Vopsitul „ouălelor“ sau vopsitul „ouălor“?
În urmă cu câţiva ani buni, am primit un telefon de la un student, pe numele său Marian Munteanu, cerându-mi să-i spun care este genitivul plural de la ouă. M-am mirat de întrebarea pe care mi-o punea, dar mai întâi i-am răspuns şi abia apoi l-am întrebat ce rost are această întrebare. „Mă cert cu cineva, eu i-am spus că genitivul este ouălelor, iar el îmi spune că în Îndreptar este dată forma ouălor. Şi aşa e! Aşa scrie în Îndreptar! Dar e greşit! Dumneavoastră ce părere aveţi?“
Cred că de la acest telefon s-a pornit cartea de faţă. Atunci mi s-a atras atenţia că în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, pe care-l cumpărasem pentru copii şi nu-l răsfoisem nici o dată măcar, sunt trecute şi forme greşite, „strâmbe“ bine. Fireşte, atunci, pe loc, nu i-am putut spune lui Marian decât că „aşa îmi vine să spun“! „Sigur că da, ouălor nu sună deloc româneşte!“ m-a completat Marian Munteanu. După aceea m-am tot întrebat de ce nu sună „româneşte“ forma ouălor. Dar mai înainte de orice am încercat să aflu dacă acelaşi diagnostic îl pune şi urechea altora. Astfel că de mai multe ori le-am cerut studenţilor la seminar, sau unor cunoscuţi cu care îmi puteam permite acest joc, să-mi răspundă cât mai prompt, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou sau genitivul de la ouă. În marea lor majoritate, aceştia îmi răspundeau ouălelor: preţul ouălelor a crescut. Rareori, cineva care ştia răspunsul din Îndreptar, răspundea ouălor. După ce se mai gândeau puţin, unii studenţi descopereau modelul: case–caselor sau casele–caselor, deci ouă–ouăle–ouălor. Ce poate fi mai simplu?
Mai simplu este să nu te gândeşti atât de mult şi să nu faci calcule mentale care să dureze câteva minute bune, ci să vorbeşti „cum îţi vine“, adică aşa cum vorbeşti în mod obişnuit. Iar când e să vorbeşti aşa, spui ouălelor. Pentru că aşa îţi vine, aşa îţi sună mai româneşte. De ce? De ce nu „sună“ bine regulamentarul ouălor? De ce ouălelor ar suna mai pe placul nostru, al simţului limbii materne cu care suntem înzestraţi?
Să mai consemnez faptul că, practic, toţi colegii mei – profesori de liceu sau de la Universitate ori chiar inspectori ca dl Tarna Gheorghe, cu care am discutat acest genitiv buclucaş, au fost foarte categorici: se zice ouălor pentru că aşa ne obligă modelul case–caselor, burlanele–burlanelor, deci ouă–ouăle– ouălor. Argumentul meu, cum că mie îmi „sună“ mai bine ouălelor, nu a contat decât pentru domnul Lucian Pavel. Ceilalţi mi-au răspuns cam toţi la fel: „Atunci de ce nu spun şi ouălele?!“ Căci un genitiv ouălelor ar corespunde unui nominativ ouălele, după modelul stelelor–stelele, perlelor–perlele. Deci ouălelor–ouălele! Iar ouălele nu spune nimeni. Cel puţin deocamdată…
Mai întâi să observăm că acest cuvînt reprezintă o anomalie: formează pluralul cu -ă, fonem tipic pentru singular. Îl mai regăsim numai în două şi în nouă. În tustrele cuvintele, la origine a fost intenţia de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putinţă, prin -e, ceea ce ar fi dat naştere diftongului ue: *oue, *doue, *noue, diftong inacceptabil în limba română. Aşadar, raţiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberaţie din perspectiva morfologiei româneşti: -ă ca semn al pluralului. De unde deducem încă o dată că eufonia (fonetica) prevalează în faţa morfologiei. Cu alte cuvinte, dacă ne „sună“ mai bine ouălelor, atunci acesta este genitivul plural de la ou şi nu altul! Mai rămâne întrebarea: de ce „sună“ mai greoaie forma ouălor? Credem că răspunsul este legat de aspectul celorlalte substantive româneşti la genitiv plural: caselor, fetelor, oamenilor, timpurilor etc. Indiferent de genul lor, toate substantivele exprimă pluralul genitiv printr-un morfem de genitiv plural, -lor, precedat însă de un e sau i, adică de o vocală anterioară. Ca sonoritate, pentru „ureche“, genitivul plural românesc este -elor sau -ilor, aşa „sună“ româneşte.
Pentru ca genitivul plural să se termine eufonic, în -elor, nu se putea pleca de la pluralul nearticulat ouă, ci de la pluralul articulat ouăle, la care să se adauge -lor, morfemul propriu-zis de genitiv plural. Să mai remarcăm că nici genitivul de la amândouă nu respectă regula morfologică. Conform modelului ouă– ouălor, ar trebui să zicem amândouălor. Ceea ce nu se întâmplă. Dacă la amândouă acceptăm să nu se respecte regula morfologică, ci regula eufonică, de ce nu am avea aceeaşi înţelegere şi pentru (genitivul de la) ouă? (Nota bene: în analiza morfologică a genitivului articulat, fără să mai ţinem seama de formele acestuia, am simplificat lucrurile, judecându-le la nivelul accesibil calculelor analogice efectuate de vorbitori.)
