Pieri-vor românii?

Maternitati mai pustii, cumatrii mai putine

Oficial, 2013 este anul cu cele mai putine nasteri de cand exista Romania ca stat modern! Estimarile noastre indica ca acest record nefericit va fi doborat in 2014! Numarul nasterilor va cobori pentru al patrulea an consecutiv sub pragul de 200.000!

Din 3 gravide care vor trece pragul maternitatii, 2 vor naste si 1 va avorta:

1 nastere la fiecare 2 minute 40 secunde
1 avort la fiecare 5 minute 15 secunde
Din 100 de femei care vor naste, una isi va inmormanta copilul inainte ca micutul sa implineasca 1 an. Singurele vesti bune sunt ca atat intreruperile de sarcina cat si mortalitatea infantila isi vor continua evolutia descendenta si in 2014, cand vor atinge, probabil, minimele istorice din ultimul sfert de veac (sub 2000 de decese la copii sub 1 an si putin sub 100.000 de avorturi inregistrate). Cifre incurajatoare pentru noi, insa de neconceput pentru oricare alt membru al UE!

Doua inmormantari si-o nunta

Daca e un lucru pe lumea asta pe care romanii se pricep a-l face bine si cu temei, acela e sa moara mai repede decat se nasc. Sa moara si sa-si numere mortii. Anul asta vor fi in jur de un sfert de milion de inmormantari si de 2 ori mai putine nunti. Iata cum se va rade si plange, bucura si ofta, juca si jeli in Romania anului 2014:

1 inmormantare la fiecare 2 minute
1 nunta la fiecare 4 minute 15 secunde
1 divort la fiecare 15 minute 45 secunde
4 din 5 cosciuge vor fi ale unor romani rapusi de cancer, infarct sau accident vascular cerebral:

bolile cardiovasculare vor omori 1 roman la fiecare 3 minute 20 secunde
cancerul va omori 1 roman la fiecare 10 minute 25 secunde
1 copil va muri la fiecare 2 ore 30 minute
2014 va fi al 22-lea an consecutiv de declin populational. Un recul absurd, la prima vedere, in conditiile in care romanii ultimelor 2 decenii n-a avut parte nici de razboi sau foamete, nici de tulburari sociale violente sau calamitati naturale de proportii. Au avut in schimb dreptul sa procreeze dupa bunul plac – adica din ce in ce mai rar – si sa emigreze dupa pofta inimii, mai intai in Italia si in Spania si de ieri, fara restrictii, si in Marea Britanie, Franta, Germania, Olanda, Irlanda si alti membri UE dragi compatriotilor nostri. Era si vremea, pentru ca nici in Spania, nici in Italia, nu mai e loc de atatia romani si basarabeni cu pasaport romanesc*…
http://demograffiti.wordpress.com/2014/01/02/pumnul-de-bune-si-sacul-de-rele-viata-la-romani-in-2014/

Si totusi:

Prezentare explicativă a termenului SPERANŢĂ

„Cuvântul speranţă este înrudit cu termenul latin „sperare“, strâns legat de verbul „spirare“, a sufla, a respira şi a aspira. În acest sens, analogic vorbind, speranţa este respiraţia sufletului. Deloc întâmplător, latinii aveau dictonul „Dum spiro , spero “ (Cât respir, sper). La modul general vorbind, speranţa este caracterizată de un sentiment puternic de încredere în binele şi în succesele pe care viitorul ni le rezervă. Atunci când nădejdile noastre se focalizează asupra unui bine ce este clar determinat, speranţa ce este manifestată ca o stare globală ce există în universul fiinţei umane este un sentiment puternic, stenic şi general.”

(…)

„Speranţei i se opun două păcate de care fiecare fiinţă umană trebuie să se păzească. Aceste păcate sunt: 1. îngâmfarea (trufia, infatuarea), care printre altele ne deviază privirea sau, altfel spus, atenţia într-un mod exclusiv şi egoist asupra noastră înşine şi 2. disperarea, care este caracterizată de o completă absenţă a speranţei.

