CORNELIU MUNTEANU Masacrul de la Abator Mic tratat de infamologie

Ediția întâia 2012 Cărticica revizionistului

Citește!… şi dă mai departe!
Cuvânt înainte Am scris aceste rânduri incitat de o discuție neterminată ce se iscase pe blogul unei persoane ce-și zice şi Vindecătoru, discuție în legătură cu poezia lui Radu Gyr în general, cu poemul-manifest Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane în special. Cu această ocazie am rămas înmărmurit de violența cu care mi s-a băgat literalmente pumnul în gură, re-iterându-se ca de atâtea ori celebrul episod cu evreii atârnaţi în cârlige la abator, presupus să se fi întâmplat în cursul evenimentelor violente din 21-23 ianuarie 1941, evenimente denumite în mod impropriu rebeliune legionară. Am gândit inițial ca acest text să se constituie într-o serie de posturi pe blogul propriu, serie menită a face lumină în această afacere tenebroasă, pe cât de susținută violent de către unii, pe atât de contestată vehement de către alții. În timp, dezvoltând subiectul, am ajuns la o carte în toată regula. Mărturisesc că, deși cunoșteam subiectul, punând cap la cap toate informațiile, atât documentele de arhivă, cât și mărturiile, care mai de care mai fanteziste, am fost și eu uimit de rezultat. Departe de mine de a avea pretenția unei lucrări exhaustive și riguros ştiințifice, aș dori ca această carte să se constituie într-un punct de plecare pentru cei ce vor să aprofundeze subiectul, deslușindu-i dinamica și sensurile în hățișul documentelor de arhivă. Cu atât mai mult cu cât, după știința mea, acest subiect, ca eveniment de sine stătător, nu a mai fost abordat până acum, fiind tratat numai adiacent în cadrul mai larg al celor 130 de zile de guvernare legionară în general, al celor trei zile de evenimente violente cu caracter insurecțional, denumite în mod impropriu rebeliune legionară, în special. În măsura în care vor apărea date noi despre subiectul în cauză, voi avea grijă să le introduc în edițiile viitoare. Știu că demolarea unui mit este extrem de dificilă și dureroasă, putând dura mai multe generații. Am considerat că cineva trebuie totuși să ia taurul de coarne. Eu, care am prins o bună parte din cei 45 de ani de domnie a fiarei comuniste, știu ce efecte nefaste poate avea propaganda mincinoasă și spălarea sistematică a creierelor timp de decenii. Sper ca generațiile ce vin să nu se mai lase induse în eroare. În ajunul Crăciunului lui 2012, dedic această carte tuturor celor ce iubesc adevărul istoric și le adresez vechiul îndemn al ilegaliștilor comuniști, pentru că se pare că ilegaliști am devenit în țara noastră,

Citește!… şi dă mai departe!
Daca toţi ar accepta minciuna impusă de Partid, dacă toate rapoartele ar relata aceleaşi baliverne, minciuna ar intra în istorie şi ar deveni adevăr.

George Orwell, 1984

Voi dezvolta în această lucrare subiectul unei discuții neterminate ce se iscase pe blog-ul unui anume RăsvanCristian, individ ce-și zice și Vindecătoru. La replica mea relativ acidă, referindu-mă la modul jegos în care acesta, dar și alți indivizi de acelaşi calibru moral cu dânsul, atacau prin prisma orientării politice, opera unora precum Nae Ionescu, Cioran, Eliade, dar mai ales poemul-manifest Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, scris în 1956 de Radu Gyr, poem pentru care va fi și condamnat la moarte, care de fapt era și subiectul topicului, m-am ales cu o seamă de ocări care mai de care mai ab- jecte, însoțite evident, de blocarea oricărui drept la replică. Fără a mai vorbi despre acuzele nefondate și denigratoare la adresa acestui mare poet. Bunăoară, grăieşte adânc Vindecătorul, cu pri- vire la poezia lui Radu Gyr în general, referindu-se la Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane în special, citez: poezii care au fost scrise în perioada legionară şi al căror mesaj e corespunzător aberaţiilor vremurilor respective. Bine-înțeles, i s-a atras imediat atenția că poemul respectiv a fost scris în cu totul alt context, dar individul a ținut-o tot pe-a lui, afirmând: …referitor la poezia lui Radu Gyr: cred că este o naivitate să credeţi că ea e “curată”, fără urme de ideologie legionară, indiferent când a fost scrisă. Clar de tot! Metodică ce caracterizează genul acesta de teroriști ai internet-ului. În special o anume individă, ce-și zice Otniela Batt-zion(sic!)-evreică mesianică zice-se, ce pretinde a fi și scriitoare, care scria se merită precum cocălarii, în stilul bine-cunoscut deja, a re-iterat cu deose-bită virulență povestea cu evreii atârnați în cârlige la abator, chestiune despre care se afirmă că s-ar fi întâmplat în cursul evenimentelor violente din București, din 21-23 ianuarie 1941, evenimente care sunt denumite în mod impropriu rebeliune legionară, intervenția individei fiind presărată cu amănunte morbide la care nația dânsei dovedește un talent ieșit din comun. Ca atare, să vedem ce zice dânsa completând afirmațiile altei individe, pe nume Lupașcu Margareta, profesoară, realizator de programe radio, ce vocifera ca din carte în stilul propagandiștilor de partid din epoca de tristă amintire, citând la rândul ei un “politician care promite”, despre dl. Mihail Neamțu este vorba, citez: legio-narismul a fost o aberație politică, combinând extremismul naționalist, recursul la crimă și cultul morților…, iar stimabila așa-zisă scriitoare îi răspundea revoltată: Stimată Doamnă, sunteţi cât se poate de blânda cu legionarii. Daca ați fi… și ați fi avut rude care v-ar fi murit într-un abator, spânzurate precum mistreții, ca să se scurgă sângele din ei (vezi modul Kosher de tăiere a animalelor) sau dacă ați fi avut rude care ar fi fost omorâte în pădurea Jilava, sau în cea de la Băneasa, cu siguranță ați afirma că mișcarea legionară a fost DEMONICĂ. Și mai departe, zice tot dânsa: iubesc Literatura pentru că o predau, dar nu pot să-i scuz pe scriitorii care au tras plugul acestei mișcări odioase. Sau i-aș scuza dacă ar fi existat DECENȚA invocării IERTĂRII. Însă nici Mircea Eliade, nici Nichifor Crainic… etc., n-au schițat un cât de mic gest consonantic (sic! – parcă preda literatura stimabila, vai de capul bieților elevi cu așa profesoară, n-ar strica sa pună mâna din când în când pe dicționar să vadă ce înseamnă consonantic. NA) …în acest sens, Mircea Eliade, deși a locuit în Franța și în SUA ani de zile, nu și-a cerut iertare niciodată pentru anii lui fierbinți de legionarism… …Da, e frumoasă Literatura! Dar ce facem cu viața omului din spatele cortinei? Pentru că nu vom fi judecați după cât de frumos vorbim sau scriem, ci după cât am trăit ÎN IUBIRE. Sigur că da! În iubire de evrei, presupun. Sau cine mai știe? Ca și chestiunea cu locuința în Franța și în SUA. Cumva dacă avem domiciliul în aceste două țări trebuie să cerem iertare evreilor? O fi vreo lege specială și eu nu știam? Cine știe? O fi! Bine că am aflat, că tot voiam să-mi schimb domiciliul într-o țară mai caldă, să evit aceste două țari. Așa care vasăzică! Cum spuneam și altă dată referitor la metodele dânșilor, la orice replică cât de cât echidistantă la adresa legionarilor, acum văd că nici asta nu mai e de ajuns, fiind suficient să-i vorbești și de rău, instant ți se bagă pumnul în gură, punând pe tapet aceeași eternă istorie cu evreii atârnați în cârlige, precum mistreții. Asta cu mistreții o aud acum pentru prima oară, până acum auzisem atârnați precum vitele, precum animalele, acum aud precum mistreții, dovadă că imaginația morbidă a dânșilor e inepuizabilă. În fine, această discuție nu se va sfârși niciodată, atâta vreme cât politica pumnului în gură va ține loc de argument istoric, pentru că singurul criteriu al istoriei este adevărul, unic, absolut și nepăr-tinitor. Pe de altă parte, am constatat că și replica celor ce țin să-i contrazică pe dânșii e de cele mai multe ori lipsită oarecum de consistență. În sensul că se oprește la jumătatea drumului. În fine, consider că era de datoria istoricilor sa lămurească aceste eveni- mente incriminate atât de violent. Ori, se constată de cele mai multe ori că istoricii se feresc să se pronunțe asupra acestui subiect, adoptând fie tactica struțului, din varii motive, în principal pentru a nu incita la discuții violente de genul celor de mai sus, fie adoptă versiunea oficială, ca să zicem așa. Soluții păguboase deopotrivă. Prima, pentru că adevărul istoric nu poate fi ținut sub preș, și a doua, pentru că absolut nici o versiune, oficializată sau chiar legi- ferată, așa cum încearcă în prezent unii, nu este bătută în cuie. Mereu se descoperă documente noi în arhive. Cum spuneam și altă dată, dacă se știe exact cu ce legiuni s-au luptat dacii la Tapae, se știu chiar și numele comandanților de legiuni, când vine vorba de 16-22 – Cine a tras în noi? ca să nu mai vorbim de cine a adus mine- rii in 13-15 iunie? ca să planteze, evident, panseluțe albăstrele în P-ţa Universității, lucrurile nu sunt tocmai la fel de clare. În conclu- zie, considerând ca până acum nimeni nu a purces la o analiză cât de cât completă a tuturor versiunilor orale, scrise, asupra docu- mentelor ce se referă la faptele incriminate, documente de arhivă, relatări, rapoarte, articole de ziar, memorii, fotografii, voi încerca eu să le inventariez și să analizez atât cât îmi stă în putința aceste evenimente. Departe de mine de a avea pretenția unei cercetări istorice exhaustive și riguros științifice, pentru că nu am avut acces la toate arhivele. Rămân convins că există încă multe documente de cercetat la acest capitol. Probabil că sunt încă puse la index, din motive obscure. Pentru că adevărul istoric este mai presus decât orice interes de moment. Scopul acestei lucrări este doar de a sintetiza informațiile existente, pentru ca cititorul să-și poată face cât de cât o idee pro sau contra. Pentru că trebuie spus că la acest capitol, atât de violent incriminat de unii, dar și negat cu vehe- mența de alții, nu a apărut până acum nici un document infailibil care să confirme sau să infirme 100% aceste fapte oribile. Păi atunci, hai să vedem ce se spune! Să luăm la întrebări mai întâi versiunea oficială, cum se zice. Mă refer, evident, la celebrul Raport final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Deci – la pag. 112, citim: Aproape două mii de evrei de ambele sexe și de vârste diferite (cu vârste între 15 și 85 de ani) au fost deținuți abuziv și apoi duși la cele paisprezece (sic!) centre de tortură ale Legiunii (posturi de poliție, Prefectura București, sediul Legiunii, ferma lui Codreanu, primăria comunei Jilava, clădirile evreiești ocupate, abatorul București [28]. Printre arestații (sic!) se aflau și evrei bogați sau angajați ai unor organizații publice evreiești. Abatorul din București a fost locul celor mai atroce torturi. În ultima zi a rebeliunii, cinci- sprezece evrei au fost duși la Prefectura București, unde toți au fost torturați și/sau împușcați. Procurorul militar numit de Antonescu să investigheze evenimentele a raportat că a recunoscut trei cunoş- tințe printre cadavrele „torturate cu profesionalism” (avocatul Millo Beiler și frații Rauch). El a adăugat: „trupurile celor uciși la abator au fost atârnate de ceafă, în cârligele folosite de parlagii”. [29] Secretarul lui Antonescu a confirmat descrierea procurorului militar și a adăugat că unele dintre victime au fost agățate în timp ce erau încă în viață, pentru a permite torționarilor „sa ciopârțească” tru- purile lor.

