Transilvania – Invincibile Argumentum (2)

A cui este Transilvania?
Transilvania, adică ţara de “dincolo de păduri”, este una din cele trei mari provincii istorice ale României. Denumirea Transilvania a fost imaginată de vreun cărturar medieval cunoscător al limbii latine, încă neidentificat de istoriografii moderni. Această denumire cultă, artificială deci, a intrat în concurenţă cu cea populară: Ardeal. Aşadar, România se adună una singură din trei mari provincii: Ardealul, Moldova şi Muntenia. În ce măsură la un loc acestea formează un întreg este o chestiune care se poate discuta atât în sine, cât şi ţinând seama de faptul că asupra Transilvaniei s-au emis şi se emit în continuare pretenţii din partea dacă nu chiar a poporului maghiar, totuşi din partea unor persoane ori grupări care se consideră îndreptăţite să vorbească în numele poporului maghiar. În felul acesta, Transilvania devine, într-o oarecare măsură, un obiect (şi un subiect) de dispută între români şi maghiari.
În sine privind lucrurile, ar însemna să stabilim dacă ţara astfel rezultată din unirea celor trei provincii, adică România, este unitară sau nu din câteva puncte de vedere: geografic, economic, etnic, istoric, politic, cultural.
Din punct de vedere geografic nu e nevoie să fii prea specialist pentru a-ţi da seama, privind harta României, de caracterul firesc al articulării celor trei “ţări” într-o singură ţară. Acest caracter rezultă foarte uşor din harta apelor care curg şi izvorăsc din teritoriul românesc. Aşezările omeneşti au ţinut întotdeauna seama de cursul apelor. Apele româneşti, fără excepţie, între Nistru şi Tisa, izvorăsc şi se varsă în Dunăre, curgând numai printr-un teritoriu românesc. S-ar putea vorbi de un destin românesc al tuturor apelor care izvorăsc din podişul Ardealului ori din munţii ce înconjoară acest podiş, răsfirându-se către cele patru zări ale lumii. Aidoma acestor ape, podişul Ardealului este înconjurat din toate părţile de un brâu dens şi extins de populaţie românească, Ardealul situându-se astfel în centrul teritoriului de viaţă românească.
Munţii Carpaţi, brăzdaţi de ape, străpunşi de numeroase trecători, nu constituie o barieră de separaţie a comunităţilor umane ce au trăit pe versanţii lor. Ei n-au fost în stare să separe etnic, dar nici măcar dialectal pe cei ce au locuit de-o parte şi de cealaltă a lor. Armonia spaţiului geografic românesc este determinată de situarea în centrul ţării a podişului transilvănean, înconjurat de munţii Carpaţi. Dar trebuie precizat că dintre grupurile etnice care trăiesc în Transilvania, români, maghiari, secui şi saşi, numai românii trăiesc de o parte şi de alta a munţilor care înconjoară Transilvania, dându-i acesteia aspectul unei cetăţi naturale româneşti.

Coerenţa şi unitatea acestui spaţiu, atât de evidentă din punct de vedere geografic, a cunoscut, din zorii istoriei umanităţii şi până azi, o confirmare, o recunoaştere, din partea omului. Popularea acestui spaţiu, în datele certe ale istoriei, a fost întotdeauna asigurată de o masă omogenă etnic, unitară sau tinzând spre o asemenea unitate, corolar al celei geografice. O unitate din punct de vedere etnic, lingvistic, politic, economic, cultural etc. a fost dintotdeauna asigurată acestui spaţiu: de către geto-daci mai întâi, de către daco-romani, apoi de către români. Alte neamuri care s-au mai aşezat în acest spaţiu nu au reuşit să se întemeieze decât ca enclave. Singuri românii trăiesc în acest teritoriu într-o dispunere continuă de aşezări umane, care acoperă de la un capăt la altul întreg teritoriul carpato-dunărean. Astfel că înainte de orice este evidentă oricui continuitatea românilor, şi numai a românilor, în nordul Dunării, în Dacia de odinioară, în România de azi. O continuitate pe orizontala spaţiului geografic!
În strânsă dependenţă de factorul geografic, cel economic vine să sublinieze şi el caracterul firesc, organic, al întregului format prin alăturarea, prin unirea celor trei provincii care, numai în asemenea condiţii, completându-se reciproc, îşi pot pune în valoare întregul potenţial natural, economic, material şi uman.
Autorul acestor rânduri nu are cunoştinţe speciale asupra aspectului economic al problemei, dar îi este la îndemână să aprecieze, fără alte preliminări, că există o îndestulare a acestei ţări cu cele necesare unei dezvoltări economice, industriale şi agrare, de neimaginat în condiţiile separării vreunei părţi de celelalte două. Separarea ar fi extrem de păgubitoare şi pe tot atât de nefirească, de nenaturală. Arbitrară!… Şi ar fi păgubitoare deopotrivă pentru fiecare din cele trei părţi ale întregului.