Speranţa implică existenţa şi menţinerea unei stări globale pozitiv-anticipative, binefăcătoare simultan cu acţiunea neîncetată de a aştepta un anumit bine cu o încredere de nezdruncinat, toate acestea făcând să apară sentimental specific care le însoţeşte. Speranţele obiective sau, altfel spus, care sunt îndreptăţite implică o determinare globală anticipativă, care este de natură să favorizeze împlinirea, la momentul potrivit, a speranţelor noastre binefăcătoare. Este important să reţinem că toate speranţele binefăcătoare pe care le hrănim implică totodată din partea noastră manifestarea unei constante stări de umilinţă. Fiecare speranţă pe care o nutrim presupune că de fiecare dată fiinţa umană speră, fiind plină de încredere şi umilinţă, şi în felul acesta ea propune, dar în ultimă instanţă DUMNEZEU este întotdeauna Acela care dispune.

Manifestarea unei stări constante şi puternice de speranţă implică întotdeauna să avem răbdare în aşteptarea noastră. Speranţa divină binefăcătoare este o stare firească şi specifică fiinţei umane care este armonioasă şi echilibrată. Ea constituie o necesitate psihică ce este indispensabilă vieţii şi echilibrului său interior. Speranţele binefăcătoare, sublime, divine, ideale sunt un semn al dorinţei omului de a ajunge o fiinţă umană împlinită, îndumnezeită. A nu manifesta niciodată nici un fel de speranţe echivalează cu un fel de moarte anticipată ce apare în fiinţele umane care se lasă acaparate de disperare. Prin intermediul proceselor tainice de rezonanţă ocultă pe care le declanşează în universul nostru lăuntric, speranţele puternice şi constante ne consolează şi ne anihilează rapid temerile, toate acestea apărând în mod independent de realitatea obiectului sperat.

Absenţa speranţelor binefăcătoare şi perfect îndreptăţite este caracteristică pentru fiinţele umane cinice, foarte sceptice, demoniace, satanice, atee, materialiste care s-au izolat de DUMNEZEU şi s-au îndepărtat de El prin intermediul stărilor lor lăuntrice predominante. Fiecare speranţă pe care o fiinţă umană o manifestă şi totodată o hrăneşte într-un mod constant şi perseverent generează în universul ei lăuntric procese de rezonanţă ocultă care sunt constante şi cumulative. Nu este, prin urmare, acelaşi lucru să sperăm cu îndârjire că banii sunt totul sau că în această lume doar poziţia socială şi averea contează şi a spera cu o credinţă fermă constantă şi de nezdruncinat că în DUMNEZEU TATĂL trebuie să ne punem toate speranţele sau că speranţa fundamentală a existenţei noastre actuale este angrenarea perseverentă şi plină de aspiraţie pe calea spirituală pe care ne aflăm, pentru a atinge neîntârziat starea de îndumnezeire şi de eliberare spirituală. În lumina acestor revelaţii, ne putem da seama că, atunci când ne lipseşte discernământul, înţelepciunea şi intuiţia valorilor spirituale, este cu putinţă să hrănim speranţe care generează în universul nostru lăuntric stări nefaste, ce ne fac să deviem de pe calea cea dreaptă care ne conduce către atingerea celor mai înalte idealuri spirituale care totodată ne permit să-L descoperim pe DUMNEZEU TATĂL.

