Claudia CREŢU (VAŞLOBAN) “Petru Maior” University of Târgu-Mureş
NICOLAE Steinhardt – eseist
Eseul este o specie literară care nu implică anumite reguli şi care îşi schimbă mereu înfăţişarea, forma şi tratează un spectru foarte larg de subiecte. Adrian Marino îl numeşte „concept cu o mie şi una de feţe, pe cât de nebulos şi ambiguu în numeroase spirite, pe atât de cultivat şi elogiat cu ostentaţie în cele mai neaşteptate direcţii”[1] . Astfel, eseistul este cel care, în mod subiectiv, caută, încearcă şi găseşte răspunsuri la diverse întrebări şi soluţii la diverse probleme, însă cerinţa de bază a acestuia este cunoaşterea astfel încât să poată să răspundă tuturor cerinţelor exterioare şi să poată satisface nevoile interioare ale sale.
Şi N. Steinhardt dă o definiţie eseului: „un gen literar care îi putea sta la îndemână doar unui norod civilizat şi cult, unuia pentru care nici dihotomia civilizaţie – cultură nu mai are mai mult sens decât aceea dintre deşteptăciune şi gândirea intuitivă (aş zice: amirosire). Şi nu-i la poftirea oricui: cere mişcări libere, un mers apăsat dar nu greoi, o fineţe, o sobrietate, o graţie şi mai ales – o comunicabilitate, o încredere în semeni, încredinţarea că pentru a le transmite o părere, un gând, o teorie ori o explicaţie, o ipoteză, un simţământ nu-i nevoie de un balast livresc imens, de tomuri groase, că între oameni de bună credinţă şi egală bunăvoire există putinţa de a te înţelege cu nu prea numeroase şi încâlcite vorbe”[2] .
În ceea ce îl priveşte pe N. Steinhardt, eseul i se potriveşte ca o mănuşă. Indiferent despre care eseu este vorba, el îşi etalează „spovedania”, astfel încât şi cei care o citesc să se poată împărtăşi din marea şi însemnata cultură de care dispune. Pentru a putea argumenta aceste puncte de vedere ne vom opri la eseul Secretul Scrisorii pierdute, apoi la volumele: Între viaţă şi cărţi, Incertitudini literare şi Escale în timp şi spaţiu.
Secretul Scrisorii pierdute este principalul eseu prezent în Cartea împărtăşirii. Cu toate că a fost scris şi publicat sub pseudonim în anul 1975, la Paris, cu ajutorul lui Virgil Ierunca, în ţară va vedea lumina tiparului, în întregime (căci, fragmente din eseul au fost publicate în revista Apostrof, în 1992), doar postum, în anul 1995. Volumul Cartea împărtăşirii apare sub îngrijirea lui Ion Vartic, la Cluj şi cuprinde un număr de şase texte care sunt reprezentative în ceea ce priveşte gândirea religioasă a lui N. Steinhardt.
Secretul Scrisorii pierdute debutează cu un citat din Émile Mâle: „La beauté est partout, mais elle ne se révéle qu’à l’amour”(3) , care nu face altceva decât să susţină tema principală sau, mai bine spus, principiile după care se ghida N. Steinhardt şi anume: bunătatea, dragostea sau „cumsecădenia”, termen îndrăgit de eseist.
În prima parte a eseului, N. Steinhardt prezintă cele două interpretări date operei lui I.L. Caragiale: „una, să-i spunem «stângistă», socoteşte că-i o critică necruţătoare, aspră şi crudă a burgheziei, a viciilor ei şi a regimului ei politic; alta, naţionalistă, este convinsă că talentatul autor al Scrisorii urăşte poporul român, pe care l-a înfăţişat în toate scrierile lui cu părtinire şi răutate”[4] , dar, propune şi o a treia: „care, spre deosebire de toate interpretările din ultimul sfert de veac, era făţiş pornită către o expunere «blândă», «cuviincioasă», «îndulcită» a subiectului şi o purtare reţinută a personagiilor”[5].
Această propunere va încerca să schimbe viziunile de până atunci asupra operei lui I.L. Caragiale, oferind sugestia unei citiri spectografice a acesteia şi posibilitatea descoperirii unor „forme nevăzute cu ochiul”, unei lumi noi, înfăţişând şi „o altă morală” aflată la baza întregii lumi descrisă de Caragiale.