Din punct de vedere etnic, unitatea României este dată de prezenţa românilor într-o proporţie net majoritară atât în fiecare din regiunile ţării, cât şi, fireşte, în totalul naţional al celor 23.000.000 de locuitori. Dintre aceştia, românii ar fi peste douăzeci de milioane.
Evident, aspectul acesta etnic, privind deci naţionalitatea cetăţenilor români, este cel mai important. Hotărîtor! Şi trebuie precizat că nici unul dintre cei ce mai susţin azi drepturile maghiarilor asupra Transilvaniei, nimeni deci nu contestă că în Transilvania numărul românilor este mult mai mare decât al maghiarilor.
Mai trebuie ştiut bine că aceasta este situaţia dintotdeauna. De câte ori, de-a lungul istoriei, s-a făcut vreo referinţă explicită la structura demografică a Transilvaniei, indiferent de către cine, totdeauna a fost consemnată preponderenţa numerică a românilor faţă de celelalte naţionalităţi, chiar luate acestea împreună, maghiari, secui şi saşi, la un loc!
În 1919, pacea de la Versailles, prin tratatul semnat apoi la Trianon, a consfinţit unirea Transilvaniei cu România din respect în primul rând pentru situaţia demografică a acestei regiuni.
Recensămintele efectuate de statul maghiar înaintea primului război mondial, deşi întocmite prin aplicarea a felurite tertipuri menite să umfle unele cifre, şi să scadă altele, nu au putut ascunde totuşi evidenţa, cunoscută tuturor, a preponderenţei elementului românesc în Transilvania. Deci, după aceste recensăminte dacă ne-am lua [1], şi tot am avea următorul raport demografic între românii şi maghiarii din Transilvania:
În 1880, la 2.294.421 de români, erau 916.628 de maghiari şi 353.027 de secui; în 1890, la 2.556.444 de români, erau 1.146.990 de maghiari şi 267.839 de secui; în 1900, la 2.763.674 de români, erau 1.394.647 de maghiari şi 404.392 de secui; în 1910, la 2.909.260 de români, erau 1.617.231 de maghiari şi 441.636 de secui.
(De menţionat că statisticile oficiale maghiare fac distincţia între maghiari şi secui. Această distincţie este străveche. Ea a încetat să mai fie făcută abia după 1 Decembrie 1918, când propaganda revizionistă maghiară a descoperit că maghiarii şi secuii sunt aceeaşi naţionalitate. Nu vom contesta noi această identitate, aşa cum nici statul român n-o contestă, deşi, după o logică practicată în alte capitale ale lumii, am fi avut tot interesul să nu acceptăm, să nu recunoaştem apartenenţa secuilor la naţiunea maghiară. Pe lângă “interese” ar mai fi şi realitatea propriu-zisă, în primul rând istorică, ce se opune ideii că secuii sunt maghiari.)
Din acelaşi punct de vedere, etnic, demografic, mai e de subliniat faptul că Ardealul a constituit din cele mai vechi timpuri un izvor de românitate. De aici, din Ardeal, valuri, valuri de români au plecat spre câmpiile mănoase ale Tisei, ale Dunării, ale Moldovei. Istoria, de câte ori s-a învrednicit să înregistreze, prin documente, mişcări ale populaţiei înspre şi dinspre Transilvania, a consemnat, în timpurile vechi, cu privire la români, un singur sens: dinspre Ardeal spre Moldova şi spre Muntenia. Iar pentru neromâni – maghiari, germani şi secui – de asemenea, aproape un singur sens, întotdeauna acelaşi: înspre Transilvania.
Această continuă revărsare de etnicitate românească peste crestele Carpaţilor, în mai toate direcţiile, a culminat în anii de dinaintea primului război mondial prin numărul mare de români ardeleni stabiliţi în America, unde au înjghebat o prosperă colonie românească alcătuită aproape exclusiv din români ardeleni.
Prin proporţia numerică a populaţiei, Ardealul este, neîndoios, mai înainte de orice, românesc.
Prin rolul avut în constituirea neamului românesc, în răspândirea românităţii de jur împrejurul său, între hotarele României, şi chiar dincolo de acestea, Ardealul este mai mult decât una dintre provinciile istorice, anume este vatra acestei ţări, este casa părintească a tuturor românilor, este, în ultimul nostru strat de regăsire a fiinţei proprii, este acasă a noastră a tuturor românilor. […]