Întrebarea este dacă au contat numai exigenţele eufoniei. Nu cumva pentru ouălelor avem şi un model analogic, adică alte cuvinte care să flexioneze la fel ca ou, oul, oului, ouă, ouăle, ouălelor?
Forma ouălelor pare că contrazice modelele flexionare oferite de substantivele feminine şi neutre. Raportată la forma de nominativ plural ouăle, genitivul de care ne ocupăm prezintă ciudăţenia că morfemul specific -lor nu ia locul celui de nominativ -le (casele–caselor, burlanele–burlanelor, timpurile– timpurilor, soţiile–soţiilor), ci se adaugă acestuia: -lelor. Se mai petrece această aglutinare la alte substantive? Credem că da: substantivele masculine de tipul pomii–pomilor sau codrii– codrilor. Aspectul grafic să nu ne deruteze: i din pomilor este identic cu i din ultima silabă a pluralului pomii, codrii. Aşadar, ouăle–ouălelor are ca model flexionar sute şi mii de substantive masculine care, tot aşa, adaugă pe -lor la forma de nominativ plural articulat. (Fireşte, încercăm să simplificăm lucrurile cât mai mult, la acel nivel de înţelegere accesibil vorbitorilor care se încăpăţânează să spună ouălelor şi – presupunem noi, ar putea-o face după un model analogic.)
Dacă raportăm genitivul ouălelor la forma de nominativ nearticulat, ouă, modelul se menţine, dar sub un aspect puţin luat în seamă de grămăticii noştri: variaţia silabică, a numărului de silabe, în cursul flexiunii. Între ouă şi ouălelor diferenţa este de două silabe. Între case şi caselor diferenţa este de numai o silabă. Iarăşi ne întrebăm: care substantive prezintă o diferenţă asemănătoare, de două silabe între forma de nominativ plural nearticulat şi cea de genitiv plural articulat? De data aceasta găsim mai multe substantive: alături de pomi–pomilor sunt şi femininele mori–morilor, soţii–soţiilor, familii–familiilor, precum şi toate neutrele care fac pluralul în -uri: timpuri–timpurilor, câmpuri–câmpurilor. În identificarea modelului poate că n-ar strica să ţinem seama şi de accent. Accentul din ouălelor, pe prima silabă, nu-l regăsim în toate formele de genitiv plural care numără tot patru silabe: în perechilor sau soţiilor nu, dar în strugurilor, timpurilor, câmpurilor, da. Dar nici aceste substantive nu pot fi întru totul modelul flexionar al lui ou. Bunăoară strugure are patru silabe la genitiv plural, dar la nominativ singular nearticulat are trei silabe, nu una. Substantivele câmp şi timp au o singură silabă în cazul amintit, dar la nominativ plural articulat au patru silabe, nu trei ca ouăle. Parţial luând în calcul paradigma lui ou, pentru fiecare opoziţie de doi termeni în care unul din termeni este ouălelor, găsim de fiecare dată mai multe substantive care ar putea fi considerate model analogic: ou–ouălelor (timp, câmp, moft etc.), oul–ouălelelor (timp, câmp, moft), ouă–ouălelor (soţie, pom, timp, scatiu, studiu etc.), ouăle–ouălelor (pom, scatiu etc.). S-ar putea să nu existe nici o clasă flexionară care să prezinte variaţia silabică ou–oul–ouă–ouăle–ouălelor. Bunăoară timp şi celelalte neutre monosilabice care fac pluralul în -uri, dacă ar fi fost întru totul model pentru ou ar fi determinat apariţia unui ouălele, corespunzător lui timpurile, câmpurile, gândurile etc. Bob nu are un genitiv plural model posibil pentru ouălelor, în rest se potriveşte cu toate celelalte forme flexionare. Cele mai multe sunt substantivele care prezintă aceeaşi variaţie silabică, corespunzător opoziţiei ouă–ouălelor: toate substantivele care fac pluralul nearticulat în consoană palatalizată sau în doi i: mori–morilor, fraţi–fraţilor, timpuri–timpurilor, scatii–scatiilor, soţii–soţiilor, dropii–dropiilor, studii–studiilor. Ele sunt mai multe decât femininele şi neutrele care fac pluralul în -e şi prezintă la genitiv plural o singură silabă în plus: case–caselor, burlane–burlanelor.
Aşadar, ouă–ouălor este un model flexionar (o silabă în plus) cu o susţinere mult mai slabă decât modelul care pune în joc două silabe prin care să facă distincţia între nominativ nearticulat şi genitiv articulat, ambele la plural: timpuri–timpurilor, dropii–dropiilor, struguri–strugurilor, ouă–ouălelor.