Acest secret al Scrisorii pierdute se află în actul al IV-lea, acesta fiind cel mai important, din perspectiva eseistului. Actul al IV-lea este prezentat de N. Steinhardt ca fiind „acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri, peste genul realist, peste teatru şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat-(…)- în lumea care nu mai e a unei realizari teatrale, ci a marii arte unde se decodează sufletul omenesc- în cazul de faţă, românesc”[6] .
Pentru eseist actul al IV-lea e totul, „punctul magic” este momentul în care Caţavencu îşi cere iertare, iar Joiţica îl iartă. Fără acest moment întreaga piesă nu era decât o satiră, o prezentare a moravurilor unei societăţi, însă prezenţa lui ne dezvăluie o altă lume în care iertarea, împăcarea sunt atributele principale ale acestei societăţi, ale societăţii româneşti, care are calităţile şi lumii occidentale şi ale celei orientale, fiind la mijloc, dar neavând „cusururile niciuneia”[7] .
Plecând de la Scrisoarea pierdută a lui I.L.Caragiale, N. Steinhardt face elogiul lumii româneşti care e: „spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blândeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii”[8] , dar şi lumea în care se mai regăsesc câteva dintre trăsăturile creştine pe care ar trebui să le întâlnim peste tot, şi anume: bunătatea, iertarea şi împăcarea.
În partea „Sfinţii critici” îi ia, oarecum, pe critici la rost, deoarece, din punctul lor de vedere eroii lui Caragiale nu ar fi trebuit să se împace, ci să-şi dovedească încrâncenarea, răutatea şi să se răzbune unul pe celălalt. Această luare la rost o face folosind ironia. Astfel, se dovedeşte aici latura mai puţin pozitivă a celor care vizionau sau citeau piesa de teatru. Bineînţeles că aici nu se referă la criticii literari, în mod deosebit, ci se generalizează, se aduc în prim plan acele persoane pentru care bunătatea şi iertarea sunt nişte noţiuni nemaiîntâlnite, nefolositoare şi pentru care răzbunarea, ura sunt noţiuni democratice, serioase, mature şi cu fond.
Prin această împăcare, eroii lui Caragiale vin să arate că există şi alte soluţii, omeneşti, care nu fac decât să demonstreze ca fac parte dintr-un popor creştin, pentru care dreapta socotinţă este cea care face diferenţa. O variantă a dreptei socotinţe este, în viziunea lui N. Steinhardt, „hatârul” pe care îl defineşte ca: „o formă practică, reală, limitată, modestă, pe care, singură, o au oamenii la îndemână pentru a-şi manifesta concret şi nepretenţios, dragostea nu de omenire, ci de oamenii din jurul lor”[9].
Analiza de câmp pe care o propune N. Steinhardt în acest eseu ne oferă o altfel de viziune asupra lumii româneşti, o lume a „echilibrului bine aşezat înte două capete, în care, după frumoasa vorbă a sudiştilor, there is always time for good manners” [10], în care creştinismul îşi pune amprenta. Din această cauză, Steinhardt vede în Trahanache, Zoe şi Tipătescu „exemplare umane mai civilizate şi de calitate mai rafinată decât s-ar zice şi care-s greu de înţeles în gingaşa lor cumpănire de către minţi obtuze şi simpliste, dispuse să priceapă doar boacănele, mură’nguri şi extremele”[11] .
Prin aceste „exemplare”, dar şi prin alte personaje caragialeşti, eseistul ne face cunoscut sufletul românesc, caracterizat printr-un stil „bonom, blând, bogat în încredere, prietenie, ospitalitate şi milă”[12]. Aici, el consideră necesară o precizare: „Nu înseamnă că stilul sufletesc al românului este de fapt uşuratic în sens lichelesc. E, dimpotrivă şi la drept vorbind, răspuns adânc la o gravă problemă şi soluţia cea mai cuminte pentru o întrebare lăsată nedesluşită de trecerea anilor”[13] .
