|
09:21 (acum 1 oră)
|
 |
||
|
||||
Despre perfecta compatibilitate între doctrina legionară şi învăţătura creştină am mai avut ocazia să vorbim, iar domnul Profesor are meritul de a fi descoperit similitudinile dintre „Predica de pe munte” a Mântuitorului şi cuvantarea Căpitanului la deschiderea pensiunii legionare de la Predeal în octombrie 1937.
https://ioncoja.ro/predica-de-
Comparaţiile şi asociaţiile care se pot face pe această temă sunt însă mai multe. Iată una dintre ele, povestită de Căpitan în cartea lui de referintă, „Pentru legionari”:
„La Câmpulung a venit Moţa ca să mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rareş, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Moţa începe să-mi spună frământările lui sufleteşti:
– Studenţii nu mai pot rezista până la toamnă şi decât o capitulare ruşinoasă, a noastră a tuturora, după un an de luptă, mai bine să-i îndemnăm să intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, să terminăm frumos mişcarea sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toţi acei pe care îi vom găsi mai vinovaţi de trădarea intereselor româneşti. Să ne procurăm revolvere şi să tragem în ei, dând un exemplu groaznic care să rămână de-a lungul istoriei noastre româneşti…
Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovaţi pentru starea de nenorocire în care se zbate ţara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi şi mai mari vinovaţi sunt românii ticăloşi, care pentru arginţii iudei şi-au trădat neamul…
Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării şi am ales şase miniştri în frunte cu George Mârzescu. În sfârşit, venea şi acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu şi-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o ţară în care se considerau stăpâni absoluţi, peste un popor incapabil de orice reacţiune, aveau să răspundă cu viaţa lor. Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care să-i luăm din cele două milioane?… Noi eram însă puţini şi i-am luat numai pe cei mari din Bucureşti. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toţi. Apoi am luat bancherii: Aristide şi Mauriţiu Blank, care au corupt toate partidele şi toţi oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administraţie şi copleşindu-i cu bani: Bercovici, care finanţează partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe naţional-ţărănişti, dar se simţea în stare să cumpere şi pe liberali). Apoi, pe jidanii din presă. Pe cei mai obraznici. Pe otrăvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Lupta”, toţi aceşti duşmani ai românismului.
Am plecat în grupuri spre Bucureşti, luându-ne rămas bun pentru totdeauna de la Iaşi… La Bucureşti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dănulescu pe care-l cunoşteam de câtăva vreme şi care ne făcuse o impresie bună. El nu intra în această echipă, dar l-am rugat să ne adăpostească, lucru pe care l-a făcut cu multă bunăvoinţă. De la Dănulescu am plecat pe la ora 8 seara acasă la Dragoş, în str. 13 Decembrie 41, unde urma să precizăm unele lucruri rămase nelămurite şi să discutăm asupra stabilirii datei la care urma să pornim acţiunea. Abia ne adunasem, când Dragoş intră palid pe uşă spunând:
– Fraţilor, poliţia a înconjurat casa.
Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9. O secundă de nelămurire, în care n-am mai avut timp nici măcar să vorbim. Ne-am încrucişat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalţi. În a doua secundă, eu am ieşit în sală şi prin geamul uşii am văzut figura generalului Nicoleanu şi a comisarilor care forţau uşa. În a treia secundă, uşile s-au deschis şi casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigă:
– Mâinile sus!
Dar n-am mai avut vreme, pentru că am fost prinşi fiecare de câte doi comisari şi aşezaţi în linie: la flancul drept eram eu, apoi Moţa, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragoş.
– Scoateţi revolverele!
– Nu avem, am răspuns noi. Avea numai Moţa un Browning 6,35 şi Vernichescu.
Apoi ne-au scos rând pe rând din casă, ţinuţi de braţ de câte 2 comisari şi am fost puşi fiecare în câte o maşină care aştepta în stradă.
Din casă se auzea cum plânge bătrâna mamă a lui Dragoş…
Începe interogatoriul meu. Eu nu ştiam ce au declarat ceilalţi şi nici nu avusesem vreo înţelegere anterioară între noi, ce să declarăm, deoarece nu ne-am imaginat că am putea ajunge într-o asemenea situaţie. De aceea am judecat singur situaţia şi am luat hotărârea pe care am crezut-o eu cea mai bună.
Un minut de răspântie.
Când mi s-a pus prima întrebare, deşi trecuseră peste 3 minute de la intrarea mea în sală, încă nu convenisem să judec situaţia în care mă aflam şi să pot lua vreo hotărâre. Eram copleşit de oboseală şi zbuciumat sufleteşte.
De aceea când mi s-a cerut să răspund, am zis:
– Domnilor! Vă rog să-mi daţi un minut de gândire înainte de a răspunde.
Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile minţii şi ale sufletului şi am ajuns la hotărârea de a nu nega. De a afirma adevărul. Şi nu cu timiditate şi cu regrete, ci de a şarja cu el.
– Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut să împuşcăm pe miniştri, pe rabini şi pe marii bancheri jidani.
M-au întrebat numele acestora.
Când am început să le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu şi terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toţi cei de faţă îşi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziţi. De aceea am bănuit că ceilalţi camarazi, ascultaţi până la mine, negaseră.
– Dar pentru ce, Domnule, să-i omorâţi?
– Pe cei dintâi pentru că şi-au vândut ţara. pe cei de ai doilea ca duşmani şi corupători.
– Şi nu regretaţi?
– Nu regretăm… Dacă am căzut noi, nu e nimic; în urma noastră mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!
Spunând acestea, parcă mă eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stăteam pe credinţa mea, care mă adusese aici şi înfruntam cu mândrie şi soarta grea care mă aştepta şi pe acei care păreau stăpânii mei pe viaţă şi pe moarte…
Pe urmă am fost pus să scriu aceste declaraţii cu mâna mea. Le-am scris.
La sfârşit însă, am adăugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discuţie, eu susţineam fixarea datei peste o săptămâna sau două, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult să mă facă să renunţ la această precizare.
Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru că această ultimă frază desfiinţa valoare juridică a întregii acuzaţii şi forma punctul nostru de apărare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei acţiunii. Noi nu aveam data fixată şi ne aflam în faza discuţiei.
Termenul era de o importanţă capitală, căci în două săptămâni se putea întâmpla; ori să ne îmbolnăvim noi, ori să moară persoanele fixate de noi, ori să cadă guvernul, ori să cedeze etc. Întreaga noastră apărare juridică se va baza pe acest punct…
Rândul meu de celule era mai ridicat şi vedeam toată curtea. La un moment dat văd pe cineva îmbrăcat în costum naţional plimbându-se printre hoţi. Era tatăl meu. Dar nu-mi venea să cred. Ce să caute el aici? L-or fi arestat şi pe el? Fac câteva semne şi mă vede. Gardianul mă opreşte:
– Domnule, nu ai voie să faci nici un semn!
– E tatăl meu, îi răspund eu.
– Poate să fie, dar nu ai voie să faci semne.
Mă uit la el şi îi spun:
– Camarade, lasă-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinţa pe care ne-a dat-o El; nu mai pune şi tu deasupra.
Şi am intrat în celulă…
Eu am fost pus în aceeaşi cameră cu Dragoş şi Dănulescu. Între timp se predase şi Gârneaţă, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini din Iaşi, aşa încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Moţa, Gârneaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu şi eu, acuzaţi de complot; Dragoş şi Dănulescu reţinuţi pentru că fuseserăm în casă la ei. În afară de aceştia mai era şi Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestaţiei de la casa ministrului de interne. Am obţinut un primus şi cu alimente pe care începuseră a ni le trimite rudele şi cunoscuţii de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea deţinuţilor era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris.
Tatăl meu obţinuse de la Direcţie permisiunea ca în fiecare dimineaţă, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne aşezam cu toţii în genunchi în faţa altarului şi spuneam „Tatăl nostru”, iar Tudose Popescu cânta „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu”.
În ziua de 8 noiembrie, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizaţii tinereşti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”.
Tatăl meu spune:
– Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe uşa din stânga altarului.
– Să mergem s-o vedem!
M-am dus cu Moţa, Gârneaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici şi Tudose.
Ne uităm şi în adevăr rămânem uimiţi. Icoana ni s-a arătat de o frumuseţe neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumuseţea vreunei icoane. Acum însă mă simţeam legat de aceasta cu tot sufletul şi îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoanele…
Un gând ne frământa necontenit: cine ne-a trădat? Stam nopţi, căutam să dezlegăm această enigmă. Ajunseserăm să ne bănuim unii pe alţii.
Într-o dimineaţă m-am dus în biserică şi m-am rugat la icoană, să ne descopere pe acel care ne-a trădat. În seara aceleiaşi zile, aşezându-ne cu toţii la masă, m-am adresat camarazilor:
– Sunt nevoit să vă aduc o veste tristă. Trădătorul a fost descoperit. El se află în mijlocul nostru şi stă la masă cu noi.
Toţi se uitau unul la celălalt. Eu cu Moţa urmăream figurile fiecăruia, căutând să surprindem vreun gest care ar fi putut să ne dea o cât de slabă indicaţie. Am dus mâna la buzunarul de la piept şi am spus:
– Acum să vă arăt şi actele.
În acest moment, Vernichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipă nelămurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac şi a zis:
– Eu plec.
Nouă ni s-a părut curioasă plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discuţiile pe tema actelor pe care refuzam să le arăt, deoarece nu le aveam.”
Intuiţia lui Codreanu s-a confirmat: Vernichescu a fost trădătorul. Iar fragmentul de mai sus seamănă leit cu „Cina cea de taină” a Mântuitorului, atunci când l-a descoperit pe Iuda printre cei 12 apostoli ai lui
Comenteaza