Precum se vede, ne gândim să dăm importanţă şi numărului de silabe în stabilirea modelelor flexionare. Silaba este o componentă fonică pe care orice vorbitor o sesizează. Toţi vorbitorii silabisesc la fel: fără greşeală. O grupare (ca să nu zic chiar clasificare) a substantivelor nu atât după numărul silabelor, cât mai ales după felul cum variază numărul silabelor în cursul flexiunii nu ar avea de ce să ne contrarieze. Gramaticile limbii latine nu s-ar descurca fără să apeleze la acest criteriu (vezi declinarea a III-a). Procedând astfel n-ar însemna decât să includem şi noi variaţia numărului de silabe în componenţa a ceea ce se numeşte un model flexionar, de comportament morfologic, fiind capabil acest model, la rândul său, să declanşeze modificări analogice la alte cuvinte. Pronunţia regională căşi în loc de case nu poate fi explicată fără a ţine seama şi de faptul că există o întreagă clasă de substantive româneşti care marchează pluralul (nominativ nearticulat) prin diminuarea cu o silabă a formei de singular, a corpului fonetic: floare–flori, familie– familii, munte–munţi, vacă–vaci, frate–fraţi.
În concluzie, forma ouălelor va fi apărut şi pentru ca, făcând pereche cu nominativul nearticulat ouă, să se conformeze modelului inimi–inimilor, timpuri–timpurilor, de departe modelul cel mai productiv, mai prezent în mintea vorbitorilor. Prin această ipoteză propunem aşadar alt model decât cel avut în vedere (case–caselor) de majoritatea colegilor care nu-l acceptă pe ouălelor. Nu ştiu ce anume a contat pentru autorii Îndreptarului, dar bănuiesc că ei s-au gândit, mai corect, la modelul substantivelor neutre care fac pluralul în -e: bob, boabe, boabele, boabelor. Forma ouălor îşi are cea mai bună susţinere în existenţa acestor zeci, sute de substantive neutre, neutre ca şi ou, care fac plurarul în -e. La fel ca şi ou.
Dacă iau în considerare paradigma ou–ouă–ouăle–ouălelor, în care includ aşadar şi genitivul atât de contestat, vom constata că nu există nici o clasă de substantive care să prezinte exact aceeaşi structură silabică în cursul flexiunii. Făcând această constatare trebuie să precizez că ea se bazează pe ideea că o clasă începe să existe dacă avem cel puţin doi termeni, două elemente echivalente. Vorbesc aşa pentru că dacă nu avem o clasă flexionară la care să ataşăm integral paradigma lui ou, ouălelor, găsim totuşi un substantiv, un singur substantiv, care prezintă în flexiune aceeaşi variaţie silabică: om. Astfel om–ou, omul–oul, oameni–ouă, oamenii–ouăle, oamenilor–ouălelor.
(Să ai o clasă flexionară cu numai două elemente, dar acestea să fie cuvintele, atât de „speciale“, om şi ou, iată o propunere a morfologiei limbii române care îţi dă fiori metafizici. Ar fi fost pe gustul lui Constantin Noica să constate cele de mai sus, sunt sigur.)
Aşadar, să fi contat în mod specific modelul flexionar al lui om în apariţia genitivului ouălelor? Om este singurul substantiv care ne oferă variaţia (raportul) de silabe om–oameni– oamenii–oamenilor. Datorită genitivului ouălelor, cuvîntul om îşi află perechea şi nu mai e singur, ci devine clasă. Simplificând din nou, până la opoziţia om–oamenilor (diferenţă de trei silabe), constatăm că această variaţie este, în schimb, foarte răspândită în limba română, o întâlnim la toate substantivele cu plural în -uri: stol– stolurilor, câmp–câmpurilor, timp–timpurilor, moft–mofturilor, ou–ouălelor… Inclusiv neologismele: nivel–nivelurilor.
Ce şanse acordăm ipotezei de mai sus?
Destul de mici, între noi, filologii, lingviştii. Eu însumi nu mă simt în stare (şi dispus) să mai spun ceva, adică să jur pe o concluzie, până când nu voi afla şi părerea altora, specialişti propriu-zis în calcule analogice. Nu grămătici sau lingvişti, ci psihologi. (Cine a spus că limbajul este un lucru mult prea important ca să-i lăsăm pe lingvişti să se ocupe numai ei de studiul limbii?) Căci explicaţia propusă mai sus angajează, odată cu apelul la analogii, procese mentale mult mai complicate ca de obicei, mai complicate şi mai îndoielnice ca-n alte ocazii când am pus o transformare pe seama analogiei (octombrie, cu m, după modelul septembrie, noiembrie, decembrie), a unor calcule inconştiente şi spontane, orientate după un model unic. Aşadar, e treaba psihologilor ca, pe baza datelor oferite de analiza strict lingvistică, să aprecieze dacă mintea vorbitorilor de limbă românească se putea aventura în analogii atât de complicate. După părerea mea, rolul pe care l-am dat variaţiei silabice în analogiile imaginate mai sus, strict lingvistic vorbind, nu face decât să ne atragă atenţia asupra unui detaliu prea uşor trecut cu vederea: morfologia numelui românesc nu a moştenit din latină numai morfemele bine cunoscute, ci şi această variaţie silabică, fenomen fără de care e de neînţeles ce poate fi sunetul limbii române, felul cum răsună ea în subconştientul nostru.