Suflet românesc este acel punct care se pune la sfârşitul unui enunţ şi după care urmează un altul. Acel „altul” este lumea despre care ne vorbeşte atât de frumos, de pătrunzător N. Steinhardt. Citind acest eseu, inevitabil apar şi unele întrebări, dar , parcă anticipând acest lucru, autorul ne oferă şi răspunsurile. Sau, chiar dacă am avea unele proprii, imposibil să „nu pleci urechea” la spusele eseistului, să nu reflectezi. Şi tocmai aici se găseşte „senzaţionalul” care se leagă de creştinism, de poporul român şi pe care îl întâlneşti atât de des în scrierile lui N. Steinhardt.
Un alt gest pe care îl observă eseistul în piesa lui I.L. Caragiale, dar pe care în timpul său, cât şi astăzi nu se mai întâlneşte este respectul datorat adversarului: „deşi Caţavencu nu este un cu eleadversar de cine ştie ce respect, vedem că Joiţica, atunci când îl ştie înfrânt, nu-l batjocoreşte”[14] .
Într-un interviu dat de I.P.S. Ioan Selejan, pe atunci episcop al Covasnei şi Harghitei, acesta spunea că între viaţa de aici, de pe pământ şi cea de dincolo este cale de o prescură, în lumea lui Caragiale trecerea către rai se realizează prin: „Iartă-mă-te-iert!” despre care N. Steinhardt spunea că această formulă este „pragul paradisului, de aici încolo personagiile scapă atracţiei pământului şi voinţei autorului şi ne duc cu ele în eterul de sus”[15], astfel „răspunzând «te iert» celui care spune «iartă-mă», ei intră numaidecât şi tainic în contact cu paradisul”[16] .
Cei doi se pot asemăna cu tâlharul de pe cruce, dovedind că „dacă se rostesc potrivit(cuvintele oamenilor) cu voia lui Dumnezeu şi în sensul planului divin, pot recrea raiul. Tâlharul de pe cruce, pentru a fi în aceeaşi zi în rai, n-a avut nevoie decât să spună câteva CUVINTE”[17] .
Nu se poate să încheiem fără să reamintim concluzia la care ajunge Steinhardt: „în scoica aceasta a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând”[18] .
După cum spunea şi Ion Vartic, cel care a îngrijit prima apariţie a Cărţii împărtăşirii, ar trebui să se citească prima dată această „analiză” a lui N. Steinhardt, în ceea ce priveşte Scrisoarea pierdută şi apoi altele, astfel s-ar forma de la bun început o altă perspectivă asupra acesteia.
1 Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 604.
2 Florian Roatiş, Vocaţia eseului românesc, p. 2.
3“Frumuseţea este peste tot, doar că ea nu se dezvăluie decât dragostei”.
4 N. Steinhardt, Cartea împărtaşirii, Ediţie alcătuită de Ion Vartic, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1993, p. 19.
5 Ibidem, p. 19.
6 Ibidem, p. 25.
7 Ibidem, p. 28.
8 Ibidem, p. 33.
9 Ibidem, p. 46.
10 Ibidem, p. 27
11 Ibidem, p. 55.
12 Ibidem, p. 60.
13 Ibidem, p. 60.
14 Ibidem, p. 74.
15 Ibidem, p. 85.
16 Ibidem, p. 86.
17 Ibidem, p. 86.
18 Ibidem, p. 92.
BIBLIOGRAFIE
Ardeleanu, George, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.
Morar, Nicolae, Dimensiunea creştina a operei lui Nicolae Steinhardt, Timişoara,Editura Paideia, 2004.
Steinhardt N., Cartea împărtăşirii. Ediţie gândită şi alcătuită de Ion Vartic, ClujNapoca,Biblioteca Apostrof, 1995.
*** N. Steinhardt sau fericirea de a fi creştin. Caietele de la Rohia (I) Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica,1999.
*** N. Steinhardt în amintirea contemporanilor. Caietele de la Rohia (II). Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2002.
*** N. Steinhardt în interviuri şi corespondenţă. Caietele de la Rohia ( III ). Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2001.
***N. Steinhardt. Prin alţii în postumitate. Caietele de la Rohia (IV). Ediţie alcatuită şi îngrijită de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2002.
