 CD2.010 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
CINE VA CONDUCE LUMEA? “Cine conduce lumea când nimeni nu o poate controla?” Este intrebarea tipică a scepticilor reformati sau talmudici care nu stiu decat să se inchine neconditonat si slugarnic unei puteri superioare. Ei nu pot fi si gandi liber, ei caută să aibe mereu un stăpan. Paradoxul noii ordini internaționale este mai evident ca niciodată: instrumentele puterii sunt în creștere, dar capacitatea de a controla consecințele utilizării lor devine din ce în ce mai complex si mai dificilă. Marile puteri pot impune sancțiuni, pot lansa operațiuni militare și pot influența piețele și tehnologia, dar nu își pot obliga întotdeauna adversarii să-și schimbe comportamentul, sau aliații să adopte alegerile lor si nici partenerii economici să se alinieze cu ele. Acest paradox nu este o dovadă a sfârșitului conducerii hegemonice ci mai degrabă o expresie a unei schimbări mai profunde în însăși natura puterii și a regulilor care guvernează exercitarea acesteia. Este rezultatul ultratehnologizarii pe care o trăim. Transformările din ultimele decenii au făcut ca influența să fie mai puțin dependentă doar de supremația tradițională și mai dependentă de rețelele comerciale, financiare și tehnologice, precum și de capacitatea statelor de a construi parteneriate și de a gestiona interesele conflictuale. Lumea nu se află pur și simplu în tranziție de la o conducere hegemonică la alta; mai degrabă, se îndreaptă către un mediu internațional mai interconectat, în care marile puteri coexistă si concurează, statele medii și mici își extind opțiunile, iar actorii nestatali câștigă o influență tot mai mare asupra securității și economiei internaționale. Operațiunile militare pot distruge locuri de lansare și depozite de arme, iar sancțiunile pot împiedica finanțarea și armamentul, dar eliminarea durabilă a amenințării necesită o strategie mai amplă care să abordeze sursele de aprovizionare și condițiile politice care îi permit să persiste. A se vedea războiul din Iran. Aici rezidă una dintre cele mai importante caracteristici ale erei actuale: puterea militară nu și-a pierdut valoarea, dar decalajul dintre capacitatea de a provoca daune unui adversar și capacitatea de a obține un rezultat politic durabil a devenit mai pronunțat. Același lucru este valabil, în grade diferite, și pentru instrumentele de presiune economică. Hegemonul poate rămâne în centrul sistemului financiar global, dolarul își păstrează poziția dominantă, iar companiile și instituțiile americane exercită o influență considerabilă în sectoarele financiar și al tehnologiei avansate. Acest lucru nu semnifică sfârșitul iminent al dominației dolarului sau apariția unui sistem economic de inlocuire complet integrat; mai degrabă, înseamnă aparitia unui sistem alternativ si că utilizarea efectului de levier financiar nu mai are loc într-un mediu în care alte țări au opțiuni alternative si nu la fel de limitate ca odinioară. Inițiativa de Securitate Globală urmărește să obțină un rol mai important în conturarea priorităților internaționale. Independența strategică nu înseamnă a rămâne în afara conflictelor marilor puteri, ci mai degrabă să deții capacitatea de a gestiona repercusiunile acestora și de a minimiza costurile acestora, fără a compromite interesele naționale fundamentale. Menținerea parteneriatelor de securitate existente nu exclude reducerea dependenței excesive de orice partener extern, treacandu-se de la un concept de securitate bazat în principal pe garanții externe cumpărate la un concept mai larg de garantii institutionale globale,care se bazează, de asemenea, pe rezistență economică și tehnologică și autosuficiență. Însă această transformare prezintă provocări nu mai puțin semnificative decât oportunitățile pe care le oferă. Prin urmare, diversificarea parteneriatelor diplomatice și economice este insuficientă pentru a obține o independență strategică reală. Este esențial să se construiască capacități naționale în cercetarea științifică, industriile avansate, securitatea cibernetică și apărare și să se consolideze coordonarea pentru a proteja infrastructura vitală și securitatea energetică. Protecția externă rămâne necesară, dar nu mai este suficientă o singură putere pentru a garanta securitatea pe termen lung într-o lume în care sursele de amenințări și instrumentele de influență se schimbă într-un ritm accelerat. Centrele multiple de influență pot prezenta riscuri suplimentare dacă nu sunt însoțite de reguli clare pentru gestionarea concurenței și prevenirea conflictelor. Pentru a rămân bine poziționat, pentru a juca un rol cheie de lider în menținerea stabilității internaționale, nu doar datorită capacităților militare și economice, ci și datorită alianțelor, instituțiilor și rețelelor de inovare și cunoaștere, orice putere trebuie să recunoască faptul că influența comercială nu garantează o acceptare politică durabilă și că apelurile la respectarea suveranității și a cooperării internaționale își pierd credibilitatea dacă nu se reflectă în relațiile sale cu statele mai mici și în disputele regionale. Într-o lume în care alternativele abundă, capacitatea de a câștiga încredere se poate dovedi mai valoroasă si mai sustenabilă decât capacitatea de a impune dependență. Întrebarea cine conduce lumea nu mai își mai găsește locul prin clasificarea țărilor în funcție de dimensiunea armatelor sau economiilor lor, oricât de importante ar fi aceste măsuri. Puterea va rămâne un element crucial în relațiile internaționale, dar influența sa va depinde din ce în ce mai mult de modul în care este utilizată și de capacitatea celor care o dețin de a construi parteneriate bazate pe interese reciproce și reguli defensibile. Lumii nu îi lipsesc națiuni puternice; ceea ce îi lipsește sunt reguli care să facă din puterea lor un factor stabilizator, nu o sursă perpetuă de haos si război pentru profitul unei elite financiare globale. Atlanta 5/11/2026 |
|---|
Distribuie!