Cât de bine a păstrat limba română această variaţie silabică? Cât de bine au păstrat-o celelalte limbi romanice? Iată primele întrebări cu care ne trezim pe foaia de hârtie în urma celor constatate. Ne tentează o observaţie: în limba latină, variaţia silabică făcea ca în paradigma aceluiaşi substantiv să avem forme cu un număr variabil de silabe. Diferenţa cea mai mare putea fi de două silabe: mons–montibus–montium, iecur–iecinoris, tempus–temporibus ş.a. În limba română a crescut spectaculos numărul substantivelor care prezintă această diferenţă de două silabe. Multe substantive latineşti care cunoşteau numai variaţia de o silabă, prin apariţia consoanelor palatalizate finale (porţi, cozi, lupi etc.) îşi reduc corpul fonetic la nominativ plural cu o silabă, iar asta face să crească la două silabe distanţa, diferenţa faţă de genitivul plural: porţilor, cozilor, lupilor etc. Ceea ce ar însemna că acest fenomen, dispărut din multe limbi romanice, în limba română s-a extins, a devenit mai „productiv“ chiar şi decât în latină. În acest sens poate fi interpretată şi semnificaţia ouălelor care, ridicând la trei numărul silabelor care diferenţiază forma standard (nominativ singular nearticulat) ou în raport cu genitivul plural ouălelor, devine perechea lui om, intră în aceeaşi clasă cu acesta.
Parţial, prin ouălelor paradigma lui ou se apropie de substantivele neutre cu pluralul în -uri. Dacă, aşa cum am auzit totuşi de câteva ori, va apărea şi forma ouălele, atunci ou va ajunge să flexioneze identic cu timp, câmp, scop etc. Dar n-aş zice că s-ar semnala în limba română vreo şansă pentru ouălele…
Ar mai fi de stabilit care din cele două forme, ouălelor şi ouălor este mai veche. Bănuiesc că atestări prea numeroase ale acestor genitive nu avem. Dacă aplicăm (atât cât se poate) principiul filologic numit lectio difficile, dintre cele două variante se pare că ouălor este cea refăcută, în mod cvasi-conştient, cu intenţia de a se potrivi mai bine unor modele. Aş crede aşadar că ouălelor este forma mai veche. În Dicţionarul Academiei (tomul VII, partea a II-a, litera O, p. 389) este dată expresia a nu fi nici de zeama ouălor (sau oului ) ˇ a nu fi bun de nimic, dar nu pare a fi preluată aidoma, ci „prelucrată“ în redacţie, de autorii Dicţionarului, în conformitate cu limba literară(!).
Nu e lipsit de interes să ne facem o idee şi despre frecvenţa cu care apare în calea noastră nevoia de a pune cuvîntul ou la genitiv plural. Eu unul cred că l-am folosit, în ultimii ani, destul de frecvent. Dar numai în… metalimbaj. Aproape că mi s-a aplecat, nu de ouă, ci de ouălelor…
Nu e de neglijat nici soluţia propusă de o persoană mai hâtră, mereu pusă pe şotii şi blondă, cu ochi albaştri: să apelăm la forma diminutivată, după modelul listei de bucate, unde ciorba este neapărat de văcuţă, iar friptura de purcel. Şi să zicem aşadar ouşoarelor sau ouţelor. Din păcate, aceste diminutive ilustrează perfect zicala despre vorba românească, cea cu mereu două sau mai multe înţelesuri!
Cât despre cei care consideră că nu sună bine repetiţia, le-lo(r) din ouălelor, pronunţie ridiculizată de aceştia prin imaginarul ouăle-le-lor, provenit din pluralul ironic ouălelele, e de menţionat că un asemenea genitiv chiar şi există (lalelelor, lulelelor) şi nu supără pe nimeni. Iar dacă ne aducem aminte şi de cuvîntul celelalte (provenit, foarte probabil, din cele + alte, cu un fel de l de legătură, deducem că succesiunea de silabe formate din consoana l urmată de o vocală (a, e, i, o sau u) nu displace de fel urechii vorbitorilor ideali (reprezentativi) ai limbii române. Să-i lăsăm pe ei să decidă, în timp.
(din volumul Îndreptarea Îndreptarului Ortografic, Editura Junimea, 2003)
Ion Coja
Notă: Ca să nu se uite că meseria mea este să comentez cuvinte, fumusețea limbii române, iar nu nemernicia celor ce o schimonosesc în Parlament și alte „locații” ale decăderii noastre…
Bazna,
23/24 martie 2013
Drag și distins prieten,
Domnule profesor Ion Coja,
Aşa cum ți-am spus şi la telefon, cred că este cazul să înfiinţăm Asociaţia pentru protejarea şi perpetuarea limbei române corecte, deschisă tuturor intelectualilor dispuși să militeze pentru scopurile sale statutare, dar compusă cu precădere din profesorii de limba şi literatura română.
Respectiva asociație, pe care aș denumi-o Asociaţia „George Pruteanu” pentru protejarea şi perpetuarea limbei române corecte, în memoria distinsului lingvist și parlamentar român George Pruteanu, pretimpuriu trecut în neființă, acela care a înțeles cel mai bine necesitatea reglementării legale a acestor mari comandamente naționale, dar care nu a apucat să vadă legea pe care a inițiat-o și care-i poartă numele adoptată așa cum a conceput-o și cum și-a dorit dumnealui.