The research presented in this paper was supported by the European Social Fund under the responsibility of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development , as part of the grant POSDRU/159/1.5/S/133652.
Reiau acum tema „Horia Sima” propunand publicarea unei lucrari aproape necunoscute, care aduce multe lamuriri istorice si omenesti referitor la legiune. Deoarece articolul e lung, l-am impartit in 4 parti, pe care le voi da ca si comentarii 4 zile la rand.
Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima. A fost copiat de mine de pe site-ul http://www.miscarea.net
I. DESPRE CONDUCERE
Este vorba de problema conducerii in Legiune, si nu de alte formatiuni politice. Scriu aceste rânduri, pentru cã am constatat cã multi camarazi n’au înteles doctrina Cãpitanului in materie de conducere a organizatiei noastre sau nu le convine acum, dupã trecerea atâtor ani, sã o recunoascã si sã o aplice, asa cum a fost expusã de Intemeietor.
In lunga mea viatã politicã, am fost solicitat de numerosi legionari, dintre cari unii au jucat roluri importante in miscare, ca sã le cedez locul ce îl detineam -Sef al Legiunii- pentru cã ei posedã tehnica lor, mijloacele lor de convingere, si o intuitie politicã specialã, care le vor permite sã o scoatã din impasul in care cãzuse. Aceste propuneri mi se fãceau in perioade de crize, când miscarea se sbãtea in prigoane si fãrã perspective de a iesi la liman. Dupã pãrerea acestor camarazi, trecerea Sefiei in mâinile lor ar fi usurat considerabil greaua situatie a miscãrii si chiar ar fi determinat pe dusmanii nostri sã-si revizuiascã atitudinea, acceptând o nouã colaborare cu organizatia noastrã.
Nu exagerez dacã afirm cã, au fost cel putin 20 de încercãri de acest gen, venite de la camarazi cari detineau ranguri in ierarhia Legiunii si cari credeau cã luând ei conducerea miscãrii, vor rezolva satisfãcãtor necazurile in care ne sbãteam.
Ce garantii ofereau acesti solicitanti din mijlocul nostru cã odatã investiti cu sceptrul conducerii, vor sãvârsi miracolul unei schimbãri radicale in viata de suferintã a Legiunii? Niciuna, afarã de verbul lor înflãcãrat, de promisiunile lor stãruitoare, de perspectivele cari se puteau deschide Legiunii sub conducerea lor. Sunt nevoit sã intreprind aici o scurtã disertatie asupra principiului conducerii in miscare, care e fundamental diferit de al altor formatiuni politice. Inarmat cu aceastã introducere, îmi va fi mai usor sã explic de ce am refuzat permanent sã dau curs acestor cereri. Tuturor le lipsea ceva esential, si anume garantia cã vor realiza faptele pe care le credeau in priceperea si puterea lor sã le facã.
II. PRINCIPIUL SELECTIUNII
Dupã doctrina Cãpitanului, orice sefie in Legiune, dela cea mai mica, a sefului de cuib, pânã la cea mai înaltã, a sefului miscãrii, nu se poate obtine nici prin alegeri, dupã sistemul democratic, si nici prin ereditate, adicã prin trecerea conducerii din tatã in fiu, sau alte rudenii, dupã sistemul nobiliar sau aristocratic. Corneliu Zelea Codreanu a fixat un al treilea principiu, al selectiunii sociale, deosebit de primele douã. Principiul selectiunii se bazeazã exclusiv pe valoarea individului, pe capacitatea lui de a conduce o unitate in miscare, pe vocatia lui de a deveni sef al unei formatiuni legionare. Când se produce acest proces selectiv, când legionarul respectiv dã dovada ca este apt sã exercite o anumita comandã, de abia atunci Seful Legiunii sau seful judetului sau alt sef îl consacrã, adicã il recunoaste in functiunea in care s’a distins prin propriile lui merite. In Legiune, se petrece un fapt paradoxal: cineva este sef de fapt, înainte chiar de a primi confirmarea dela superiorul sãu, prin sacrificiile lui, prin talentul lui de a înjgheba o organizatie. Ca sã devinã cineva sef de cuib, trebue in prealabil sã strângã in jurul lui un mãnunchiu de prieteni, cari, mai târziu, vor forma cuibul ce i s’a încredintat sã-l conduca. Ca sã ajungã cineva sef de judet, trebue mai intâiu sa se distinga in organizarsa acelui judet. Când a venit dela Centru confirmarea ca este sef de judet, aceastã numire presupune ca el are la dispozitie o retea de unitãti cari vor forma structura acelei organizatii judetene, si asa mai departe.
