Pe site-ul www.tracologie.info a apărut un text foarte pornit impotriva mea. Nu vreau să corectez decât un aspect din cele spuse în textul respectiv. Aspectul privind originea mea ardelenească, de mocan! Autorul textului ( semnat Hank Schmidt, dacă nu mă înșel), susține că a cercetat localitățile Bran, Rășinari și Săcele și nu a găsit niciun „neam de-al lui Ion Coja”. Aproape că l-aș crede că a mers la fața locului și n-a găsit nici urmă de Coja! N-a găsit pentru că nu a știut să caute. Urme ale neamului Coja nu trebuiau căutate decât la Bran. Toți Coja se trag din Bran. Se pare că nu mai trăieste nici un Coja la Bran, dar dovada că neamul Coja de la Bran se trage o găsește oricine în toponimele din zonă, unde există chiar și un munte Coja. Orice hartă a masivului Piatra Craiului ați consulta, toponimul Coja apare cel puțin o dată. Mai
mult, la Moeciu de Sus
am întâlnit un localnic care avea porecla Coja. Așadar, în zonă, numele Coja are și o semnificație, extrem de onorabilă, de măgulitoare pentru cei care poartă numele Coja.
De copil am invățat să mă mândresc că ma cheamă așa. Mai târziu, când am ajuns filolog, am înțeles că numele meu nu este de origine slavă, cum ar părea la prima vedere. Cuvîntul slav „coja” a dat în română cuvîntul „coajă”. Nicio legătură cu Coja. Unii consideră că în limba dacilor „coja” însemna „capră”. Mă îndoiesc. Dar sigur este un nume vechi, face serie cu alte nume ardelenești cu aceeași structură fonetică: Doja, Noja, Moga, Goga, Loga etc. Numele Coja are rezonanță sud-dunăreană, am întâlnit un preot cu numele Coja, aromân din Albania, actualmente episcop ortodox în SUA, dacă nu mă înșel. Sextil Pușcariu, care își făcea vacanțele la Bran, a cercetat zona și a ajuns la concluzia că Branul a fost întemeiat pe la 1300 de ciobani sud-dunăreni, aromâni. Brănenii însă au pierdut amintirea acestei origini. Când i-am spus tatălui meu că s-ar putea la origine să fim machedoni,
m-a cam repezit. Nu admitea să nu fie ardelean, mai exact MOCAN.
La Rășinari biograful meu ar fi trebuit să se intereseze de neamul LICOI, așa se numea bunicul din partea mamei. Știu despre tatăl bunicului meu că mergeau cu oile rășinărenii să ierneze în Crimeea… Bunică-mea, tot din Rășinari, era o Floroaie, adică din neamul FLOREA. Din partea aceasta, a Sibiului, au mai venit în Dobrogea și alte neamuri, alde Comșa, Canja, Gheralia și alții.
La Săcele nu avea cum să găsească vreun Coja, dar dacă întreba de neamul ȘEITAN, ar fi găsit urmele acestora în toată zona, și mai ales în Brașov. Mama tatălui meu era Șeitancă și se ținea tare mândră. Bunicul bunicii mele a fost un Șeitan care ajunsese cu herghelia lui la o mie de cai. Era vestit în toată Ost-Europa, de la el cumpăra cai armata „chesaro-crăiască”. După 1990 l-am cunoscut pe Aurel Șeitan, fost luptător în munți, unul dintre puținii deținuți politici care au reușit să evadeze de la Securitate, plecat apoi în Occident trecând Dunărea clandestin, înot, prin 1970, fost PNȚ. După câteva minute de discuție ne-am găsit rude… O bună parte din amintirile legate de neamurile mele le-am cuprins în romanul „Vin Americanii”! Din complezență, dar și din mândrie, am pomenit și ceva despre neamurile nevestei mele, de fel din Nicorești, din Coasta Lupei. Rudă mai pe departe cu boierul
Racoviță, cel care la Viena, în drum spre Paris, și-a făcut timp să apere onoarea unei contese într-un duel cu celebrul Lassalle, precursor al comunismului. A fost prima oară când românii au lovit mortal comunismul. Și n-a fost ultima oară!
Recomand cartea „Vin Americanii!” ca bibliografie obligatorie pentru cei care n-au altceva mai bun de făcut decât să mă înjure prostește. Mai bine ar sta să se gândescă la ce am scris înainte de a mă înjura. Căci dacă vor înțelege, sunt convins că nu vor mai avea de ce să mă înjure! Tot binele pentru acești detractori nevinovați. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!