Protocoalele Kogaionului (8)

Proiectul Israel în România

 

§ 8. Puşi literalmente cu spatele la zid sub acuzaţia de genocid, acuzaţi astfel de crima cea mai odioasă cunoscută în istorie şi consideraţi buni de plata unor daune astronomice pentru cei 400.000 de evrei ucişi de regimul mareşalului Ion Antonescu, noi, românii, ne vedem azi nevoiţi să renunţăm la orice menajamente şi să dezvăluim tot ce avem de spus în apărarea noastră. Mai întâi adevărul că, dacă vorbim de genocid în România, mai degrabă evreii se fac vinovaţi de genocid, de intenţia de genocid faţă de noi, românii. Când spunem asta avem în vedere mai întâi proiectul evreiesc de a constitui un stat evreiesc, Israelul, pe teritoriul României. Realizarea acestui proiect ar fi însemnat dispariţia din istorie a statului şi a poporului român. Acest proiect, deopotrivă criminal şi demen­ţial, proiect „fără de seamă în analele istoriei lumii“ (Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, discurs în Senatul României), a fost imaginat în deceniul al 3-lea din secolul al 19-lea şi a demarat efectiv după Pacea de la Adrianopol (1829), producând de-a lungul anilor importante evenimente istorice, cu con­secinţe extrem de dureroase pentru poporul român. De atunci şi până în preajma celui de al II-lea Război Mondial, de la câteva sute de persoane, numărul evreilor din România a crescut întruna, într-un ritm nefiresc de accelerat, ajungând să pună în primejdie nu numai dezvoltarea normală, ci însăşi existenţa statului român, a societăţii româneşti. După un cunoscut scriitor şi publicist evreu, Mihail Sebastian, precum şi din alte surse de informaţie, numărul evreilor din România atingea aproape două milioane la sfârşitul anilor ’30. În Bulgaria vecină, la aceeaşi dată trăiau 9.000 de evrei. După alte surse, 40.000 de evrei. Dar nu mai mulţi! Pe scurt, în anii ’30 România era, pe planeta noastră, ţara cu cei mai mulţi evrei, ca proporţie demografică.

Dintre aceşti evrei, cei mai mulţi intraseră în România, de-a lungul anilor, pe căi ilegale, forţând autorităţile să-i accepte ori chiar să-i recunoască drept cetăţeni români. La sfârşitul anilor 1930, sute de mii de evrei trăiau în România în mod ilegal, sustrăgându-se de la înregistrarea lor în actele oficiale. Presiuni internaţionale din partea marilor puteri, exercitate constant asupra guvernanţilor români, de cele mai multe ori pe căi oculte, ascunse opiniei publice, inclusiv prin şantaj, i-au obligat pe politicienii români să legitimizeze prezenţa în România a acestor veritabili invadatori, „lipitori ale satului“ românesc, cum i-au numit oamenii de rând.

Nu a fost vorba de o banală emigraţie în masă, cum au mai fost atâtea în istoria lumii, ci de o veritabilă invazie, agresivă şi perfidă, laşă, lentă şi tenace, care a atentat la fiinţa naţională a românilor nu prin declanşarea unor operaţiuni şi confruntări militare, ci printr-o stratagemă complexă şi de lungă durată, care urmărea să mascheze adevăratele intenţii. Obiec­tivul principal al acestei diversiuni criminale îl constituia proprietatea funciară, acapararea acesteia prin orice mijloace. Aşa cum semnala Vasile Alecsandri, evreii urmăresc „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi“, urmăresc „a se substitui locuitorilor acestei ţări pentru a face din întreaga ţară o proprietate israelită“. Cel care a făcut aceste aprecieri în şe­dinţa amintită a Senatului României a fost poetul şi diplomatul Vasile Alecsandri, spirit european, deschis la ideile politice moderne, francmason, deci bine informat, o persoană echilibrată, care a dus o viaţă exemplară din toate punctele de vedere.

Consemnăm că însăşi zestrea genetică, biologică a românilor ne-a fost ameninţată şi afectată de practicile şi acţi­unile la care s-au dedat în mod deliberat mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi dintre evreii stabiliţi în România. (Cf. Nicolae Paulescu, marele fiziolog, despre practicile criminale ale evre­ilor cârciumari.)

Această realitate dură şi scandaloasă, revoltător de nefi­rească, de anormală, nu ne face însă să uităm ori să trecem cu vederea faptul – reconfortant pentru nădejdea noastră în desti­nul fiinţei umane, că nu au fost puţini nici evreii care au încercat, cu bună credinţă şi sinceră loialitate, să devină cetăţeni corecţi ai României. Mulţi dintre aceşti evrei pământeni, cum au ţinut ei să fie numiţi, merită preţuirea poporului român pentru prestaţia lor ca persoane publice. Dar ceilalţi evrei…