[30] [28] Carp, Cartea Neagră, vol.1: pag.186.

[29] Ancel, Documents, vol.2: doc.72, pag.195-197; Jurnalul de dimineață, nr.57, 21 ianuarie 1945.

[30] Gh. Barbul Memorial Antonescu, Le troisième homme de L’Axe (Paris, 1950), vol.1: pag.106.

Așa deci! Dincolo de oroarea pe care ne-o stârnește citirea acestor rânduri, să încercăm să analizăm puțin cele scrise. Din start ne a- trage atenția punctul de plecare spre Abator, Prefectura București. Deci, în ultima zi a rebeliunii (23 ianuarie 1941, după versiunea oficială, NA), un grup de 15 evrei au fost duși, de la unul sau mai multe din centrele de detenție menționate, la Prefectura București (grupul de clădiri adiacente fostului magazin universal La Fayette, de pe Calea Victoriei, NA), unde au fost torturați și/sau împușcați. Clar de tot! Atunci, hai să vedem ce s-a întâmplat în acele zile în localul Prefecturii de Poliție. Toți martorii și participanții direcți la acele evenimente subliniază faptul că legionarii s-au baricadat în clădire încă din 21 ianuarie, ripostând cu focuri de armă trase pe deasupra soldaţilor, la asaltul armatei, care încerca să restabilească ordinea și să instaleze în funcție noile autorități ne-legionare, numite de către gen. Ion Antonescu. Ordinul dat militarilor era să nu riposteze decât în cazul în care erau atacați. Armata dispunea și de câteva mici mașini blindate (4 tanchete Renault R35), dar și de mitraliere ușoare, în principal ZB md.1930. Este clar că în fața acestora, cele circa două sute de legionari baricadați în Prefectură, înarmați cu pistoale Walther și dispunând și de câteva carabine Mannlicher, erau ca și dezarmați. Demn de menționat este și faptul că, în urma acțiunii de mediere întreprinse de către Misiunea Ger- mană în România, în cele din urmă, Ion Antonescu a acceptat să acorde imunitate tuturor legionarilor rebeli chipurile, care depu- neau armele până la ora 05.00 a zilei de 23 ianuarie 1941, oficial ultima zi a așa-zisei rebeliuni. Realitatea este că cei baricadați în sedii de instituții, nu erau câtuși de puțin rebeli, deoarece noile autorități fuseseră numite din ordinul personal al lui Ion Antonescu, și nu prin decret al Consiliului de Miniștri, așa cum prevedea legea. Și hai să vedem atunci ce spune și versiunea oficială a faptelor. Citez din culegerea de documente și relatări asupra guvernării legionare, un fel de rechizitoriu al acestei guvernări, lucrare intitulată Pe marginea prăpastiei, apărută în iunie 1941. Deci:

