontul s-a stabilizat pe linia Iaşi-Chişinău. În acest context se desfăşurau negocieri secrete între emisarii români şi reprezentanţii Naţiunilor Unite în vederea încheierii armistiţiului. La 17 martie 1944, Barbu Stirbey (împuternicit de opoziţia democratică din România, dar având şi consimţământul mareşalului Antonescu) a ajuns la Cairo cu mandatul de a negocia armistiţiul. La rândul lor, guvernele de la Washington, Londra şi Moscova au decis, încă din 1941, să impună Germaniei şi aliaţilor ei (inclusiv României), capitularea necondiţionată.
La 2 aprilie, guvernul sovietic a declarat că intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul acesteia, ci era dictată exclusiv de necesităţi de război.” Peste două zile a avut loc marele bombardament american asupra Bucureştilor.
Alarma
Pe la ora prânzului, un număr de 220 bombardiere B-17 (numite Fortăreţe zburătoare) şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) au intrat în spaţiul aerian al României, venind din Italia. Cu puţin timp înainte de apropierea lor de capitală, autorităţile au dat alarma. După 22 iunie 1941 s-au făcut zeci de exerciţii, pentru ca populaţia să se adăpostească, astfel că, pentru mulţi bucureşteni, alarma din 4 aprilie părea a fi un exerciţiu. Era o zi de marţi, iar oamenii se găseau la lucru sau cu diverse treburi în oraş. De exemplu, conferenţiarul universitar Ion Hudiţă nota că în cursul dimineţii a fost la Universitate, unde a discutat cu rectorul Horia Hulubei, după care a decis să se întoarcă acasă în cartierul Vatra Luminoasă. „De-abia m-am urcat în tramvai – era unu şi un sfert – şi s-a auzit alarma. Când să trecem de Piaţa Brătianu, sergenţi de stradă şi un comisar au oprit toate tramvaiele, invitând lumea să se adăpostească unde poate. Mă îndrept spre Piaţa Rosetti şi văzând toată lumea alergând îngrozită, m-am adăpostit în gangul unei clădiri vechi.”
Gheorghe Zane, profesor la Universitatea din Iaşi, se afla de câteva zile în Bucureşti; s-a dus la Staţia C.F.R. Basarab pentru a-şi ridica bagajele pe care le expediase din „Capitala” Moldovei. În Memoriile sale, el avea să scrie: „Alarmă ca şi în zilele precedente. Populaţia a crezut că este vorba de un nou exerciţiu şi s-a ascuns în adăposturi.” S-a conformat şi el, nebănuind ce avea să urmeze.
Ivor Porter, spion englez reţinut din decembrie 1943 în localul Comandamentului Jandarmeriei, împreună cu colegul său (tot spion) A.G. Chastelain, juca bridge. Peste mai mulţi ani avea să noteze că în ziua de 4 aprilie 1944, pe la ora 13,45 a auzit „avioanele de vânătoare trecând deasupra noastră, dar nu le-am dat nici o importanţă; zece minute mai târziu, primul covor de bombe a căzut în direcţia Gării de Nord. Ne-am uitat pe fereastră până a sunat telefonul şi i s-a spus subofiţerului să ne conducă la adăpost. Prima oară am stat acolo doar patruzeci de minute. Nu era un adăpost în adevăratul sens al cuvântului, era doar un coridor la subsol. Femei plângeau într-un colţ, convinse că rudele lor care locuiau în zona Gării de Nord fuseseră omorâte. Gardienii simţeau nevoia să iasă să vadă ce se întâmplă, dar erau obligaţi să stea cu noi; ca prizonieri eram în aceeaşi barcă cu ei. Chas [Chastelain] cânta la muzicuţă şi noi pălăvrăgeam despre război, prizonieri sau gardieni la fel de excitaţi de această schimbare în plictisul cotidian.” În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni, evacuaţi, pentru a nu rămâne sub ocupaţia sovietică, de unde urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti, precum şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută. Îşi părăsiseră casa şi averea agonisită, iar acum aşteptau, flămânzi şi obosiţi, într-o gară pe care cei mai mulţi nu o văzuseră niciodată în viaţa lor. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti.
Bombardamentul a fost descris de mai mulţi contemporani
În Jurnalul său, Ion Hudiţă scria că a văzut cu ochii săi avioanele „care treceau în valuri strălucind în lumina soarelui ca nişte păsări de argint lucios. Aud zgomot de bombe care explodau în apropiere, precum un fum alb în direcţia avioanelor, de pe urma exploziei şrapnelelor trase de artileria antiaeriană, de pe acoperişul blocului Societăţii Mica.”