Scopul preconizatei asociații este acela ca, prin intermediul glasului unit al membrilor săi, să fie determinate forurile Parlamentului, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Academiei României şi Consiliului Naţional al Audiovizualului să îmbrățișeze cuvenita atitudine de responsabilitate națională necesară adoptării unor norme obligatorii care să asigure învăţarea corectă a limbei române (în şcolile generale, gimnazii şi licee, în şcolile postliceale, în facultăţi şi în celelalte institute de învăţământ superior), folosirea corectă a limbei române, în primul rând de către crainicii şi moderatorii din televiziuni şi radiouri şi de către jurnaliştii de la ziare, dar şi de către demnitarii şi funcţionarii publici, precum şi pentru combaterea fenomenelor şi manifestărilor cosmopolite, de servilism și de oricare altă natură care duc la degradarea limbei române.
Sufletul unei naţiuni este limba membrilor naţiunii, iar prima fală a patriotismului trebuie să fie grija pentru limba naţională, căci prin ea se asigură însăşi supravieţuirea naţiunii !
Nu se mai poate să rămânem pasivi şi să asistăm nepăsători la degradarea limbei române, la incorecta folosire a pluralului substantivelor şi numeralelor, la aşa-zisa îmbogăţire a lexicului cu noţiuni false sau improprii, la crearea unui limbaj informaţional hibrid anglo-român sau chiar la ţiganizarea limbei române !
Este timpul ca toţi învăţătorii şi profesorii – fără nici o excepţie justificată de materia de învăţământ predată – să-i înveţe pe elevi că trebuie să se spună douăsprezece mii, iar nu doisprezece mii !
Este timpul ca toți românii cât de cât școliți să știe că, în mod corect românește, trebuie să se spună douăzecişiuna, treizecişiuna, patruzecişiuna … de persoane, de state, de grade Celsius, de milioane de lei, de meciuri, de goluri etc. …, iar nu douăzecişiunu, treizecişiunu, patruzecişiunu de persoane, de state, de grade Celsius, de milioane de lei, de meciuri, de goluri etc…
Este timpul să li se spună verde în față politicienilor și să fie statornicit legal că, în România, nu mai este îngăduit ca, în fotoliile anumitor ministere – de ministru al educaţiei şi învăţământului, de ministru de externe, de ministru de justiție sau de ministru al culturii – să ajungă cineva care nu are suficiente cunoștințe de limba română, ca vocabular și reguli gramaticale, respectiv cineva care nu stăpânește și nu vorbeşte limba română cel puțin la nivelul corectitudinii și exigenţelor impuse elevilor pentru promovarea bacalaureatului.
Iar dacă, prin absurd, s-ar întâmpla ca o persoană ignorantă sau agramată să fi ajuns un astfel de ministru prin impostură și din cauza unei culpa in eligendo ori chiar din cauza corupției și dacă acea persoană se expune public și repetat penibilului și ridicolului prin exprimări agramate (dar nicidecum prin simple inadvertențe sau acte ratate ce constituie lapsus lingue), trebuie ca, din oficiu sau la cererea publică, prim-ministrul să aibă obligația de a-l demite imediat pe impostorul agramat și aceasta chiar și dacă respectiva persoană ar fi fiind o somitate ştiinţifică în domeniul în care este calificat.
Nu mai poate și nu mai trebuie să fie tolerată o situație inadmisibilă ca aceea a unui fost ministru al educaţiei şi învăţământului care, deși a fost ținta ironiilor din mass media și a făcut deliciul publicului din cauza gafei monumentale de a fi susţinut într-o alocuțiune în fața Senatului că genul cuvântului coleg este neutru, nu a avut nici măcar onorabilitatea de a-și fi făcut ulterior mea culpa și de a invoca scuza de mântuială că, după știința sa, în limba germană cuvântul coleg poate fi și neutru.
Este timpul să nu-i mai auzim pe învăţători şi, cu atât mai puţin, pe profesori că îşi mai spun încă, cu o mândrie nedisimulată – dar şi nejustificată ! – dascăli şi dăscălime, asemenea precursorilor din vechime de pe lângă biserici. Oricât de fast va fi fost rolul acelor înaintaşi în asanarea analfabetismului şi în ridicarea nivelului de educaţie al românilor, în formarea conştiinţei lor naţionale, noţiunea de dascăl este şi rămâne vetustă şi inaptă să desemneze competenţa şi atribuţiile ce trebuie să incumbe învăţătorilor şi profesorilor români de astăzi şi nici nu poate constitui pentru dumnealor un titlu de glorie, decât doar dacă tind să rămână la nivelul acelora.De la ei să păstrăm, ca înalt şi înălţător model, doar însufleţirea pentru ridicarea Neamului Român ! Nu însă şi mediocritatea ori misticismul lor.
De aceea, este timpul ca elevilor să li se precizeze că este corect româneşte atunci când se spune morminte, iar nu mormânturi.
Este timpul să li se bage în cap subofiţerilor şi ofiţerilor că pluralul de la cuvântul manta este mantale, iar nu mantăi.
Tot aşa cum este şi timpul ca oricare ministru de interne să ştie că trebuie să spună infracţiunea de braconaj şi infractorul braconier, iar nu infracţiunea branconaj şi nu infractorul branconier.
Este timpul ca moderatorii și crainicii de radio și televiziune să folosească noțiunea corectă de infractor, iar nu interlop sau penal, precum și noțiunea corectă de mită, iar nu
șpagă, preluate din argoul pușcăriașilor.
Şi tot aşa, odraslei prezidenţiale ajunse parlamentar european trebuie să i se lipească de minte pluralul succese, iar nu succesuri.