In aceastã privintã, imi permit sa reproduc un pasaj din amintirile lui Traian Puiu, care a lãmurit, cu o rara intuitie, in ce consta principiul selectiunii sociale, fixat de Cãpitan si cum functioneazã el.
„De aceea si conceptia nostrã asupra conducerii avea aceleasi fundamente. In pozitia de conducãtor al destinelor noastre, nu trebuia sã ajungã decât acela care putea sã cuprindã in sufletul sãu întreg poporul, cu toate nevoile si aspiratiile lui. Insasi cadrele miscãrii se formau in spiritul acestui principiu.
Sefii legionari nu se impuneau si nu sunt impusi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin lupta si faptele lor. Fiecare sef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoanã, o regiune sau tara întreagã.
Criteriul selectiunii noastre nu-i votul, nici vorbãria si nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii românesti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Aceastã facultate îi determinã atât puterea lui de muncã si de luptã cât si puterea de jertfã si de dãruire personalã in slujba nemului. Rãsplata acestei dãruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început sã ne iubeascã, cum îsi iubeste copilul mama. Si dragostea lumii românesti fatã de noi legionarii, n’a incetat niciodata” (P. 75 din lucrarea lui Puiu Train, in curs de aparitie).
Principiul selectiunii se aplicã cu rigoare la toate treptele de organizare a Legiunii, dar cu extremã rigoare când este vorba de functiunea supremã a Legiunii.
Ca sã ajungi in fruntea Legiunii, nu este suficient sã pretinzi cã ai fi mai bun decât actualul sef si, in virtutea acestei presumtii, prin nimic dovedite, sã ceri substituirea lui cu propria persoanã, ci trebue sa apuci drumul pe care il ia cel mai umil sef din miscare, drumul faptei, al actiunii, al creatiei. Trebue sa demonstrezi cã esti in stare sã rãstorni obstacolele ce stau in calea Legunii, înãltându-o pe culmile maririi. Trebue sã o ridici sus de tot, in vãzul tuturor, încât toti sã te recunoascã ca fiind un ales al destinului. In momentul acela nu trebue sã te mai lupti cu nimenea si nu trebue sã mai pretinzi nimic. Nu ai rivali. Nimeni nu iti mai stã in cale. Insãsi faptele tale te inaltã in zenitul autoritãtii.
De aici tragem concluzia cã sefia Legiunii nu se cere nici de la actualul Sef si nici chiar dela masele legionare. Ea se proecteazã din propriile fapte ale celui ales. Mai mult decât atâta. Când cineva se apropie de treapta supremã in Legiune, nici chiar el însusi nu are nevoie sã pretinda ceva. E purtat de valurile popularitãtii spre aceastã, înalta functiune, chiar contra vointei lui. El a devenit un simbol al unei lupte plãtite cu nenumãrate sacrificii.
Sefia Legiunii nu se iscodeste, nu se cere, nu se pretinde, si cu atâta mai putin nu se provoacã zarvã in miscare pentru obtinerea ei. Nu e nevoie sã pui pe altii sã face, propagandã, pentru propria ta persoanã. E suficient sã faci acte de sef, cari prin impulsul lor natural, te înaltã la cea mai ridicatã treaptã in miscare. Aptitudinile individului premerg functiuni.le ce-ar putea sa le indeplineasca cineva in miscare si recunoasterea locului ce-l ocupa in ierarhia Legiunii este o urmare fireascã a propriilor lui merite.