La modul general vorbind, se poate spune că speranţele sunt de două feluri:
1. Speranţe divine, universal valabile, binefăcătoare, întemeiate, adevărate, care nu ne înşală niciodată şi nici nu ne dezamăgesc. Astfel de speranţe pot fi hrănite de noi în mod constant şi fără teamă, pentru că ele contribuie din plin la transformarea noastră spirituală, lăuntrică şi contribuie la accelerarea evoluţiei noastre lăuntrice.”
(…)
„2. Speranţe deşarte, prosteşti, înşelătoare, nerealiste, iluzorii care, mai devreme sau mai târziu, fac să apară, în universul nostru lăuntric, stări de disperare, de regret, de suferinţă, de regres, de prăbuşire, de involuţie, de haos, de anarhie, de boală. Despre astfel de aşa-zise speranţe cei înţelepţi afirmă că ele sunt nişte speranţe înşelătoare. Astfel de speranţe deşarte sunt speranţele pe care şi le pun oamenii ignoranţi în tot ceea ce este efemer, trecător sau care este lipsit de valoare divină.”
(…)
„În Vechiul Testament, fundamentul speranţei poporului în DUMNEZEU era legământul solemn al Tatălui Ceresc şi promisiunile Lui: „CERE FIIND PLIN DE UMILINŢĂ ŞI ŢI SE VA DĂRUI, BATE FIIND PLIN DE UMILINŢĂ ŞI ŢI SE VA DESCHIDE, CAUTĂ ŞI VEI GĂSI. “
Speranţa divină, universal valabilă, mizează îndeosebi pe comorile spirituale, invizibile şi viitoare (să nu uităm că ceea ce se vede, nu mai poate fi sperat). Speranţele celor credincioşi nu se întemeiază niciodată numai pe propria lor puritate sau neprihănire, ci mai ales pe credinţa fermă şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Spre deosebire de cei cinici sau sceptici, cât şi de aceia „CARE NU AU SPERANŢĂ“, cei credincioşi sunt caracterizaţi printr-o speranţă vie, prin intermediul căreia mulţi dintre ei pot fi născuţi din nou. Cei credincioşi şi plini de speranţă aşteaptă într-un mod activ împlinirea întregului plan al lui DUMNEZEU TATĂL: când El va fi cu totul în toţi, atunci ei vor atinge starea de îndumnezeire.

Cei credincioşi speră ca încă aici pe Pământ, în timpul vieţii, să devină părtaşii puterilor divine ale lumii viitoare. Tocmai de aceea, ei nu aspiră doar la nişte bucurii trecătoare.
Speranţele lor divine, universal valabile, îi stimulează să atingă starea de îndumnezeire, să se sfinţească şi tocmai de aceea ei urmăresc să-şi purifice viaţa şi să treacă cu bine de toate ispitele şi încercările spirituale care le apar. Descoperirea lui DUMNEZEU în noi este speranţa slavei dumnezeieşti la care aspirăm. Speranţele divine, universal valabile, sunt o necesitate psihologică importantă în tentativele fiinţelor umane de a preconiza viitorul. Chiar şi atunci când nu există temeiuri raţionale pentru a spera, omul trebuie să continuie să spere într-un mod ferm şi cu putere, hrănind speranţe divine, universal valabile. Astfel de speranţe divine, universal valabile, sunt foarte fireşti chiar şi atunci când ele par a nu fi justificate. Mai ales cei sceptici şi materialiştii îndârjiţi consideră că speranţele sunt efemere şi iluzorii. Este chiar uluitor cât de des este calificată speranţa de către unii poeţi şi scriitori prin epitete cum ar fi „VAGĂ“, „TREMURĂTOARE“, „DISPERATĂ“, „FANTOMATICĂ“, „SLABĂ“.

Uneori, termenul de speranţă este folosit într-un mod convenţional. În Biblie, se spune că plugarul trebuie să are şi să cultive ogorul cu speranţă, deoarece nădejdea într-o recoltă bogată este cea care face ca munca sa să fie mult mai plăcută. În cea mai mare parte, speranţele divine, universal valabile, de care se ocupă Biblia sunt ceva foarte diferit în comparaţie cu speranţele înşelătoare, efemere ale marii majorităţi a fiinţelor umane.
Atunci când sunt comparate cu speranţele divine, universal valabile, celelalte speranţe, înşelătoare, efemere nu pot fi considerate drept speranţe. Unii gânditori sceptici din lumea antică nu considerau speranţele divine şi universal valabile ca fiind expresia unei virtuţi, ci ei le priveau ca fiind nişte iluzii temporare.