Este timpul ca să fie sancţionate contravenţional, cu amenzi usturătoare, posturile de televiziune şi de radio, ziarele şi revistele, precum şi editurile care nu se conformează regulilor de ortografie imperative ce sunt în vigoare sau vor fi reelaborate cu înțelepciune și impuse de Academia Română.
Dar este şi timpul ca însişi academicienii români să constate cât de vulgar şi de nemelodios sună cuvântul limbii faţă de cuvântul limbei şi să impună revenirea la pronunţia tradiţională, spunându-se pe viitor gramatica limbei române, iar nu gramatica limbii române.
Şi mai este și timpul ca dumnealor – academicienii noştri – să denunţe falsitatea şi inepţia unor aşa-zise neologisme uzitate cu nesaţ de unii politicieni – parlamentari ori guvernanţi -, dar şi de alte persoane bolnave de dragul de a se vedea şi auzi la t.v., ori chiar de realizatori t.v. cu pretinsă priză la public, cum ar fi: a juriza, a prioritiza și a reprioritiza prioritățile guvernului, a căpușa, a penibiliza, a sustenabiliza, capabilități, condiționalități … etc.
Este timpul ca în programul şcolar, în locul unor lecţii stupide şi inutile, să fie predate „Gramatica greşelilor” şi „Capcanele limbei române”, atât de clar dezvăluite de regretaţii cunoscători şi iubitori ai graiului românesc care au fost corifeii Iorgu Iordan şi Alexandru Graur.
În fine, pentru a nu mă lungi prea mult cu ceea ce cred eu că ar fi să fie rostul Asociaţia „George Pruteanu” pentru protejarea şi perpetuarea limbei române corecte, cred că aceasta ar trebui să lupte pentru a face să dispară din limbajul românului – fie el om de rând, fie om superior ori sus-pus – folosirea unor cuvinte ca: mişto, jagardea, şpagă … etc., ori folosirea unor expresii abjecte ca: ce puii mei ?, ce pălăria mea ? … ce aia a mea ? ori profanatoarea, până la cer, înjurătură … morţii mă-tii !
Astfel de cuvinte şi expresii ne ţiganizează limba, ne întinează cuviincioasa purtare strămoşească ce ne-a fost lăsată moştenire şi ne coboară la nivelul comportamental nedemn al nevrednicilor – încă ! – urmaşi ai sărmanilor robi ţigani aduşi în Europa de bizantini şi otomani şi pe care minţile luminate şi sufletele generoase ale lui Mihail Kogălniceanu şi ale celorlalţi străluciţi colegi de generaţie ai săi i-au dezrobit.
Este timpul să luăm atitudine şi să facem ceea ce trebuie să fie făcut, dacă vrem să trăim egali şi mândri în rând cu celelalte naţiuni ale Europei.
Este timpul să dăm de pământ cu propaganda din interior sau exterior care este ostilă puterii, măreţiei şi bunăstării Naţiunii Române şi existenţei unui demn stat român al ei, pares inter pares cu celelalte state ale Uniunii Europene.
Este timpul să dăm de pământ cu cozile de topor – români sau alogeni – care nu mai contenesc să ne denigreze, să ne dezbine şi să ne anihileze conştiinţa şi voinţa patriotică, continuând să aplice în practică perfida politică imperialistă bolşevică (iar nicidecum marxistă!) sugerată, pare-se, de cominternistul Nikolai Ivanovici Buharin şi care i-a făcut pe unii europeni vestici lipsiţi de cultură generală – nu tocmai puțini, din nefericire – să cadă în confuzia românii = rromi sau romi (adică aşa cum slugoii noului imperialism al globalizării au urmărit și urmăresc să samene confuzie botezându-i pe ţigani ca fiind etnia roma și inventându-le şi un soi de limbă artificială romani sau romaneş).
Doresc să fiu clar înţeles: nu îi urăsc pe ţigani şi doresc integrarea lor socială, iar nu asimilarea lor. Manifest compasiune pentru sărăcia în care se zbat mulţi dintre ei, la fel ca şi pentru sărăcia multora dintre românii, ungurii, slavii, turcii, arabii şi chinezii etc. care locuiesc în prezent pe meleagurile României.
Dar integrarea ţiganilor – nu numai în România, ci şi în oricare altă ţară – este o iluzie atâta timp cât prin aceasta se înţelege discriminarea naţiunii majoritare, atâta timp cât ei, ţiganii, nu vor fi forţaţi să-şi trimită copiii la şcoală pentru a învăţa limba şi o meserie cu care să-şi câştige cinstit existenţa şi câtă vreme nu va fi stârpite exemplar în rândurile lor cerşetoria şi hoţia, căci cu banii câştigaţi ilicit îi vor corupe şi pe oamenii cinstiţi să fie aidoma lor.
Urgenţa nr.1, însă, este apărarea limbei române împotriva degradării şi ţiganizării ei!