Un comentariu
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
O întamplare necunoscută
Din viaţa lui Crişan de dinaintea răscoalei din 1784, unde a fost unul dintre cei trei capitani ai ei, alături de Horia şi Cloşca, nu cunoaştem aproape nimic. În romanul istoric „De la animă spre ceriu” am reprodus o întâmplare necunoscută, pe care am găsit-o în lucrarea „Horia” a lui Nicolae Densuşianu şi care merită să fie cunoscută de toţi românii.
Înaintea culesului viilor, pe la jumătatea lui octombrie 1784, într‑o zi pe la amiezi, la castelul lui Antonu Josika din Brănişca s‑o ivitu un român cu haine zdrenţuite, legatu peste un ochi, care‑l căuta pe baron sau pe baroneasă, ca să vorbească cu unul din ei, între trei ochi. Acel om dicea că are darul profeţiei şi voia să le descopere acestora venitoriul. Soţia, Maria Teleki, fiindcă Antonu Josika era plecat, aflându ce voia acel om, nu vru să‑l primească şi poronci slujitoriloru să‑lu alunge cu degraba din castel.
Dară omul se dovedi gros la cerbice fiindcă nu plecă, ci‑l aşteptă pe stăpânul casei la poarta castelului. Josika apăru la murgirea zilei de la vie, încongiurat de slujitori. Atunci, cerşetorul îi ieşi în cale şi‑l rugă să‑l asculte ce are să‑i spună, fiindcă el este profet şi vrea să‑i desluşască o taină mare, cu întâmplări ce au să se petreacă în curând.
Dară baronul nici el nu‑l ascultă, ci, după ce‑i dădu unu bănuţ de argint ca să scape de el, s‑o întornatu cu spatele. Atunci omul, văzând că nu i se dă crezare, strigă o profeţie ciudată: „Curând se va ridica un Crai Nou, care va porni un tumult înfricoşiat, de voru umbla omenii în bălţi de sânge până la ouşorul pitiorului.” După aceasta, cerşietorul s‑o depărtatu repegior, încât judele satului, – trimis mai pe urmă după el ca să‑l aducă îndărăpt, fiindcă baronul se răsgândise –, nice că l‑o mai dibuitu, de parcă o intratu în pementu.
După două săptămâni, porni tumultul Horii, în ale cărui vâlvătăi se va nimici şi castelul, şi curţile de la Brănişca. De multe ori, după ce totă averea lui deveni cenuşă şi fu spulberată în cele patru vânturi, baronul şi‑o amintit cu multă părere de rău de acel profet, că nu i‑o ascultatu profeţia.
După trântirea revoluţiunii şi prinderea Căpitaniloru, Antonu Josika o vintu la Alba Carolină pe la jumătatea lunii Făurar 1785, ca să cerceteze pe neşte ţierani din comitatul Unedorei, ce erau încarceraţi în temniţa de aici. Intrând şi în celula unde se afla Crişianu, acesta l‑o întrebatu dacă‑l recunoşte, el fiindu acel ţieranu zdrenţiărosu, cu un ochi legatu, care şi‑o zisu profet şi‑o vrutu să‑i descopere venitoriul, ca Josika să se potă feri de năpraznica nenorocire ce‑l va lovi negreşitu şi pe el.
Întrebat pentru ce‑o vrut să ferească de necaz un nemeş, Crişianu i‑o povestitu că, în urmă cu doi ani, precând zăcea pe‑o rogojină, sub streaşina unui otel din comuna Miercurea, morbos fiindu de se credea aprope de petrecania sa, trecând baronul pe acolo, soţiei lui i s‑o făcutu milă de el şi o dat bani la cel ce ţânea otelul, ca să‑l grijască dendelete şi să‑i dea tot ce‑o mai ave de trebuinţia. Şi întorcându‑se baronul după câteva dile iară spre casă prin Miercurea, l‑o luat pe morbos şi l‑or dus cu ei la Brănişca, unde or avut mai departe grija lui, până ce s‑o făcut sănătos şi o potutu umbla pe pitiorele lui, de s‑o dus la el acasă, la Cărpenişiu.
Această faptă creştinească şi facere de bine a familiei Josica o ţânut‑o minte Crişianu şi o vrut s‑o răsplătească tot asemenea, după Legea Onoarei. Dară fiindu‑i limba legată de un giurământu înfricoşiatu, o fost silitu să se dea drept profet şi să vorbească în pilde.