Apostolul Pavel a făcut o descriere exactă a păgânilor atunci când a spus că ei nu au speranţe. Motivul de bază pentru această convingere a sa era că, în viziunea lui, păgânii erau „FĂRĂ DUMNEZEU“. Acolo unde există o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU care acţionează şi intervine, uneori chiar miraculos în viaţa omenească (un exemplu de acest gen fiind sincronicităţile şi minunile care apar în existenţa noastră) şi în care se poate avea încredere că Îşi va îndeplini promisiunile, speranţa divină, universal valabilă, devine posibilă şi este chiar necesară. O asemenea speranţă divină, universal valabilă, nu este niciodată o problemă de temperament şi nici nu este condiţionată de anumite circumstanţe predominante sau de posibilităţile omeneşti. O astfel de speranţă divină, universal valabilă, nu depinde niciodată de ceea ce posedă un om, de ceea ce ar fi el capabil să facă pentru sine însuşi, şi nici de ce ar putea să facă oricare fiinţă omenească pentru el.
În situaţia în care se afla Avraam, spre exemplu, nu exista nimic care să justifice speranţa lui Divină că Sara va da naştere unui fiu, dar cu toate acestea, deoarece el credea cu o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU, această minune a devenit posibilă, numai pentru că el a sperat şi a putut să creadă „NĂDĂJDUIND CU PUTERE, DINCOLO DE ORICE NĂDEJDE“. Speranţa divină, universal valabilă, este prin urmare inseparabilă de o credinţă puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Ca urmare a tot ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru oameni în trecut şi ca urmare a tot ceea ce DUMNEZEU contină să facă, cei care cred cu putere în El speră şi îndrăznesc să aştepte o mulţime de binecuvântări viitoare care sunt invizibile în prezent.

Pentru toţi aceia care cred cu putere în DUMNEZEU şi Îl iubesc, bunătatea Tatălui Ceresc nu se epuizează niciodată.

Pentru toţi aceia care cred cu o tărie de nezdruncinat în DUMNEZEU şi Îl iubesc, tot ceea ce este bun şi care poate fi dăruit de DUMNEZEU TATĂL urmează să le fie oferit. Speranţa lor divină, puternică şi constantă există în timp ce ei meditează la lucrările lui DUMNEZEU. Însăşi mântuirea noastră finală, prin Harul lui DUMNEZEU, se sprijină în permanenţă pe o asemenea speranţă divină.

Speranţa divină puternică nu este niciodată un zmeu înălţat pe cer, care se află la discreţia vânturilor schimbătoare, ci ea este şi rămâne „O ANCORĂ SIGURĂ ŞI NECLINTITĂ A SUFLETULUI CELUI CREDINCIOS“, care pătrunde adânc în lumea cea veşnică şi invizibilă.

Datorită credinţei lui puternice şi de nezdruncinat, omul dobândeşte în felul acesta o încredinţare şi o mare siguranţă că lucrurile binefăcătoare pe care le speră sunt şi vor deveni până la urmă reale.

Acţionând în felul acesta, speranţa lui divină şi puternică nu îl dezamăgeşte niciodată, ba dimpotrivă, toate speranţele sale divine până la urmă se îndeplinesc întrutotul.
În învăţătura plină de înţelepciune dumnezeiască a lui Iisus Christos, nu există nişte referiri clare şi explicite la speranţa divină. El îi învaţă, totuşi, pe ucenicii Săi, să nu se teamă niciodată cu privire la viitor deoarece, atunci când oamenii Îl iubesc pe DUMNEZEU şi Îi cer ajutorul, acel viitor se modelează apoi în strânsă legătură cu speranţele lor, deoarece el se află în mâinile unui tată bun şi iubitor. Iisus îi îndeamnă, de asemenea, pe ucenicii săi să spere cu putere şi să aştepte primirea de la DUMNEZEU a unei puteri spirituale reînnoite, care le va da posibilitatea să facă o mulţime de minuni, chiar mai mari decât acelea pe care El le-a făcut.

Multe minuni ale lui DUMNEZEU i-au revelat puterea în istorie, într-un mod fără precedent. Atunci când cerem şi simţim din plin în fiinţa noastră inspiraţia şi susţinerea lui DUMNEZEU pentru oricare dintre noi, panica şi disperarea dispar. Credinţa creştină este, în esenţă, credinţa puternică şi de nezdruncinat în DUMNEZEU. Acest DUMNEZEU atotputernic către care mulţi oameni îşi îndreaptă credinţa, iubirea şi speranţa, este adeseori numit „DUMNEZEUL SPERANŢEI“, care îi poate umple de bucurie şi de pace profundă pe cei care cred în El şi care Îl iubesc, Simţirea tainică şi profundă a susţinerii şi a inspiraţiei lui DUMNEZEU TATĂL îi face pe oameni să se abandoneze în speranţă. Pentru fiinţa umană care crede cu tărie în El, DUMNEZEU este
Speranţa sa, atât pentru acum, cât şi pentru eternitate.