În dimineața zilei de 23 ianuarie a apărut comunicatul lui Horia Sima, care, văzând că nu este urmat de popor, și, deci, totul este pierdut, renunță la luptă și ordonă tuturor legionarilor să renunțe la acțiunea de răzvrătire. Exact, lucrurile s-au petrecut astfel: În seara zilei de 22, pe la orele 19, inspectorul de poliție Olteanu s-a pre- zentat la dl. General Dona, senator legionar, căruia i-a raportat: Domnule General, este inutil să mai rezistăm la Prefectura Poliției, fiindcă vedem că acțiunea noastră nu are nici un succes, iar trupele germane nu sunt de partea noastră. (vol.2, pag. 168) Clar de tot! Sigur, aceasta este versiunea oficială, versiune părti- nitoare, menită să justifice măsurile violente luate de către Ion Antonescu pentru înlăturarea legionarilor de la guvernare. Cele citate anterior sunt însă perfect reale. Exact așa s-au petrecut lucrurile. Ce s-a întâmplat mai apoi, se poate vedea în imaginile de arhivă, din care am inserat și eu la sfârșit câteva. Legionari cu mâi- nile ridicate, predându-se și părăsind escortați de militari sediul instituțiilor ocupate, majoritatea fiind duși și încarcerați la pușcăria Malmaison (fostul sediu IPROCHIM din Calea Plevnei 137A). De menționat că gen. Antonescu nu a respectat așa-zisa promisiune de amnistie, toți cei care s-au predat au fost arestați, încarcerați, și trimiși în judecată ulterior, unii dintre aceștia fiind agresați sau împuşcaţi pe loc de către militarii furioși datorită pierderilor din propriile rânduri. (DANIC-Direcția Arhivelor Naționale Istorice Cen- trale, dosar 220-1940) Revenind la subiectul nostru, constatăm că ceva nu se potrivește. Pare puțin plauzibil ca cele 15 victime să fi fost aduse, torturate cu profesionalism și/sau împușcate în ultima zi a rebeliunii (23 ianuarie 1941). Nimic nu se potrivește, nici con- textul, nici momentul. Pentru că este extrem de greu de crezut că sub asediul armatei, cu Prefectura înconjurată din toate părțile, legionarii să poată să intre cu prizonierii și să se mai și ocupe cu profesionalism de dânşii. Fără a mai vorbi despre ieșirea cu cada- vrele și/sau prizonierii torturați din Prefectură. Pe urmă, dacă pe data de 22 mai exista o șansa să spargă încercuirea și să treacă prin ploaia de gloanțe, pe 23, care este oficial ultima zi a rebeliunii, era deja imposibil, pentru că, așa cum reiese din rapoartele oficiale, încă de la orele 19, cu o zi înainte, pe 22 ianuarie deci, rebelii hotă- râseră să se predea. Ca atare, pe 23, erau deja încarcerați la Mal- maison, îmbrăcați în zeghe – rași, tunși, frezați și puși în fiare, numai buni de detenţie, ca să zic așa.

