In ziarul „Transilvania” nr. 4 din aprilie 1922, am dat peste un anunt funebru, pe care trupele slovace si cehe, atunci cand au intrat in Pojon (Bratislava) in februarie 1919, luptand contra bolsevicilor lui Bela Kuhn, l-au scris pe foi volante, pe care le-au afisat la portile caselor:

Cu inima cuprinsă de jale, dar totodată din toată inima, Vă
aducem la cunoştinţă că mult iubita noastră mamă şi cea mai bună
mamă-soacră, Ungaria, întruparea de o mie de ani a libertăţii, patria
noastră, după o boală de patru ani şi jumătate şi după o agonie
de o lună şi jumătate, a încetat să mai trăiască, cuprinsă fiind de
boala eliberării popoarelor şi a dreptului lor de a decide asupra sorţii
lor, pe urma ofensivei generalului Foch şi a răspândirii baccililor lui
Wilson, după 1023 ani de.trai şi după 50 de ani de căsnicie cu bărbatul
ei, Austria. Rămăşiţele pământeşti ale Ungariei se vor depune
spre vecinică odihnă în palatul congresului de pace al lumii întregi,
între Dunăre şi Tisa.

Austria, Consiliul naţional unguresc,
bărbatul poporului unguresc. ca medic sosit prea târziu.

Slovacii, Românii, Sârbii, Croaţii şi Slovenii,

*

Mie mi se pare ca opincile atârnate pe frontispiciul parlamentului din Budapesta a fost o exteriorizare a aceluiasi sentiment ca si cel care i-a determinat pe slovaci si cehi ca sa scrie acest anunt funebru. Diferenta este ca gestul romanesc este cu mult superior ca inteligență, expresivitate, simbolistică, finete. Acest fel de a fi al spiritului romanesc nu poate fi comparat cu nimic si cu nimeni.

Călin Kasper