Gh. Zane a trăit şi el emoţia bombardamentului: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu… Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit.”
Maria (Maruca) Cantacuzino-Enescu era împreună cu soţul, compozitorul şi dirijorul George Enescu, în palatul din Calea Victoriei (Casa cu Lei). Peste mai mulţi ani, ea avea să scrie: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei ! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele.”
Scriitorul Mihail Sebastian, locuind mai departe de Gara de Nord, nu a resimţit bombardamentul cu aceeaşi intensitate: „La început crezusem că e un exerciţiu (fusese unul cu 3 ore mai devreme). Pe urmă, cînd au început bubuiturile, am crezut că sunt ale artileriei. Au fost vreo două zguduituri mai puternice, dar parcă nu de bombă.”
Efectele au fost devastatoare. După încetarea bombardamentului, oamenii au început să iasă din adăposturi. Mihail Sebastian nu părea prea mult afectat. În Jurnalul său, nota: „Când am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hîrtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decît manifeste… Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.”
Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str.Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”
A ieşit din adăpostul improvizat şi Ion Hudiţă, care şi-a continuat drumul spre casă pe jos, deoarece tramvaiele nu mai mergeau: „am văzut pe Bulevardul Pake, aproape de Calea Moşilor, ambele trotuare pline de geamuri sparte, iar sergenţii de stradă încercând să împiedice trecerea pietonilor, de frică să nu se prăbuşească pereţii clădirilor. Am văzut casa lui Taşcă; avea toate ferestrele sparte şi un balcon dărâmat. Am ajuns acasă pe la ora trei. Ai mei observaseră de la fereastra sufrageriei, împreună cu soacră-mea, sutele de avioane care străluceau în soare. De la Calea Moşilor până la Vatra Luminoasă n-a căzut nici o bombă. Până la ora 4 am aflat la telefon dezastrul din oraş, în special cartierul Griviţa şi Gara de Nord. Pe la 5 vine Mielu Mihăiescu cu maşina să vizităm atelierele şi garajele Societăţii pentru a vedea ce stricăciuni a produs bombardamentul. În Cobălcescu, cladirea n-a suferit nimic afară de ferestre, sparte toate. La Hotel Ambasador, a căzut o bombă chiar pe trotuar, spărgând toate ferestrele faţadei, precum şi ale Centralei noastre.”
Maruca şi George Enescu au ieşit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe teresa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi. Atunci când s-a lăsat din nou liniştea – ce linişte ! …prin telefonul dat de o prietenă, am aflat că familia George Florescu, rude apropiate ale mele, care ne erau foarte dragi, erau îngropaţi de vii în pivniţă, sub dărâmăturile casei lor cu trei etaje, din care nici un zid, nici măcar scheletul, nu rămăsese în picioare, se străduiau cu disperare să le scoată cadavrele de acolo, sau pe cei ce mai trăiau încă, poate. Când, pe la sfârşitul celei de a doua zile, cu mare greutate, familia cumnatului meu Nicolae a fost scoasă de acolo, una dintre cele patru fete, un înger de şaptesprezece ani, blondă ca o zână, murise, după o agonie ce a durat cât ziua precedentă, horcăind sub cărămizile şi mortarul ce o striveau, cu mama ei la câţiva metri, şi ea imobilizată, neputând face nimic pentru copila pe care o auzea gemând, deşi era, prin ce minune? nevătămată, sub o grămadă de dărâmături.”
Dezastrul
Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Profesorul Hudiţă s-a deplasat chiar în după amiaza acelei zile să vadă situaţia la faţa locului: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi. Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă. Mergem pe Calea Griviţei până la camera pe care o aveau închiriată Mircea şi Lizeta. Găsim în locul casei, o imensă groapă cu apă. Bomba căzuse chiar pe casă. Am aflat pe urmă că ei erau în oraş, în timpul bombardamentului, căci altfel ar fi fost făcuţi praf, ca toate cele vreo 7 persoane, din celelalte camere, care au fost toate mutilate îngrozitor.” A doua zi Hudiţă era încă sub impresia celor văzute în Gara de Nord: „Vai de bieţii refugiaţi din Moldova, care după ce şi-au părăsit gospodăriile, îşi văd acum pierdute în Gara de Nord puţinele lucruri pe care le mai putuseră salva.”