III. PRINCIPIUL SELECTIUNII IN VIATA UNUI LEGIONAR
Viata mea de legionar poate servi ca îndreptar pentru a ilustra principiul selectiunii. Mai intaiu am luptat in rândurile studentimii legionare, intrând in miscare in toamna anului 1927, la Bucuresti, adicã, la circa 6 luni dela actul întemeierii dela Iasi, in primul cuib format in Capitalã, sub conducerea lui Andrei C. Ionescu. Când soarta m’a aruncat in provincie, ajungând profesor de liceu, am contribuit la întemeierea organizatiilor din Fãgãras, nordul judetului Hunedoara si apoi Banat, fãrã a fi avuat o insãrcinare specialã. Am fost numit sef de judet in 1933 si apoi Sef de regiune in Banat, in 1935, dupã ce si in aceste parti am rãspãndit crezul legionar, întemeind cuiburi.
Cãpitanul a aplicat in cazul meu principiul selectiunii. A socotit ca am fãcut mai mult decât contemporanii mei de atunci, camarazi de promotie, si confirmarea a venit dela Centru, ca fiind apt sã conduc aceastã regiune in 1935. Regiunea X-a Banat a iesit cea dintâi pe tarã., la alegerile din 1937, dupã calculele dela Centru.
Când a venit prigoana cea mare din 1938, am relusit sa scap in ultimul moment, inainte de a fi dus la Tismana. Am plecat la Bucuresti si m’am pus la dispozitia Comandamentului Legionar de prigoanã, ce abia atunci se infiripasese. Ionel Belgea, seful de atunci al Comandamentului, mi-a dat atunci insãrcinarea sa reiau legãturile cu Ardealul si Banatul si sa reorganizez aceste regiuni. Mai târziu mi-a lãrgit mandatul. Nu numai Ardealul si Banatul cãdeau in atributiile mele, ci intreaga retea din provincie. M’a preferat pe mine pentru simplul motiv cã, fiind necunoscut in Bucuresti, mã, puteam strecura mai usor in deplasãri. Iordache Nicoara a rãmas cu conducerea Capitalei.
A fost o însãrcinare grea si plina de primejdii. Chemam curieri din provincie pentru instructiuni, dar adeseori trebuia sã ma deplasez si eu in diferite orase pentru a lua contact cu organizatiile locale. Politia nu stia cine conduce organizatia din provincie, încât câteva luni m’am putut strecura fãrã sã mi se stie numele. La inceputul lui Septembrie 1838, situatia s’a schimbat. La o intâlnire cu Iordache Nicoarã, acesta m’a rugat sa iau eu conducerea Capitalei, pentru cã se simte urmãrit. Intr’adevar, peste o saptãmânã a cãzut.
In Iulie 1838, cãzuse in mãinde politiei Jenicã Belgea, iar, la scurt interval, si urmasul lui la conducere, Pãsu Antoniu. Constantin Papanace exercitã si el comanda doar câteva zile, caci este arestat întâmpltor si, dupã eliberare, a stat ascuns multa vreme. In toamna timpurie, sã fi fost pela 15 Septembrie, a descalecat la Bucuresti, venind dela Brasov, unde se tinea ascuns, Profesorul Vasile Christescu. El a fost gãzduit de Titi Cristescu la pãrintii lui dela (Grãdinã)•, din cartierul Obor. Cum tot in cursul lunei Septembrie, Doamna Codreanu primise autorizatie dela Interne ca sã-si visiteze sotul, închis la Râmnicu-Sãrat, s’a intors dela Capitan cu dispozitia ca sefia vacantã a Legiunii, in prigoana, sã o ia Vasile Christescu. Ca urmare a acestei numiri, Comandamentul de prigoanã, s’a reconstituit la inceputul lui Octombrie in felul urmãtor:
Sef : Vasile Christescu. Membri in Comandament
Preot Dumitrescu Borsa, ce locuia împreunã cu Vasile Christescu tot la Grãdina.
Constantin Papanace.
Horia Sima.
Nicolae Petrascu.
Alexandru Cantacuzino, care locuia in alta parte.
Prin natura legaturilor mele anterioare, Vasile Christescu mi-a reînoit mandatul de a conduce provincia si Capitala. Membrii Comandamentului au fost solidari cu toate actele ce s’au savârsit in aceastã perioadã. Preotul Dumitrescu-Borsa avea intâitate fata de ceilalti membri ai Comandamentului, venind îndata dupa Vasile Christescu. Dovada este ca, Comunicatul dat de Comandament dupã asasinarea Cãpitanului, poartã numele lui Vasile Christescu si al Preotului Borsa:
Romani,
Din ordinul Regelui Carol al II-lea si sub patronajul Patriarhului României, Capitanul, Nicadorii si Decemvirii au fost asasinati miseleste in noaptea de Sf. Andrei, 20 de ani dela unire.