Citind mai departe versiunea oficială a evenimentelor incriminate, Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, pag. 112, alte chestiuni mi-au atras atenția, citez: …trupurile celor uciși la abator au fost atârnate de ceafă, în cârligele folosite de parlagii. Da, chestiunea aceasta cu atârnarea de ceafă mi-a atras atenția în mod deosebit. Rog cititorul să ducă mâna la ceafă și să pipăie. Surpriză! Nu există niciun punct de agățare, sau proeminență, vreun „orificiu”sau așa ceva, pe post de „agățătoare”, nici pe ceafă, nici pe baza craniului. Chiar mă mir, că după atâția ani de la acele evenimente, nimeni nu și-a pus problema cum au procedat bestiile legionare, cum de au reușit să atârne evrei de ceafă în cârligele de la abator. Nu vorbesc despre istorici amatori ca mine, ci de specialiști, procurori și criminaliști, care să facă apel și la un specialist în anatomie. Și mai bizar mi se pare ca în mai bine de jumătate de secol nimeni nu și-a pus această problemă. Am examinat și eu un model 3D de craniu, l-am învârtit pe toate părțile, am făcut secțiuni, e una și la ilustrații, și totuși nu am găsit absolut nici un punct de sprijin, nici un „ceva”, care să poa-tă servi la o astfel de acțiune macabră. Și trebuie să fie un punct extrem de solid, capabil să susţină greutatea cadavrului. Un orificiu în baza craniului ar putea servi întrucâtva, dar ar fi fost extrem de greu de realizat, dacă nu imposibil, în împrejurările date: încetarea rezistenței armate la ordinul lui Horia Sima, urmată de o adevărată vânătoare de oameni executată de armată. Pe urmă, un orificiu în baza craniului necesită unelte speciale (trepan+vilbrequin) de care bestiile legionare nu dispuneau nici la sediul Prefecturii, nici la Abator. Apoi, această „operație” exclude posibilitatea ca victimele să fie în viață. Rog cititorul să mă scuze pentru aceste considerații oribile, dar în demersul meu, pentru a fi cât mai obiectiv, sunt dator să evaluez toate posibilitățile. În momentul în care este descrisă amănunțit o astfel de crimă colectivă oribilă, prima întrebare care vine oricui în minte este cum a fost făcută, de-abia mai apoi vin întrebări existențiale de genul cum a fost posibil? în nici un caz in-vers. În fine, dacă această chestiune m-a surprins, următoarea chestiune, a cârligelor, m-a lăsat cu gura căscată. Invit acum citito- rul să dea drumul la o căutare de imagini pe Google, după tag-ul slaughterhouse hook (cârlig de abator). Ei bine, în absolut toate imaginile cârligul are aceeaşi formă și cam aceleași dimensiuni. Inclusiv cele ce reprezintă cârlige de acum două secole, modele de muzeu, prezintă invariabil aceeaşi formă. Atenție la forma acestor cârlige! Așa cum se vede, chiar dacă ar fi existat posibilitatea de a atârna un cadavru uman, forma cârligului nu permite agățarea de ceafă, chiar și în cazul existenței vreunui orificiu în baza craniului. Total contrară acțiunii menţionate cu claritate în raportul final, atârnare de ceafă. Și asta în mod categoric. Pentru că, indiferent de unde ar proveni, aceste cârlige au formă unică. Formă adaptată în mod special pentru atârnarea animalelor sacrificate. Dar nu de ceafă, ci de picioarele dinapoi. Tendonul principal al picioarelor dinapoi, echivalent tendonului lui Ahile de la om, este singurul suficient de rezistent pentru a putea susține greutatea animalului. Peste tot în abatoare, dar și în măcelării, oricine poate verifica, animalele sunt atârnate la fel, cu câte un cârlig de fiecare din picioa- rele dinapoi. Și nu numai animalele, dar și zburătoarele, pui, găini, rațe, curcani, sunt atârnate în același mod. De picioare şi cu capul în jos. Asta în principal pentru a se putea colecta sângele, incizia mortală în vederea sacrificării animalului făcându-se invariabil la nivelul gâtului prin secționarea jugularei. Deci dacă au fost oameni atârnați în cârligele de la abator, ei nu au fost atârnați de ceafă, din două motive, anatomia omului nu permite acest lucru, iar forma cârligelor exclude categoric orice astfel de operaţie. Este de mirare cum de comisia de cercetători și istorici care a elaborat raportul, nu a consultat și un specialist în abatorizare. Și atunci ce facem? Pentru că așa nu mai merge! În mod cert, după publicarea acestor rânduri, vor fi destui cei care vor cere cât de curând o expertiză de specialitate. Și astfel se va rezolva și problema aceasta, tot așa cum a fost rezolvată problema săpunului din evrei, a abajururilor de lampă din piele de evreu şi a capetelor de evrei micșorate. Până atunci, rămâne cum am stabilit deja. Este clar că dacă astfel de orori s-ar fi întâmplat, cadavrele nu puteau fi atârnate decât de picioare, de ceafă este exclus. Și atunci cum rămâne cu cele afirmate de atâtea și atâtea surse de încredere pe care le vom analiza critic în continuare? Pentru că și acolo sunt afirmații care se bat cap în cap. Atunci, să investigăm puțin sursa informațiilor. Deci, revenind la cele afirmate mai înainte, pentru prima afirmație privind cele aproape două mii de evrei arestați, deținuți în mod abuziv și transportați apoi la centrele de tortură enumerate, patrusprezece la număr, sursa indicată este Carp, Cartea Neagră, vol.1: pag.186. Este vorba despre cartea scrisă de către avocatul Matatias Carp, Cartea Neagră, Suferințele evreilor din România, 1946-48 (SOCEC), o carte plină de minciuni amestecate cu fapte reale, dar mai ales de aberații cu privire la așa-zisele torturi aplicate de către români evreilor. În ceea ce privește cele afirmate, deși mai departe Mata-tias Carp nu indică nici o sursă, fiind foarte posibil să fi auzit cele afirmate din relatările co-naționalilor săi, fac precizarea că dacă sunt oarecum de acord cu cifra celor reținuți, deși este posibil să fi fost mai puțini, câteva zeci până la câteva sute, (dacă facem totalul arestărilor menţionate în carte, nu ajungem nici măcar la două sute, NA) mai puțin sunt însă de acord cu afirmațiile privind tortura. Pentru că este bizar cum de legionarii, baricadați în sedii de insti-tuții publice, slab înarmați, asaltați de armată cu tanchete și mitra-liere ușoare, mai aveau timp și disponibilitate să ancheteze, darămite să și tortureze, și încă în mod profesionist. În fine, despre toate aceste aberații vom discuta altă dată, când vom analiza aceas- tă Carte Neagră paragraf cu paragraf. La fel cum sunt de acord ca o parte din cei reținuți să fi suferit și anumite tratamente violente, dar nu tortură. Tortura la care se referă dânşii implică un anume grad de profesionalism, necesită cunoştințe de specialitate și aparatură specială, pentru ca victima să nu-și dea duhul înainte de a furniza informațiile solicitate. Nu era cazul cu bestiile legionare, ma- joritatea fiind integrați în cadrul poliției și siguranței fără a avea calificarea necesară. A doua idee vehiculată în documentul de refe- rință, cea mai importantă de fapt, cea emisă de procurorul militar numit chipurile de către gen. Ion Antonescu să investigheze aceste fapte oribile – adică transportarea celor 15 evrei în sediul Prefec-turii, torturarea și/sau împușcarea acestora, transportarea acestora la Abator, împușcarea restului de prizonieri rămași în viață, plus atârnarea de ceafă a unora dintre ei, folosind cârligele existente în hala abatorului, are ca sursă Jurnalul de dimineață, no.57, 21 ianua- rie 1945, ziar apărut exact la 4 ani de la evenimentele incriminate. Nu am avut în mână ziarul, așa că bănuiesc că ar putea fi articolul de fond din ziua respectivă. Am reuşit însă să fac rost de facsimilul părții a doua a articolului, cea mai consistentă, întinsă pe o pagină de ziar pe trei coloane, sub semnătura unui anume I.N. Vlădescu, care, după cum vom vedea mai târziu, este chiar procurorul militar, numit chipurile de către generalul Ion Antonescu să ancheteze cele întâmplate. Am adăugat facsimilul la ilustrațiile de la sfârșit. Atrage atenția și data articolului, dată la care se făcea instrumentarea proceselor criminalilor de război. În fapt, răfuiala sovieticilor cu învinșii, corpul ofițeresc al Armatei Române, în frunte cu Mareșalul Ion Antonescu, cu membrii fostei clase politice, cu acea parte a intelectualității universitare care salutase războiul sfânt de re-în- tregire, etc…, în fapt, zeci și zeci de mii de procese, unele pentru vini reale, dar de cele mai multe ori înscenări infame, menite să anihileze tot ce avea țara asta mai bun ca elită politică și inte- lectuală, și care ar fi putut periclita noul nostru regim de democrație populară, cum se zicea pe atunci. Totul mascat de așa-zise procese ale tribunalelor poporului, în care iude autohtone, în mare parte evrei veniți călare pe tancurile sovietice, pronunțau sentințe grele pe bandă rulantă. Așa că nu-mi prea fac mari iluzii asupra veridicității celor relatate în presa de atunci. Nu trebuie decât să luăm Scânteia din epocă, ca să vedem cum erau înfierați trădătorii de țară. Bunăoară, cunoscutul italienist, traducător al lui Dante, Alexandru Marcu, era caracterizat drept vândut întâi fascismului italian, s-a închiriat pe rând legionarilor și lui Antonescu, Nechifor Crainic, otrăvitor public