Gh. Zane a fost şi el în zonă: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit. Ivor Porter a vizitat şi el zona respectivă: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.”
Mihail Sebastian nota la 8 aprilie: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.”
O serie de crime inutile…
Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.
Gheorghe Zane nota: „Bombardamentul din 4 aprilie şi cele următoare n-au adus, cred, nici un folos militar anglo-americanilor; războiul era decis când ele au început, n-au adus, sigur, nici un folos politic. Opinia publică şi fruntaşii politici aveau la această dată atitudinile fixate. O serie de crime inutile, comise în numele eliberării Europei.”
Maruca Cantacuzino-Enescu şi-a scris memoriile la vreo zece ani de la acel bombardament, fapt ce-i permitea să reflecteze asupra momentului: „Stând de veghe, alături de mama împietrită, la căpătâiul tinerei moarte, în frumoasa casă a lui Nicolae Cantacuzino, aproape intactă, în timpul nopţii de dinaintea înmormântării, pe când lumânările scoteau fum din belşug, luminând sau umbrind, rând pe rând, faţa dulce, de marmoră, încadrată de codiţe de aur, magnifice, şi gândindu-mă la miile de adolescenţi, de adolescente, de copii mici ucişi sau mutilaţi în acea zi de patru aprilie – de sinistră amintire – mi-au revenit în minte lacrimile vărsate de toate mamele românce, cu câţiva ani în urmă, pentru copilul furat şi asasinat, al lui Lindberg. Bucureştii, oraş înfloritor, zâmbind cu toate grădinile, cu buna sa dispoziţie, încrezător chiar în acel timp, oraş deschis, fără apărare anti-aeriană, ajuns în trei sferturi de oră în stare de ruine fumegânde, din ordinul ilustrului preşedinte Franklin Roosvelt; alt «bogat» subiect de meditaţii, amare sau condescendente, după dispoziţia fiecăruia. Pretextul?… declaraţia de război a României făcută Statelor Unite. Dar ce-am gândi oare despre un om mare ce ar ucide un copil pentru ca acestuia din urmă i-a scăpat un ţipăt de furie sau de frică? În tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare şi revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă braţele Armatelor Roşii «eliberatoare» care înaintau, ameninţându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi şi bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud şi acum vocea lugubră şi tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelaş speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio Internaţional, dojeneşte ţările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», aşa cum îl numeşte Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesităţile cauzei lor.”
În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfârtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. Un moment tragic, care nu trebuie uitat.
Pentru Legionari,scris de Zelea Codreanu(a se citi aici: http://www.fgmanu.ro/Carti/1/capitol_1 )si Carticica Sefului de cuib,la acea data au alfabetizat pur si simplu,si au desteptat sute de mii de tarani harnici,sinceri si curati sufleteste!In aceste scrieri nu exista nici un paragraf care sa poarte pecetea urii,distrugerii,crimei,antisemitiismului…..acesta este adevarul.iata daca Capitanul Zelea Codreanu a scris o carte ,,pentru LEGIONARI,, el se adresa LEGIONARIILOR,adica romaniilor superiori.FILON VERCA(a murit recent),spunea foarte simplu: a fi legionar inseamna a fi un bun roman!Faptul ca in capitolul,,TELUL FINAL AL NEAMULUI,,Zelea Codreanu vorbeste de INVIEREA NEAMULUI si Invierea din Morti,arata ca de fapt legionarii au fost pur si simplu niste crestini practicanti,patrioti care au luptat impotriva ateismului comunist si impotriva coruptiei si degradarii.
stimate SINTIO TRAIANE IOAN, TOT SINTIO dar cel ce este in inima mea, IMI SOPTESTE SA TE IAU IN BRATE SI SA TE STRING CU MULTA SI CALDA PRIETENIE…SI SA ITI DORESC MULTA SANATATE SI CIT DE MULTA FERICIRE POTI SA CUPRINZI IN INIMA DUMITALE…
ai dreptate cu evreii si cu toate nedreptatile si injustitiile ce au facut si fac in continuare;
ce este mai grav ca toate crimele se petrec sub ochii nostrii si noi toti tacem. SINTEM VINOVATI PRIN TACEREA NOASTRA; ESTE CA SI CUM LE DAM O MINA DE AJUTOR IN CRIMELE LOR…!