Îmi exprim convingerea, dragă prietene ex-senator şi – mai mult încă – respectat şi iubit dom’ profesor, că vei subscrie la propunerea mea de înfiinţare a unei astfel de asociaţii şi că o vei populariza cu entuziasm pe saitul tău și prin viu grai prietenilor şi cunoscuţilor tăi de nădejde, de la care să aşteptăm idei pentru redactarea statutului asociaţiei şi propunerea a 7-15 persoane de toate vârstele, dar de mare reputaţie lingvistică, care să alcătuiască comitetul membrilor fondatori, dar totdeodată și un vajnic consiliu directorial al viitoarei asociaţii și din rândurile căruia să fie ales preşedintele executiv al asociației.
Cu deosebită consideraţiune,
Oliviu Tocaciu-Transilvanius
Lupescu sau Lupulescu ?
pacat ca MARIAN MUNTEANU nu a facut nimic sa se bage tare in politica sa ridice MISCAREA LEGIONARA,ci doar mai degraba sa o puna sub presh!
https://nicador.wordpress.com/2013/03/15/horia-sima-persecuted-by-nazis-in-nazi-germany/
daca poate fi corect oualelor ,de ce nu si burlanele lor ,,sa le fie,,eu zic un lucru astia rad de noi ,,mamele lor,,
Pai Dvs. din Basarabia mai greu intelegeti romaneste dupa ce sute de ani v-au rusificat aia. Asa suna romaneste, ouălelor. Minoritatile n-au cum sa stie si sa simta.
Practic, noi muntenii nu prea folosim acest genetiv plural pentru ouă. In loc de „culoarea ouălelor se spune mai degraba in vorbirea curenta culoarea la ouă cam neacademic, dar asta este.
Stimate Onisie Bone,
Pentru Dvs. în Muntenia, sună românește ouălelor??? Nu știam că în Muntenia cuvintele inventate de țigani sună românește… nici măcar altundeva, în vreun cotlon îndepărtat al României! Dar în nici un caz în țara limbei române vorbite în cel mai corect mod din punct de vedere gramatical – Muntenia!
Să știți că la noi în Ardeal doar ouălor sună românește! Numai ouălor, nu și alte variante ale acestui cuvânt!
Ardealul nu poate accepta cuvinte românești inventate de țigani! Să vă fie clar, muntenilor! (Nu am zis ”muntenililor” nici muntencelor nu le voi spune ”muntencelelor”)
Limba noastra, limba româna este limba materna primita/mostenita/transmisa de dacoaice din generatie in generatie pana in zilele noastre sau este limba paterna transmisa de tatii nostri romani ?
Sint aici si sint la gara -Pieptul tau s-aprinde iara, – Sint barbatul c-o chitara – Ce-ti aduce noapte-n dar, – Sint trairea de-o secunda ,-Cu aroma de migdale ,-Cind pe coapsa furibunda ,-Luna-i mare ,tot mai mare ,- Sint soldatul ce-l mai ti ,-Prins in carnea-ti prea cuminte ,-Aparindu-te de mii ,- Resemnat si fara minte . – Un argat fara simbrie ,-Ca un caine stau de paza ,-Dar prin vise inca stie ,-Dezbracarea-ti nelumeasca.-Desbracarea-ti ta stinghera ,-Pri destine de inchiriat ,- Petitoare efemera ,-Cu straini ce-ti dorm prin pat .-Cu straini ce-ti cheama sinul ,-Ca pe turma ratacita ,-Neprinzindu-se nici unul ,in tulpina indoita ,-Indoita de-o intrebare ,-Ce ar fi daca n-ar fi ,-Muta clasica ,turbare ,-O enigma intre cei vii.-Simnt mirosul tau in perne ,- Sint barbatul c-o chitara ,-Prin valorile eterne ,- Sinii tai ,si o chitara ……….Asta ca sa mai schimbam subiectul ,sa nu creada lumea ca am inebunit de tot ,da la atita hiraiala .Viata-i scurta ,sa ne mai bucuram de flori ,de fluturi ,de pasari calatoare, toti v-om muri ,si lasul ce fuge de pe cimpul de bataie ,si eroul care a invins ,si cel ce a faurit vioara si cel ce tara a aprins.
ioane tu esti indreptatit sa spui care sunt formele corecte de plural pentru oua si vise .de exemplu;de sarbatorile de pasti cu totii ciocnim oua.deci avem de a face cu o forma de plural.se poate spune si ouale prajite au alt gust.sau nu mananc oua fierte.apoi avem;vise erotice,sau nu toate visele devin realitate.sau nimeni nu intelege visurile mele.gm
ouăle prăjite sunt produsul prăjirii ouălelor, vorbind ca între colegi de armată aşa mi se pare corect.
(La noi în Ardeal) ouăle prăjite sunt produsul prăjirii ouălor, vorbind ca între tizi așa mi se pare corect.
Diferența pe care o face româna între rapoarte și raporturi, între vise și visuri, nivele – niveluri,este de o mare subtilitate, ține de personalitatea distinctă a limbii române care a știut să inventeze în domeniul cel mai conservator: al gramaticii, al morfologiei. Deci cele două forme de plural nu sunt sinonime, nu au același sens! Pe curând, cu explicații ptr dl Cristi.
Vă mulţumesc, dle profesor.