de prim rang, Mircea Eliade, ideolog al mișcării legionare, dușman al clasei muncitoare, apologet al dictaturii lui Salazar,(sic!) D. Murărașcu, autorul unei istorii a lite-raturii antisemite, şamd… Cartea aceasta, ultima, titlul ei sună chiar incitant, trebuie să fac rost de ea neapărat. În fine, este clar că nu putem avea absolut nici o încredere în datele prezentate în presa vremii, presă aservită total noilor autorități instalate sub oblăduirea ocupantului sovietic. Fac observația că în cartea Pe marginea prăpastiei, lucrare de referință, chiar dacă este scrisă în scopul con-damnării legionarilor, nu se pomenește absolut nimic despre aceste fapte, și nici despre vreo anchetă inițiată de către procuratura militară sau civilă în acest sens. Deși Eugen Cristescu și SSI (Serviciul Secret de Informații) au căutat cu disperare dovezi cu care să-i incrimineze pe legionari. Știau ei ce știau, dar despre toate acestea, mai târziu. În fine, ultima sursă la care se face referire, cartea Memorial Anto-nescu, Le troisième homme de L’Axe (Paris, 1950), aparținând d-lui Gh. Barbul, (încă o dovadă a acurateței informațiilor diseminate de colectivul de istorici de marcă ai Holocaustului din România, dl. Gh. Barbul nu era secretarul lui Antonescu, ci specialist în drept internațional detașat pe lângă Cabinetul de Război al Mareșalului – sigur că da! În mintea acestor adevărate precupețe ale istoriei românești, aşa cum vom vedea mai târziu, secretar e totuna cu consilier-de altfel, nici nu e de mirare, NA). Cât despre cele afirma- te, mă îndoiesc ca dl. Gh. Barbul să fi trecut pe la Abator în acele zile. Dl. Barbul este o persoană serioasă, care a petrecut toți anii războiului alături de Mareșal, majoritatea considerațiilor dânsului sunt perfect valabile, oferind date de primă mână despre activitatea de zi cu zi a acestuia. Din păcate, de această dată colportează informații false. În primul rând, în lumina celor demonstrate de mine până acum. Deși dânsul enunță chestiuni fantasmagorice, știți cum se zice, surdul nu aude, dar le potrivește, într-adevăr, pentru a fi tranșate, ciopârțite adică, animalele se agață la abator cu două cârlige prinse de tendoanele de la picioarele dinapoi, pentru că tranșarea, așa-zisa ciopârțire, nu se poate face decât de la coadă spre cap. De altfel, nu este singura informație eronată pe care o vehiculează dânsul în cărțile sale. Bunăoară, dânsul doar confirmă cele raportate de către așa-zisul procuror militar, căruia nici nu-i dă numele, adăugând însă și ceva amănunte picante privind atârnarea de viu, urmată de ciopârțire. Vom vedea mai la vale că numele acestui procuror militar este precizat şi într-o notă de subsol din Cartea Neagră, notă de subsol în care regăsim toate informațiile din Raportul Final, mai puțin chestiunea cu atârnarea de viu urmată de ciopârțire, de asemenea, lipsind informaţia că procurorul militar ar fi fost trimis de către gen. Ion Antonescu, amănunte ce par să fi fost adăugate de către dl. Gh. Barbul ulterior. În fine, este important de precizat că nota de subsol care face toate aceste precizări macabre este tot un citat din Jurnalul de dimineață, nr.57 din 21 ianuarie 1945. Conţinutul acelui citat se găseşte pe prima pagină a artico- lului, la care nu am avut acces, ca atare numele articolului rămâne pentru mine o enigmă. În fine, articolul din Jurnalul de dimineață este scris chiar de către procurorul care chipurile a anchetat fapte- le. Elocvent, nu? Toate sursele duc spre același și unic articol de ziar. Cu asta punem punct aici Raportului final al Comisiei Interna- ţionale pentru Studierea Holocaustului în România, fiecare să înțeleagă ce crede de cuviință de aici, rămânând totuși cu mari îndoieli asupra celor afirmate în legătură cu acest subiect de către comisia de istorici ce l-a redactat. De altfel, îndrăznesc să sper că nu este bătut în cuie, deși mă cam îndoiesc că se va reveni prea curând asupra lui, așa cum merg treburile în România în ziua de azi. Cum spuneam și altă dată, rămâne cum am stabilit! Fiecare în parte, evident. Dânşii cu adevărul lor, noi cu al nostru. În fine, eu voi continua tot așa precum am început. O altă întrebare pe care mi-am pus-o în cursul acestei mici inves- tigații la care am purces, a fost să aflu unde a apărut pentru prima oară această informație, dar și când a fost făcută publică pentru prima dată. Pentru că zvonuri au existat în epocă, după cum vom vedea, zvonuri întreținute periodic de către diverși indivizi, iude autohtone, mulți dintre ei evrei, dar și destui români, persoane iresponsabile animate de interese obscure. Într-o țară în care zvo- nul ține loc de informație precisă, nici nu e de mirare. Așa cum am văzut anterior, cum deschizi gura nițel despre legionari, pe loc ți se bagă pumnul în gură cu dacă ai fi avut rude care să fi murit la Abator, ştiți Dvs., la fel cum orice pastramagioaică după loviluție ți-o trântea pe-aia cu …noi am muncit sub gloanțe! sau voi n-ați mâncat salam cu soia! Așa că nu mă mai miră nimic. Apoi zvonul trebuie întreținut, căci altfel se stinge, precum povestea cu Titanicul, ecra- nizată la fiecare 20 de ani, de fiecare dată mai înduioșătoare. Exact în același stil, taman când te aştepți mai puțin, apare câte unul și zice, citez: …păi înainte, cu „heil-hitlerismul”, cu „Garda şi Căpita- nul” legionarilor, Dumnezeule!, am văzut cu ochii mei evrei agățați în cârlige la abator! La abator, oameni buni! Să nu mai fie niciunul. Nimeni de nimeni(sic!) dintre ei… Sigur că da! Este vorba despre dl. Mircea Albulescu, actor, care este ultimul care a pus-o, parcă așa se zice acum în limbaj de cartier. În 5 aprilie 2012, în cadrul unui amplu interviu în Adevărul. Așa deci! Pur şi simplu! A văzut cu proprii săi ochi evrei atârnați în cârlige la abator. Dânsul avea pe atunci vreo 6(șase) anișori, și rătăcind probabil drumul spre grădiniță sau ceva de genul ăsta, a traversat de unul singur orașul, pentru că pe atunci locuia cu părinții pe lângă Mitropolie, și a ajuns, unde oare? exact la Abator. În data de 23 ianuarie, pe când armata lupta pentru lichi- darea ultimelor cuiburi de rezistență legionară. Și când se trăgea intens, inclusiv pe Splai, în zona Abatorului. Am spus 23 ianuarie, pentru că, așa cum vom vedea în continuare, în 24 deja, toate sau aproape toate cadavrele victimelor din acele zile, au fost strânse la morgă. Și intrând în interiorul Abatorului ce-a văzut? Căci în Abator se intra și te plimbai ca pe Corso pe atunci. Păi a văzut exact ce spuneam, nu eu, dânsul afirmă, EVREI ATÂRNAȚI ÎN CÂRLIGE. Sigur că da! Nu e dânsul prost! Studii de sociologie, ca și cele de psiho- logia mulțimilor, arată că doar unul din 100 de inși ce citesc astfel de aberații își pune și oarece întrebări asupra veridicității lor, deși, așa cum se știe, tot românul e cârcotaș. Restul e tăcere, aşa s-ar putea zice. Jalnic sfârșit de carieră pentru un actor cu ceva talent totuși, a cărui activitate artistică era deja umbrită de prea-mărirea odiosului cuplu timp de două decenii. Un om care a îmbătrânit urât. Nu mai vorbesc despre faptul că o ia razna rău de tot, afirmând că ar fi fost și străjer, când Straja Țării fusese desființată imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, pe când dansul avea doar 4(patru) ani, iar înrolarea băieților în organizație se făcea începând de la 7 ani. În fine, demn de menționat este și titlul articolului: Am văzut cu ochii mei evrei agățați în cârlige la abator!, incitant şi incendiar, 11 cuvinte dintr-un articol de câteva mii de cuvinte, dacă nu și mai mult, reprezentând nici măcar 1% din numărul de idei enunțate. Motivul pentru care a fost ales acest titlu este evident. Pentru a se înșuruba cât mai viguros în creierul tuturor acelora care au deschis ziarul, sau care au aruncat întâmplător privirea pe prima pagină. Evident că și comentariile cititorilor revoltați pe pagina de discuții a cotidianului au fost pe măsură, de la sprâncenatule, nu cumva ești și tu puțin jidan? sau ăștia sunt în stare să spună că și dinozaurii au dispărut tot din cauza legionarilor (sic!), și până la violențe extreme, respectiv moarte jidanilor! și Trăiască Garda și Căpitanul! dar și altele similare. Asta e, violența dânșilor generează violență, și nu invers. Voi discuta altă dată despre acest aspect. Alții vin cu detalii picante suplimentare, ca să spunem așa. Bună- oară dl. Radu Ioanid, citez dintr-un studiu ne-datat al dânsului, ce se găseşte pe internet, citat adesea şi intitulat Pogromul de la Bucu- rești 21-23 ianuarie 1944 (sic! – 1941 poate! nu 1944! nici data nu a fost în stare s-o pună ca lumea, ditamai cercetătorul doctor în isto-rie la Muzeul Holocaustului din Washington, DC), citez: La abatorul orașului București au fost găsiți asasinați 13 evrei; alți doi, grav răniți, au supraviețuit masacrului. Dintre cei asasinați Millo Beiler și frații Rauch au fost găsiți cu pântecele spintecate și intestinele legate la gât în chip de cravată*28+. Celelalte cadavre de la abator erau agățate în cârligele de măcelărie. Se pare că dea- supra lor se afla o inscripție pe care se putea citi „carne kașer”