IUBIRE PENTRU TOATA LUMEA CHIAR SI PENTRU CEI INCONSTIENTI…
IUBIRE LUMINA SI CONSTIINTA PT DUMNEATA SPECIAL…
Re: Adevărul Creaţiei, Alternativă la religii…
Aceste evenimente voi le citiţi, cu scăpările şi adăugirile inerente ale autorilor.
Eu le-am trăit pe viu şi nu le pot uita. Eu nu mi le imaginez, ca voi. Eu le ştiu, mi le amintesc. Nu le pot uita. Nu am nevoie de credinţă, ca voi.
Pe 11 iunie 1944, din ordinul jidanilor americani au fost aruncate bombe incendiare asupra Bucureştilor.
Ne-a ars casa! Nu numai a noastră.
Ştiţi ce înseamnă asta, pentru o familie cu un copil de 7 ani şi femeia gravidă?
Cluj Totul Pentru Tara(PTPT) actiuni,Borodi Petru,manifeste,mitting-uri televizate
http://www.youtube.com/watch?v=KsqjR1ljquk&feature=plcp&context=C44042f9VDvjVQa1PpcFMaBQ9GqPKgl8WlFk4dGFDIIMYP5vuRZBM=
http://procesulcomunismului.blogspot.com/ manifeste, mitting,proteste,discursuri Partidul ,,Totul Pentru Tara,,
Miscarea Legionara s-a opus arestarii in lagare a evreiilor,de catre Gestapo la Paris si nu numai:
http://fgmanu.ro/Istorie/articol485
@ XYZ
„Popor de pupincuristi si baligosi ce sintem…”
…ce SUNTEM? Pai ce…popor…esti tu?
Si nu uitati ca li s-a ridicat si un monument la una din intrarile in Cismigiu… Popor de pupincuristi si baligosi ce sintem, lingem unde am scuipat si ne mindrim cu asta. Cind ne arata strainii cu degetul, imediat sarim de cur in sus si ne kkm pe noi cu patriotismul nostru de 2 lei…
Cand se vorbeste de venirea americanilor, se scapa din vedere faptul ca Romania a declarat razboi americanilor; marele Antonescu a avut grija asta. Iar daca in ’45 veneau americanii, ei veneau ca ocupanti, nu ca distribuitori de lapte si miere. Sigur ca daca veneau, in final, ajuta la refacerea tarii precum i-au ajutat si pe japonezi si pe nemti. Deci, era mult mai bine decat cu rusii. Dar, mai exista o componenta: acea a capacitatii noastre de a valorifica ajutorul american, pentruca noi nu suntem nici japonezi, nici nemti, noi avem probleme de disciplina.
Cu ceva ani in urma, undeva unde putini se gindesc ca se pot vorbi astfel de lucruri, un barbat mai in virsta comenta despre venirea americanilor. Imi povestea despre o cunostinta a lui, daca nu chiar ruda, care, ca si altii, ii astepta pe americani.
(Stiti bancul: „Ce faci, ma Itic”, intreaba Strul. „Ii astept pe americani”. „Pai, prin ’44 ii asteptai pe rusi?!”- era prin anii socialisti chestia – „Si ce? n-au venit?”)
Dar omul acela ii astepta pe americani intr-un fel mai deosebit: nu il interesa mai nimic, viata trecea pe linga si prin el ca o mare angoasa metafizica; nici familie, nici copii… mai nimic. Ocupatia lui de baza era aceasta asteptare a americanilor, care, desigur, cind vor veni… hei, hei, va veni un soi de mesia si va ploua cu paradisiace fericiri, cu lapte si miere si bere la chiuveta si mititei for free, adica de-a moaca. Si persoana mai in virsta, uitindu-se la mine, la zimbetul cam prostesc de pe fata mea, imi zice sec si cu ceva indignare in glas, ba chiar ironic: „Americanii, daca vin sau se duc undeva, in vreo tara, nu se duc sa dea, ci sa ia”
Cit despre bombardamentele lor… criminali de razboi, daca ar fi sa accept limbajul idiotizant impus si universal acceptat… Adica razboiul ar fi altceva decit o crima..
Legea internationala n-ar trebui sa condamne criminalii de razboi, ci razboiul insusi trebuie criminalizat!!!!
„Dr. Constantin Burlacu”?
Nu-mi vine sa cred. Dumneata esti jegul gretos ordinar care a scris ca evreii sunt niste „nomazi leprosi”? (Doresti articolul in caz ca te-a luat senilitatea si nu mai stii?) Imbecilule retardat si oligofren imputit, nu iti crapa jegul acela de obraz legionar si rasist? Gretosule smintit.