Cu respect, C
Vă mulţumesc pentru informaţii dle profesor. Logica şi grafica trebuie să intre în armonie cu fonetica, iar englezii sunt cel mai bun exemplu în acest sens, grafica nu primează asupra foneticii, se caută armonia muzicală a cuvintelor, fapt pentru care engleza a cucerit prin melodicitatea ei lumea muzicală, artistică, şi nu numai… Şi româna este o limbă frumoasă, melodioasă, şi aş pune-o în top 3 mondial de ar fi să mă întrebe cineva. Noi însă, ca ţară sub ocupaţie şi cu o grămadă de cozi de topor în toate domeniile de activitate, nu suntem lăsaţi nici gramatica să ne-o punem la punct, pentru ca astfel să fim mereu timoraţi şi nesiguri pe noi, nemaicrezând nici măcar în limba noastră. Nu pot uita cum s-a trecut printr-o directivă de partid de la „sînt” la „sunt”, î-ul din a şi aşa mai departe, pe principiul „de ce ai căciulă, de ce n-ai căciulă?”. Cum rămâne cu nivelele vs nivelurile, hotelele vs hotelurile, forma de figurativ vs forma de propriu? Părerea mea este că intenţionat se lasă un element forţat de interpretare opozantă şi reciproc negaţionistă între formele ce pot fi împreună corecte, tocmai pentru a crea haos şi nesiguranţă în comunităţile vorbitoare ale limbii respective. Această ambiguitate în cele ce priveşte manualele şcolare ortografice şi ortoepice, unde atâtea problematici ortografice sunt ocolite prin eludarea abordării lor, reprezintă o oglindă fidelă a societăţii româneşti în care suntem învăţaţi că Eminescu a fost nebun, în care în aceleaşi speţe juridice se dau soluţii diferite în tribunalele româneşti, fapt ce i-a şi determinat pe nordici să spună că în România nu funcţionează statul de drept. Şi remarc că nimeni dintre politicienii de top, din opoziţie sau de la putere, nu face nimic pentru a rezolva această stare de fapt şi a crea ordine şi armonie, tocmai pentru ca prin haos să ne dezbine şi să ne subjuge. Suntem sub atac psihologic, religios, social, moral permanent tocmai pentru a nu ne dezmetici şi-a ne elibera din jugul ocultei sioniste.
Sorry,
sa n’aud opera cantata in englezeste!
Nu e „muzicala” absolut de loc! Chopin isi batea joc de ei cumplit, tocmai de cat de nepotrivit le este spiritul pentru muzica!
Cititi-l!
Limba romana e de toate!
Si poetica cum putine sunt, datorita arhaismelor care nu confera limbii engleze nici pe de parte atata poezie cata gasim si in proza si in poezia romanului: „Romana are miros de pamant reavan”!(Cioran)
carolina
Labiş şi Eminescu fac româna cea mai frumoasă dintre limbi. Topârceanu dă deasemenea un parfum aparte, sidefiu, ireal ca un înger dintr-un vis cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, iar Creangă dă ceva atât de cald şi sfâşietor… deşi pare rudimentar la prima vedere. Şi încă câţiva titani ai literaturii universale de care nu ştie mai nimeni, pe lângă care Sheakspeare e un fad propagandist imperialist. Tolstoi am citit în română, aşa că nu se pune… Dar Tolstoi… Doamne, ce om!
„Părerea mea este că intenţionat se lasă un element forţat de interpretare opozantă şi reciproc negaţionistă între formele ce pot fi împreună corecte, tocmai pentru a crea haos şi nesiguranţă în comunităţile vorbitoare ale limbii respective. Această ambiguitate în cele ce priveşte manualele şcolare ortografice şi ortoepice, unde atâtea problematici ortografice sunt ocolite prin eludarea abordării lor, reprezintă o oglindă fidelă a societăţii româneşti în care suntem învăţaţi că Eminescu a fost nebun, în care în aceleaşi speţe juridice se dau soluţii diferite în tribunalele româneşti, fapt ce i-a şi determinat pe nordici să spună că în România nu funcţionează statul de drept.”
Ce importanță capătă în lumina celor spuse de Dvs. problematica „ouălor” – „ouălelor”!!!! Până la urmă refuzul Olandei de a primi România în Spațiul Schengen pare a fi, și chiar este!… justificat! – din moment ce statul de drept nu funcționează în această țară. Ambiguitatea întreținută prin eludarea abordării problematicilor mai mult sau mai puțin fundamentale – iată câteva din tarele actuale ale societății românești… Auzindu-l pe Ștefan Bănică Junior acum câțiva ani susținând la un post TV de mare audiență forma ”care sună mai românește” și care este vopsitul ”ouălelor” de Paști – mi se făcea părul măciucă!
Acum, căutând pe internet am găsit acest excelent studiu de caz al D-lui Profesor Ion Coja, în cadrul căruia se utilizează toate mijloacele specifice meseriei pentru a înțelege mecanismul mental ce îi face pe mulți români să uzeze forma ciudată, groaznică din punctul meu de vedere ”ouălelor” a genitivului plural al substantivului ”ou”, studiu care îmi aduce multă lumină, făcându-mă să înțeleg de ce unora li se pare că sună românește să spui ”vopsitul ouălelor”. Desigur, acest articol nu m-a convins să utilizez forma flexionară greșită, dar are marele merit (din punctul meu umil de vedere, de amator în domeniu) că m-a făcut să înțeleg mecanismul mental prin care s-a ajuns la această formă flexionară incorectă. Nici măcar alăturarea de forma flexionară a substantivului om, deși m-a impresionat, nu m-a convins!