Existenţa acestei speranţe divine puternice face imposibilă satisfacerea fiinţelor umane numai cu bucurii trecătoare. Această speranţă divină acţionează, de asemenea, ca un stimulent în ceea ce priveşte purificarea vieţii. Este demn de remarcat cât de des este asociată în Noul Testament speranţa divină puternică cu „RĂBDAREA“ sau cu „STATORNICIA“. Această virtute (a speranţei) este mult diferită de îndurarea stoicilor, deoarece cu siguranţă ea este legată de o speranţă divină care le era necunoscută stoicilor. În lumina acestor revelaţii, nu este deloc surprinzător faptul că speranţa divină puternică a fost atât de des menţionată ca un important fenomen însoţitor al credinţei în DUMNEZEU. Eroii credinţei în DUMNEZEU sunt, de asemenea, nişte sui generis faruri călăuzitoare ale speranţei divine puternice. Este, totodată, remarcabil faptul că există o frecventă asociere a speranţei puternice cu dragostea, precum şi cu credinţa puternică şi de nezdruncinat.

Această întreită combinaţie între credinţă, speranţă divină puternică şi dragoste nu este deloc întâmplătoare. Prin legătura ei tainică cu dragostea fără măsură, speranţa divină puternică este, astfel, eliberată de orice egoism. Fiinţa umană nu speră să primească doar ea binecuvântări pentru sine însăşi căci, totodată, ea aspiră să împărtăşească aceste binecuvântări şi cu ceilalţi. Atunci când îşi iubeşte fără măsură semenii, omul speră cu putere că şi ei vor fi beneficiarii cadourilor minunate pe care el ştie că DUMNEZEU este oricând dispus să le ofere. Credinţa puternică şi de nezdruncinat, speranţa constantă şi dragostea fără măsură sunt, aşadar, inseparabile. Speranţa puternică nu poate să existe fiind separată de credinţă şi la rândul ei, dragostea fără măsură nu poate fi manifestată fără speranţă. Acestea trei sunt comorile care rămân şi, atunci când acţionează împreună, ele însumează cu totul altfel modul de viaţă al fiinţei umane.

În cadrul viziunii biblice, speranţa puternică este una dintre cele trei virtuţi principale şi inseparabile ale fiinţei umane. Aşa cum am arătat anterior, speranţa puternică este una dintre cele trei comori care rămân. Unii dintre noi s-ar putea să se întrebe: „Dar oare va putea rămâne speranţa chiar şi în viaţa noastră veşnică? “

Răspunsul la această întrebare este: „Da, fără îndoială. Putem fi siguri că speranţa va rămâne întotdeauna, cu condiţia să considerăm într-un mod înţelept veşnicia, nu ca pe ceva static, încremenit şi definitiv, ci ca pe o devenire beatifică eternă şi ca o necurmată adaptare la darurile pe care le-a pregătit DUMNEZEU pentru aceia care Îl iubesc. “
În concluzie, se poate spune că speranţa divină este starea pregnantă, benefică, pe care o manifestăm atunci când intenţionăm şi dorim ceva benefic care este posibil sau care urmează să se împlinească. Orice speranţă divină implică să aşteptăm într-un mod activ, hrănind fără încetare o anumită intenţie şi aspiraţie şi să avem încredere deplină că exact ceea ce sperăm se va realiza. Altfel spus, o speranţă puternică corespunde unei intenţii clare şi ferme pe care o manifestăm chiar în ascuns. Orice speranţă divină puternică se bazează pe faptul de a crede cu tărie că ceva anume, care este benefic şi profitabil pentru noi, se va produce. A crede, a crede cu putere şi în mod constant în avantajele unei speranţe divine puternice, este ceva important într-o lume care, deocamdată, este încă inconştientă şi în care noi nu suntem pregătiţi să manifestăm o încredere totală în tot ceea ce MACROCOSMOSUL, în spatele căruia se află DUMNEZEU TATĂL, poate să ne ofere. Speranţa divină atrage în universul nostru lăuntric o tainică lumină divină. A spera într-un mod divin şi cu putere poate să ajute foarte mult unele fiinţe umane să accepte să continue să trăiască, să realizeze unele acţiuni şi să le susţină până ce ele vor deveni conştiente de propria lor natură divină, de imensa lor putere de a crea cu ajutorul propriei energii pe deplin trezite.”

„G”