Unchiul meu, Ion Burlacu, care a stat 9 ani ca prizonier de razboi in gulagul sovietic in urma tradarii de Neam si de Tara infaptuita de fostul rege Mihai si partidele asa-zise „istorice”,si care a fost in tara arestat si intemnitat de nenumarate ori pentru activitate legionara si anti-comunista, avea o vorba inteleapta si anume: „Daca americanilor le-ar fi pasat de suferintele poporul roman indurate sub regimul tiraniei comuniste, daca pe ghenuchi si pe coate veneau si tot ajungeau sa elibereze Romania de sub dictatura judeo-comunista”. Dar n’a fost sa fie asa, ci am venit noi luptatorii pentru libertate anti-comunisti in America, si abia americanii, mai cu seama datorita lui Ronald Reagan au pus piciorul in prag Imperiului Diabolic Comunist si l-au lasat sa se prabuseasca ca un castel de nisip.
Spre exemplu: Fiind urmarit de catre securitate pentru raspandirea in tara de manifeste cu caracter anti-comunist, in anul 1967, m-am refugiat in Ambasada Americana din Bucuresti si am cerut azil politic. Dar Consolul General american de atunci caruia i-am inmanat cererea de azil politic, in loc sa anunte Departamentul de Stat din SUA si sa ma ajute, a chemat securitatea in Ambasada Americana sa vina sa ma aresteze, judece si persecute. Inainte ca securistii sa intre in Ambasada Americana, ca la ei acasa, acel consol, fiul unui rabin din Virginia, SUA, mi-a spus ca, daca vreau sa n’am probleme in Romania, n’am decat sa construiesc comunismul asa cum construiesc cele 20 de milioane de romani. Deci americanii colaborau pe fata ori in secret cu securitatea si comunistii, iar Florin Dobrescu asta, vine cu perla ca americanii si NATO, nu mai puteau de dragul anti-comunistilor si mai cu seama al legionarilor.
Un alt exemplu: Niste prieteni de ai mei din judetul Arad, refugiindu-se in Ambasada Americana din Bucuresti pentru motive politice anti-comuniste, s-au legat acolo cu lanturi, pe care le-au incuiat cu lacatul, ascunzand cheia, ca sa fie siguri ca americanii vor intreprinde ceva in ajutorul lor. Dar spre surprinderea lor, in loc sa fie ajutati de americani, au venit la ei soldatii americani cu niste clesti mari. Intrebandu-i ce vor sa faca cu acele clesturi, ei le-au spus ca, sa le taie gaturile. Deci iata pentru ce si-au pus viata in pericol contra dictaturii comuniste, ca sa le taie soldatii americani gaturile, deci tot gaturile lor, nu gaturile diavolilor comunisti ? Asa ca, Florin Dobrescu asta, ar trebui sa se informeze si documenteze mai bine, altfel lasa impresia ca nu-i decat un linge fund, pentru a trai mai bine.
Tin sa mentionez ca, orice roman, daca solicita la Ambasada Americana din Bucuresti, o viza de plecare in Statele Unite, era obligat sa completeze un formular, care continea o rubrica speciala in care trebuia sa declari daca ai facut ori nu, parte din organizatii fasciste, naziste, legionare, Garda de Fier etc. In cazul ca obtineai viza americana, nu o primeai pana nu aduceai un certificat medical din care sa rezulte ca esti sanatos psihic. Deasemenea,ca sa primesti statul de refugiat politic, trebuia sa aduci dovezi ca ai fost arestat, inchis si persecutat pentru activitate ostila regimului comunist. Tatal meu, recunoscand ca a fost legionar si membru al Garzii de Fier, a fost nevoit sa stea aproape doi ani in Romania, cu pasaportul in mana din 1979, pana a parasit tara in 1981, fara sa primeasca viza americana. Vazand ca nu mai pleaca din tara, un general de la Ministerul de Interne, Sectia de Pasapoarte din Bucuresti, l-a convocat la sediul acestei institutii, si l-a intrebat de ce nu pleaca in Statele Unite, daca a dorit atat de mult acest lucru.Tatal meu i-a spus ca inca n’a primit viza americana. Atunci acesta, i-a cerut tatalui meu sa se duca la Consolatul American si sa afle de ce nu-i da viza americana. Deplasandu-se la Consolatul American si discutand cu Consolul General american, acesta i-a spus ca nu poate sa-i acorde viza americana, pana nu primeste raspuns de la Ministerul de Externe si Ministerul de Justitie din Romania, din care sa rezulte daca in perioada guvernarii legionare, a comis sau nu crime contra jidanilor. Cand tatal meu, ia spus toate acestea acelui general de securitate, acesta a incremenit, iar dupa ce le-a tras o injuratura americanilor, i-a spus tatalui meu ca situatia lui este ca’n povestea „unul te lasa de obosit, altul te ia de odihnit” si ca plecarea lui din tara in SUA este ca si cum ar sari din lac in put.