[29] (carne tăiată conform prevederilor rituale evreiești).

28.Matatias Carp, Cartea Neagră, vol.1, P.231-232, DCFRJDH, vol.3, pag.196. 29.DCFRJDH, vol. 3, pag. 175. Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust Jean Ancel. (DCFRJDH, Jerusalem, Beate Klarsfeld Foundation, 1986) Să recapitulăm deci, pentru că au apărut lucruri noi. Din cei 15 evrei au scăpat doi, nu ni se spune în ce împrejurări și nici numele celor doi fericiți, apoi cei trei despre care procurorul militar trimis chipu- rile de către Antonescu, spunea că au fost torturați cu profesio- nalism, au fost de fapt măcelăriți, hăcuiți s-ar putea zice. Normal! Între a tortura cu profesionalism și a atârna intestinele de gât înnodate în chip de cravată, e o mare deosebire zic eu, pe care pro- curorul militar fără nume se pare că n-a observat-o. În realitate însă, cum spuneam deja, procurorul militar are un nume, I.N. Vlă- descu este numele lui, dânsul fiind chiar autorul articolului din Jurnalul de dimineaţă‚ vom vedea mai la vale și numele celor doi care au scăpat. Ce observ eu însă, este că deși au trecut de atunci șaptezeci și… de ani, mereu apar detalii noi, care mai de care mai „picante”, mereu apare câte unul care a văzut cu ochii lui, deși era un micuț puțoi pe atunci, iar puținele referințe date, apar sub forma de DCFRJDH, mi-a luat câteva ore bune de investigații ca să aflu ce înseamnă această abreviațiune, și apoi, dacă pui totuși mâna pe respectiva carte cu extrem de mari eforturi, afli că informația este culeasă tot dintr-un obscur jurnal din ’45, pe care invariabil, nu-l găsești în nici o bibliotecă. Cam așa devine chestiunea. Spuneam mai înainte că o altă întrebare pe care mi-am pus-o în cursul acestei mici investigații la care am purces, a fost să aflu unde a apărut pentru prima dată această informație și când a fost făcută publică pentru prima oară. Pentru că zvonuri au circulat tot timpul, și se pare că ele se află la originea întregii acestei istorii. Zvonul odată lansat, se auto-întreține prin fiecare celulă intermediară, agent purtător de zvon, sau răspândac, care face acest lucru în mod conștient sau nu, adăugând de fiecare dată alte și alte amănunte picante. În momentul în care răspândacii se plictisesc, obosesc, sau epuizează cercul de contacţi, care pot deveni și ei la rândul lor răspândaci, interesul pentru informație se diminuează, și zvonul începe să se stingă. Atunci intervine agentul de influență, care nu este un răspândac de rând, el este o persoană cunoscută, credibilă și onorabilă, persoană publică cel mai adesea, așa cum este și dl. Mircea Albulescu, care girează prin însușirile de mai sus calitatea informației diseminate. Acesta are menirea de a re-actualiza zvonul, de a-l readuce în centrul atenției opiniei publice. În cazul în care se teme de eventualitatea unei demascări, el se ascunde în spatele unei persoane incerte, vezi procurorul militar pus chipurile de Antonescu să investigheze, procuror militar al cărui nume nu ni se comunică, trebuind să-l căutăm noi prin ziare, cărți și documente, totul fiind parcă dinadins lăsat în suspensie. Se pune întrebarea acum cine a lansat un astfel de zvon despre niște fapte oribile puse în cârca legionarilor. Păi nu este clar? Exact cine avea interesul! Antonescu, dacă ar fi avut vreun interes, făcea o anchetă serioasă, trimetea un procuror adevărat sau o comisie serioasă să inves- tigheze faptele incriminate, investigațiile se finalizau cu un raport, arhivat şi multiplicat în copie, care ar fi trebuit să apară, cel puțin în rezumat, în cartea pe care am menționat-o deja, Pe marginea prăpastiei. Ori, în acea carte nu se pomenește absolut nimic despre masacrul de la Abator, aşa l-am denumit, voi explica mai târziu de ce. Și atunci cine? Cine ar mai fi avut interesul să pună în cârca legionarilor niște crime oribile? Vă las pe Dvs. să ghiciți, pentru că eu m-am lămurit de mult. Revenind la întrebarea pe care mi-am pus-o, când anume au apărut informații concrete despre acest pretins masacru, vorbesc despre informații palpabile, nu de zvonuri, ei bine, din documentele cercetate de mine, rezultă că prima dată când apare această informație este cam la câteva zile de la eveni-mentele incriminate, pe la începutul lui martie 1941, în scrisoarea unui anume tov. Zimmer, despre care bănuiesc că nu era neamț, adică era evreu sadea pe atunci care vasăzică, scrisoare către un anume tov. Draganov, un cominternist probabil, la fel de probabil, superiorul direct al tov. Zimmer (ANR, Dosar 5/1941, din volumul de documente publicat de Arhiva Națională sub titlul Partidul Comunist din România în anii celui de-al Doilea Război Mondial din 1939-1944, București 2003), scrisoare interceptată probabil de către SSI. Ce zice omul nostru, citez:

Garda de fier a pierdut foarte mult din influenţa sa. Această rebeliune multora le-a deschis ochii. Jaful, incendierile și asasinatele despre care scriau ziarele constituie o jucărie în comparație cu ceea ce a fost. Pe 21-22 ianuarie, înainte ca Garda de Fier să înceapă atacurile serioase asupra Consiliului de Miniștri, Antonescu nu s-a amestecat. Legionarii au jefuit în voie Văcărești, Oțești și alte raioane. Pe strada (bulevd.) Domniței legionarii au organizat o orgie. În mijlocul legionarilor care dansau ca niște turbați a fost aruncat un grup de evrei si evreice și astfel „dansând” legionarii îi omorau pe aceşti oameni cu drugi de fier. La abator evreii au fost atârnați în cârlige în care se atârnau și tăiau vitele. Avem unele fotografii pe care vi le trimitem.

Inutil să spun că acele fotografii n-au mai apărut niciodată. Altceva este însă important, faptul că în această primă relatare cuprinsă într-un document concret, la numai câteva zile de la evenimentele incriminate, nu se pomenește nici că evreii ar fi fost atârnați de ceafă și nici inscripția cu carne koşer. Cât despre intestinele făcute cravată, nici atât. Exact ceea ce spuneam mai înainte, cu fiecare iterație, zvonul se amplifică, alte și alte amănunte picante fiind adăugate. Apoi chestia cu drugii de fier n-a mai apărut niciodată ulterior, probabil și datorită faptului că apăruseră deja rapoartele medico-legale ale victimelor rebeliunii. De altfel, nici holocausto- logii de profesie nu se lasă mai prejos, în celebrul deja Raport putem citi tot la pag.112: Pogromul de la Bucureşti a introdus de asemenea capitolul abuzării în masă a femeilor evreice, care erau violate uneori chiar sub ochii familiilor lor.