Rugati-va pentru ei. Legionari,
Pastrati-vã calmul si unitatea!
Vasile Christescu.
Preot I. Dumitrescu-Borsa.
1 Decembrie 1938.
In luna Ianuarie 1939, am suferit pierderi teribile in efectivele noastre, care ne-a desorganizat reteaua noastra de actiune. Laboratorul din Strada Oarca a sarit in aer. In aceeasi luna au cazut Locotenentul Dumitrescu si Vasile Christescu.
Fiind încoltit din toare partile, la începutul lui Februarie, am plecat cu Smultea si Alexandra Popovici la Arad, de unde am trecut frontiera pela Beba Veche in Ungaria. Dupa multe peripetii, am ajuns la Berlin. Dupa noi, au luat calea refugiului Constantin Papanace si Constant. Preotul Borsa cu Petrascu trecusera mai inainte frontiera poloneza, prin Bucovina, si au stat cateva luni la Varsovia. In primavara anului 1939, au ajuns si ei la Berlin.
IV. COMANDAMENTUL DE LA BERLIN
Cum era si firesc, prezenta a o serie de Comandanti Legionari la Berlin, in primavara anului 1939, a avut ca urmare reconstituirea Comandamentului de prigoana în Reich. Noul Comandament a avut urmatoarea componenta:
Sef: Preotul Duinitrescu-Borsa. Membri : Ion Victor Vojen, Alexandru Constant, Constantin Papanace, Horia Sima, Victor Silaghi.
In cadrul acestui Comandament, Ion Victor Vojen a fost insãrcinat sã se îngrijeascã de relatiile externe cu guvernul german, ajutat de Alexandru Constant.
Constantin Papanace îndeplinea aceeasi functiune la nivelul partidului national-socialist.
Horia Sima a fost însãrcinat cu legaturile cu tara.
Victor Silaghi avea misiunea sã mã ajute pe mine, daca se ivea vreo misiune de acest gen.
(Va urma)
Toate aceste istorii inventate sunt cu scop. Romanilor, trezitiva! Planul lor este simplu.
1) Nu mai este spatiu in Israel,
2) fac multi copii, si ei si Palestinienii, densitatea populatiei este excesiv de
mare
3) apa nu au (isi scot sarea din apa marii),
4)agricultura abia le merge,
5) mereu traiesc cu conflicte militare,
iar Romania este un paradis!
Populatie mica si in descrestere galopanta, apa multa, terenuri de
agricultura, pace si liniste, etc.
Deci, acum se inventeaza o
istorie, ca metoda de intrare de persoane in numar mare. Poate nu vor fi romanii
convinsi de aceste istorii inventate, dar cred ca scopul este 1) sa ii
convinga pe ai lor ca au un drept sa se mute aici, si 2) sa ii convinga
si pe alte natii de pe glob, ca este „un fair process”. Iar actualmente, cetatenia
romana se vinde pe bani grei… ca painea calda!
Romanilor, trezitiva! Planul lor este simplu.
1) Nu mai este spatiu in Israel,
2) fac multi copii, si ei si Palestinienii, densitatea populatiei este excesiv de
mare
3) apa nu au (isi scot sarea din apa marii),
4)agricultura abia le merge,
5) mereu traiesc cu conflicte militare,
iar Romania este un paradis!
Populatie mica si in descrestere galopanta, apa multa, terenuri de
agricultura, pace si liniste, etc.
Deci, acum se inventeaza o
istorie, ca metoda de intrare de persoane in numar mare. Poate nu vor fi romanii
convinsi de aceste istorii inventate, dar cred ca scopul este 1) sa ii
convinga pe ai lor ca au un drept sa se mute aici, si 2) sa ii convinga
si pe alte natii de pe glob, ca este „un fair process”. Iar actualmente, cetatenia
romana se vinde pe bani grei… ca painea calda!