Nu stiu exact ce s-a scris in rapoartele de la Ministerul de Externe si Ministerul de Justitie despre tatal meu, dar fiind deja in SUA si afland de greutatile pe care le intampinau parintii mei din partea americanilor de aceasta data, nu a comunistilor, m-am adresat Departamentului de Stat din SUA, iar tatal si mama mea au reusit sa ajunga in SUA, bastionul „libertatii”, „dreptatii” si „democratiei”. Iar daca Florin Dobrescu asta, crede ca americanii au fost de partea legionarilor, printre care s-a numarat si tatal meu, se inseala amarnic. Si nu doresc sa fie vreodata in situatia in care a fost tatal meu, Valerian Trifa si alti legionari, ca atunci, i-ar sta ceasul. Prin urmare ceea ce face Florin Dobrescu este o metoda josnica de lingusire. Crezandu-se mare smecher, el crede ca dandu-se drept pro-american si pro-NATO, nimeni nu v-a indraznii sa se atinga de el si PPP. Dar am o veste pentru el si cei care-i tin hangul, si anume. Generalii americani s-au opus intrarii Romaniei in NATO sub motivul ca Romania este o tara curva, care-si tradeaza aliatul si intoarce armele impotriva lui, fara scrupule si bun simt. Si aceasta stire a aparut in presa americana si poate fi verificata la Departamentul de Aparare. Ei au avut in vedere faptul ca, in cel de-al doilea razboi mondial, Romania a tradat fortele Axei si a intors armele contra Germaniei cu care se aliase contra Imperiului Diabolic Comunist. Asadar, Florin Dobrescu a cazut de fazan, deoarece generalii americani, chiar daca au acceptat Romania in NATO, sunt cu ochii in patru.
18 Martie 2012
Comunicat
Fundaţia „George Manu“ apreciază promovarea paginii sale de internet http://www.fgmanu.ro, şi a revistei „Permanenţe“ de către orice persoană care simpatizează cu mesajul şi conţinutul lor. Preluarea punctuală de materiale, însoţită de citarea sursei, o considerăm de asemenea binevenită.
Dincolo de acestea, dorim să precizăm următoarele:
1. Fundaţia “George Manu” nu şi-a dat şi nu îşi va da acordul pentru preluarea, dincolo de limitele fireşti, de materiale şi articole proprii de către alte site-uri, din care s-ar putea deduce în mod fals o asociere sau o relaţie de colaborare cu acestea.
2. Persoanele care activează pe internet, grupuri de discuţii sau reţele de socializare din partea altor asociaţii sau organizaţii nu ne reprezintă şi nu pot vorbi nici în numele nostru, nici în numele unui pretins (dar inexistent) raport de asociere de orice natură, neavând nicio împuternicire în acest sens. Ne pot reprezenta doar cei afiliaţi explicit fundaţiei noastre, iar poziţia oficială a Fundaţiei “George Manu” este cea a site-ului de internet http://www.fgmanu.ro şi a revistei “Permanenţe”.
3. Facem pe această cale şi un apel la discernământ. Precizările de faţă doresc să preîntâmpine posibile confuzii. Ele nu-i vizează pe simpatizanţii noştri sinceri şi de bună credinţă, ci intervin doar acolo unde o judecată sănătoasă ridică în mod firesc semne de întrebare asupra unei pretinse compatibilităţi de ţeluri şi de valori.
4. Ne delimităm explicit de orice fel de “intermediere”. Cei care doresc să ia legătura cu noi pentru lămuriri, clarificare de raporturi sau au de transmis un mesaj de orice natură, sunt invitaţi să o facă direct, folosind numai reperele menţionate în secţiunea “Contact” din pagina de internet a fundaţiei.
Fundaţia “Profesor George Manu”, 18.03.2012