Sursa este o culegere de documente, menţionată sub sigla DCFRJDH, care va mai fi citată adesea, lucrare în ebraică aparținând d-lui Jean Ancel, aproape imposibil de găsit, dar și același articol din Jurnalul de dimineață, no.57, 21 ianuarie 1945, același ziar obscur de care n-am reușit să dau. Ziarul însă a existat, fiind cotidian zice-se independent, condus de dl. Tudor Teodorescu-Braniște. În fine, cum spuneam, mai puţin mă interesează acest lucru, atâta vreme cât se știe orientarea ziarelor ce apăreau prin 1945 și se știe și cam cine făcea legea prin redacții și cărei etnii îi aparțineau. Ca idee însă, este prima dată când aud despre violuri, si nu de orișice fel, violuri în masă. Sigur că da, bestiile legionare, între două rafale de mitralieră și o tortură aplicată profesionist, meritau și ei o distrac-ţie, nu? Și cu cine? Cu femei evreice. Cu toate că relațiile sexuale cu evreice erau cel puțin implicit interzise, din moment ce căsătoriile cu evreice erau legal interzise. Nici asta nu mă mai miră. Cu cât trece timpul, mereu se adaugă lucruri noi, care mai de care mai picante. Următoarea versiune a raportului va fi și cu perversiuni sexuale probabil, ştiți Dvs., BDSM, shemali, tranny și alte alea la care se uită băieții obsedați după miezul nopții. Pană la urmă vom afla că și dispariția dinozaurilor s-a întâmplat tot din cauza legio- narilor, pentru că, nu-i așa, tot un fel de pogrom a fost, așa cum spunea careva mai înainte. Și totuşi de unde această informație cu evreii atârnați de ceafă în cârlige la abator? Dacă scrisoarea tov. Zimmer este primul docu- ment oficial, concret, mă rog, cam așa ceva, în care apare în mod explicit informația despre cele întâmplate la Abator, pe moment, moment ce ține de prin 23 august 1944, adica la mai bine de trei ani de la evenimentul incriminat, referința unică este articolul din Jurnalul de dimineață, nr.57, din 21 ianuarie 1945, articol căruia nici măcar nu i se dă numele. Plus relatările din Cartea neagră a d-lui Matatias Carp, care conduc tot la același articol de ziar. Plus lucra- rea d-lui Jean Ancel, DCFRJDH, care din nou citează acelaşi articol de ziar. Deci, de mai bine de șaptezeci de ani, referința unică pentru acest masacru este acel unic articol din Jurnalul de dimi- neață. Despre Scrisoarea tov. Zimmer nici nu se mai pomenește. Fie datorită faptului că se pot consulta rapoartele medico-legale ale tuturor persoanelor decedate prin moarte violentă în acele zile, ca atare povestea fantasmagorică cu sarabanda legionarilor care omo-rau evreii și evreicele cu drugi de fier ar putea să compromită credibilitatea poveștii cu abatorul, mult mai prețioasă propa- gandistic şi emoțional din punctul dânşilor de vedere, sau, la fel de probabil, pentru că scrisoarea s-ar putea să conțină și ceva amănunte compromițătoare pentru comuniști sau inoportune pentru evrei. Nu știu, ca atare nu mă pot pronunța, pentru că nu sunt absolut sigur că am textul integral al scrisorii. Mi-am pus apoi problema dacă articolul din Jurnalul de dimineață nu are cumva drept sursă tot acea scrisoare. Puțin probabil, dacă nu imposibil, în condițiile de atunci, ocupație sovietică, ofensiva comuniștilor pentru acapararea puterii sub oblăduirea puterii de ocupație, răfuiala cu fosta clasă politică și cu elita intelectuală. Directorul ziarului, dl. Tudor Teodorescu-Braniște, o fi fost dânsul om de stânga, anti-fascist și scriitor fruntaș, cum se zicea pe atunci, dar mă îndoiesc să fi avut acces la arhivele serviciilor secrete. În realitate, dl. Tudor Teodorescu-Braniște a fost un redutabil gazetar, multă vreme directorul cotidienelor Adevărul și Dimineața, ziarele jidă-neşti din Sărindar, cum erau denumite cu dispreţ de către legionari. Ulterior, prin ’47, a fost și dânsul pus la index de către comuniști și ziarul interzis, pentru atitudine anti-sovietică. Marele gazetar se va stinge din viață în mizerie, printre altele și datorită refuzului de a adera la PCR, ostracizat de cei pe care-i apărase toată viața, dând o mostră de demnitate și deontologie profesională, spre deosebire de muhaialele de azi care-și zic jurnaliști, curve politice care merg pe mâna celui care dă mai mult. Gazetarul Tudor Teodorescu-Braniște, astăzi pe nedrept uitat, s-a dovedit a fi și un talentat prozator, opera sa publicistică și literară meritând o cercetare mai atentă. Așa că sursa acestei istorii cu evreii atârnați în cârlige la abator pare a fi unică, adică un zvon lansat în mod voit pentru compromiterea legionarilor. Zvon care putea fi completat sau nu cu anumite fapte reale, mai mult sau mai puțin înscenate, pentru a întări credibili-tatea faptelor incriminate. Așa cum vom vedea mai departe, și alte persoane au amintit de această istorie, înainte ca ea să apară în Jurnalul de dimineață. Nu se putea altfel, pentru că despre evreii atârnați în cârlige la abator am auzit și eu în copilărie, de la persoane care nu avuseseră absolut nici o tangență cu niciuna din părțile implicate în această istorie. Acum se pune problema, care să fie sursa? Pentru că, așa cum spuneam, dacă s-ar fi voit compro-miterea legionarilor, astfel de informații ar fi trebuit să apară în cartea Pe marginea prăpastiei, în care nu numai că nu se pome-nește nimic despre acest presupus masacru de la abator, dar nici măcar nu se prea face mare distincție între victimele de etnie evreiască și română. Și totuși, tocmai din aceste motive, părerea mea e că nu evreii se află la originea acestui zvon, pentru că în acea perioadă comunitatea evreiască avea probleme mult prea mari cu legislația aberantă anti-semită și cu autoritățile române de atunci, cu recuperarea pierderilor materiale din timpul tulburărilor din 21-23 ianuarie, cu organizarea plecărilor spre Palestina, etc…, ca să mai lanseze și să întrețină zvonuri despre legionari. Mult mai plauzibil este ca dânşii, după război, sub paravanul trupelor sovietice de ocupație, cu miile de activiști de partid evrei, având și întreaga presă și propagandă în mâinile lor, să reia nişte zvonuri mai vechi, să le introducă într-unul sau mai multe articole de ziar, pentru ca ulterior să încerce să confiște întreaga istorie și s-o valorifice în interes propriu. Prin intermediul d-lui Matatias Carp, evident, dar și al altora, după cum vom vedea mai târziu. Pentru că şi comuniştii vor încerca să confişte şi să valorifice pe cont propriu această istorie. Pare mult mai plauzibil așa, și concordă întru-totul cu stilul de acțiune al dânșilor. Deci părerea mea e că această istorie a fost totuși lansată de un mic grup din cadrul SSI, condus pe atunci de către Eugen Cristescu, imediat după evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, sau chiar în acele zile ale aşa-zisei rebeliuni, pentru a-i compromite pe legionari. Ulterior, din diverse motive pe care nu le știm, sau pur și simplu ca urmare a unui capriciu al lui Antonescu, ideea a fost abandonată. Dar zvonul fusese lansat deja, și nu mai putea fi controlat, așa că s-a dezvoltat independent pe toată durata războiului, cu suișuri și coborâșuri, în funcție de împrejurări, până a fost reluat, în beneficiul exclusiv al evreilor, în acel articol de ziar. Atunci să examinăm și alte ipoteze emise de către diverși istorici. Dl. Alex Mihai Stoenescu, care în mod sigur a avut acces la arhivele Siguranței și Serviciilor secrete, cel puțin după ’89, afirmă într-una din cărțile de succes ale domniei sale, Istoria loviturilor de stat din România, vol. 3, Cele trei dictaturi, citez: Crimele de la Abator au fost făcute în altă parte, câteva cadavre au fost aduse intenționat acolo, agățate în cârligele pentru carne și li s-a atârnat o pancardă pe care fusese scris în batjocură „carne cașer”. Este important de subliniat că la această scenă au ajuns primii fotoreporterii publicațiilor germane acreditate la București sub conducerea spioanei Edith von Koller, înainte ca autoritățile să afle de caz. Când fotografiile de la Abator au început să circule prin lume, fiind preluate pentru prima oară în mod neașteptat din presa nazistă de către presa americană și britanică, Mihai Antonescu a ordonat o anchetă care a stabilit – așa cum am mai arătat în acest volum – că acest grup germano-maghiar avea misiunea de a com- promite România, ca stat asasin de evrei. Cercetările Procuraturii au demonstrat că a fost vorba de o înscenare. Cum spuneam şi altă dată, am serioase dubii asupra afirmațiilor de senzație emise de către dl. Alex Mihai Stoenescu. Edith von Coler, și nu Koller, cum ortografiază dânsul, era într-adevăr spioană, în mod cert lucra pentru serviciile secrete germane, este foarte posibil să fi vândut informații și altor servicii secrete, inclusiv britanicilor și americanilor. Din păcate, cu excepția faptului că lucra pentru serviciile secrete germane, restul de afirmații sunt doar ipoteze, atrăgătoare e drept, dar doar ipoteze, neprobate de documente. După cum reiese clar și scopul dânsului de a exonera de orice fel de răspundere privind evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 pe Ion Antonescu, ca și pe oamenii de încredere ai acestuia. Cât despre anchetă, ea a fost ordonată de către conducătorul statului, g-ral Ion Antonescu, si nu de către Mihai Antonescu, iar ancheta era destinată a elucida implicarea comuniștilor și Internaționalei a III-a, (Comintern) cu sediul la Moscova, în așa-zisa rebeliune legionară. Ancheta s-a finalizat cu un raport de cca. 150 de pagini, raport ce a dispărut după 23 august 1944. (vezi Dragoș Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihail. De la mit la realitate, 1997, pag.329) Mai mult ca sigur că acel raport se găseşte în arhivele serviciilor secrete sovietice sau ale Armatei Roșii, la care încă nu avem acces. Ținând cont de faptul că arhivele serviciilor secrete sovietice, ca și cele ale Armatei Roșii, după o scurtă perioadă de glasnosti, înainte de prăbușirea colosului cu picioare de lut, au revenit la o opacitate aproape totală, nu cred că vom avea acces la aceste documente prea curând. Dar nu se ştie! Vom mai discuta despre implicarea serviciilor de informații sovietice în această afacere. Ca și a comu-niștilor autohtoni sau de aiurea. Ceea ce este absolut clar, este că nicăieri pană azi nu au apărut imaginile despre care se vorbeşte. Absolut niciuna. Nu există absolut nici o imagine cu oameni agățați în cârlige la abator. În niciun fel; nici de picioare, iar de ceafă, nici atât. Cât despre doamna Edith von Coler, din memoriile contesei Rosie G. Waldeck, corespondentă de presă la București pentru Newsweek în acele zile (vezi şi cartea R.G. Waldeck-Athenée Palace, ed. Humanitas, 2006, o lucrare excepțională, despre care vom mai vorbi pe aici), ei bine, din memoriile contesei aflăm că toată lumea bună a Capitalei știa cam cu ce se ocupă d-na von Coler, deci era oricum în atenția SSI. Ca atare, nu cred că putea nici măcar să se apropie de abator, darămite să intre cu suita de fotografi după dânsa, să fotografieze, și să mai și publice imagini în presa din Germania. Mai ales că România aderase deja la Pactul Tripartit, cu două luni mai înainte, în 23 noiembrie 1940, ca atare, era aliat al Germaniei cu drepturi depline. De altfel, contesa Waldeck, extrem de bine informată, cel puțin tot atât de bine pe cât era Edith von Coler, cu tot ceea ce se petrecea în acele zile în Capitală, nu pomenește absolut nimic în legătură cu acest episod în cartea dânsei. Pentru simplul motiv că spioana nazistă părăsise definitiv România cu 6 luni mai înainte. Încă o dată l-am prins pe dl. Alex Mihai Stoenescu cu temele nefăcute. Edith von Coler încercase în iulie 1940, atunci când Carol al II-lea se zbătea disperat să-și păs- treze tronul, o mediere între legionari și monarh, fără însă să-l anunțe și pe șeful ei direct, dl. Joachim von Ribbentrop. Acesta, furios, a rechemat-o din misiune în 2 august 1940, așa că a doua zi a părăsit definitiv România, fiind ulterior demisă pentru depășirea atribuțiilor de serviciu și internată în lagăr, unde va și muri în 1949. (vezi și Konrad Wellmann: Mata Hari in Rumänien? 9. April 2010) Orișicât, amândouă figurând în calitate de ziariști în cartea de oaspeți a hotelului Athenée Palace, erau suspecte și de alte activi- tăți, să zicem nu tocmai jurnalistice, așa că erau permanent supra- vegheate de către agenții SSI și nu numai. Cred că și Gestapo-ul, ca și Intelligence Service-ul erau cu ochii pe amândouă. Ceea ce este însă extrem de important, repet încă o dată, este că în mai bine de 70 (șapte zeci) de ani nu a apărut absolut nici o imagine cu evrei agățați în cârlige la abator. Dacă ar fi existat, era imposibil să nu fi apărut până acum, indiferent cât de bine ar fi fost păzite și ascunse opiniei publice. Am văzut imagini, dar de la Morgă, nu de la Abator. Imaginea de la Morgă era prezentă chiar și în istoria lui Roller pe care o studiam în copilărie. Două șiruri de cadavre aliniate la pereții laterali ai unei camere lungi (sau curţi interioare), în fund, un om îmbrăcat în palton negru, cu pălăria în mână, iar dedesubt era scris textul: Victimele bestiilor legionare. Cadavre la Morgă. Am adău-gat-o şi eu la ilustrațiile de la sfârșit.

Hai să vedem acum ce mai zice dl. Alex Mihai Stoenescu cu privire la acest subiect. În altă carte de succes a dânsului, Armata, Mareșalul și evreii, dânsul scrie, citez: O explicație mai simplă și destul de credibilă ne oferă Radu Lecca, comisar al guvernului pentru chestiuni evreiești, un germanofil notoriu. Conform afirmațiilor sale, toate asasinatele au fost făcute de un detașament condus de comisarul legionar Moisescu, din ordinul atașatului de poliție la Ambasada Germaniei, Kurt Geissler. În noaptea rebeliunii, Moisescu a primit arme – revolvere și un pistol mitralieră – de la Geissler și a făcut crimele, pe când discutam cu Geissler au intrat buzna pe ușă Gyr (Karl) și comisarul de poliție legionară Moisescu (Boian). Ambii erau foarte agitați. Moisescu purta o pușcă mitralieră, pe care a depus-o pe masa lui Geissler împreună cu 2 pistoale și multă muniție. A spus precipitat, într-o germană stricată, că n-a putut omorî decât cinci mii (de evrei) și a fost nevoit să împrăștie (desfacă) detașamentul. /…/ Moisescu exagera când spunea că a omorât 5,000, însă era evident că el era asasinul celor 500 de evrei (și această cifră era exagerată, NA, Alex Mihai Stoenescu), iar Geissler autorul moral. Am hotărât pe loc să fac tot ce îmi sta în putință pentru a-l aresta pe Moisescu”. Într-adevăr, Radu Lecca a anunțat o rudă a generalului Antonescu și a indicat inclusiv locul unde se ascundea Moisescu. Acesta s-a dovedit a fi autorul crimelor de la Abator, unde câteva cadavre de evrei au fost atârnate în cârlige de măcelărie. Legătura cu Geissler, unul dintre subalternii dezaxati ai lui Himmler, poate fi și sursa unei întâmplări petrecute a doua zi: „Mulți ofițeri germani care staționau la Bucureşti au fotografiat acest spectacol macabru, iar fotografiile lor au apărut în gazetele din lumea întreagă, discreditând toată România pe tot globul”.