Datorită lor am ajuns anti-semit. (2) Tatăl meu, Zaharia Coja
Taică-meu a murit la începutul anului 1966. Eu aveam 24 de ani. Nu apucasem să stăm de vorbă ca lumea. Abia după moartea sa am mai aflat câte ceva din viața sa de copil sărac, ajuns la oraș, într-o lume care oferea însă șanse frumoase de reușită celor care știau să logodească hărnicia cu onestitatea. Taică-meu a reușit, după câțiva ani duri, să ajungă un om cu stare pe la sfârșitul anilor 30. După un deceniu, s-a ales praful din toată agonisita sa!…
Ca orice constănțean, a avut prieteni turci, greci, evrei, armeni… După 1990, când a început să se vorbească despre genocid și holocaust în România, am întrebat-o pe maică-mea ce-și aduce aminte despre persecuțiile la care au fost supuși evreii din Constanța. Și-a adus aminte de prietenul lui taică-meu, Alexandru Spiegler, ce a pățit acesta la Hârșova și cum a intervenit taică-meu, cu autoritatea sa de negustor onorabil, să repare ofensa ce i se făcuse prietenului său evreu. După o vreme, spre marea mea uimire, am dat de numele lui Alexandru Spieg(l)er în Cartea Neagră publicată de Matatias Carp. Povestea însă era cu totul alta! Iat-o, mai întâi în versiunea „oficială”, tipărită, în vol.I, pag. 175-176
„18 ianuarie 1941.
O bandă de legionari compusă din Andrei Georgescu, Ion Geambaşu, Vasile Hârşova, Petre Ion ridică de la domiciliul său din Constanţa pe comerciantul Alexandru Spiegel şi-l transportă cu o maşină de piaţă la Hârşova, în celălalt capăt al judeţului.
Victima este închisă într-o cameră a sediului legionar, unde 2 ţărani care înainte fuseseră bătuţi de legionari sunt obligaţi la rândul lor să-l bată pe Spiegel. Nemulţumiţi de loviturile acestora, au mai adus şi pe un al treilea ţăran arestat şi el, şi în cele din urmă i-au înlăturat pe toţi şi în locul lor au trecut Petre Ion şi ajutoarele sale.
Alexandru Spiegel, dezbrăcat de pantaloni şi fără ghete, a fost întins cu faţa în jos pe o masă bătută în cuie de duşumea ca să nu mişte şi legat cu frânghii de masă, peste picioare şi peste umeri. În această poziţie a căpătat câteva sute de lovituri, pe tot corpul şi la tălpi. Loviturile erau date în ritm de patru, de către patru bătăuşi deodată, aşa cum se bate fierul cald „la patru ciocane”. Ultimele lovituri de cravaşe, după ce victima a fost dezlegată, au fost date peste organele genitale.
A doua zi dimineaţă, Spiegel, împreună cu trei ţărani, au fost scoşi în stradă, legaţi la un „stâlp al infamiei” şi ţinuţi astfel până spre înserat, pe un ger năpraznic care obliga paznicii să se schimbe din 2 în 2 ore. Spiegel era desculţ, pentru că picioarele se umflaseră din cauza bătăii şi nu s-a mai putut încălţa.
În jurul stâlpului au fost adunaţi copii de şcoală şi îndemnaţi să arunce cu bulgări de zăpadă. Din cauza suferinţei, Spiegel nu mai putea să ţină capul ridicat şi de aceea i s-a trecut întâi un lanţ în jurul gâ’rului, iar mai târziu i s-a proptit o ţepuşă sub bărbie.
La ora 9 seara Spiegel a murit şi Petre Ion se mândrea că va fi decorat pentru că „a omorît un jidan”.
Nota bene: Câteva cuvinte despre „stâlpul infamiei”, înainte de a merge mai departe. Probabil că vom găsi cu greu ceva mai caracteristic pentru stilul în care legionarii au dorit să guverneze. Conştienţi că au de împlinit în primul rând o operă educativă de mari proporţii şi de lungă durată, legionarii au considerat că unul dintre resorturile sufleteşti cele mai importante şi mai eficiente este sentimentul ruşinii, capabil să înfrâneze la om pornirile anti-sociale, egoiste, laşe, mai mult decât frica şi teama de sancţiunea penală. În acest scop, pentru a revigora disponibilitatea cetăţeanului de a se ruşina de faptele sale urîte, legionarii au găsit de cuviinţă să reactiveze instituţia medievală numită „stâlpul infamiei”. Măsură semnificativă pentru idealismul legionar şi un anumit soi de ingenuitate a modelului lor de comportament.
Cel căzut în greşeală nu era deferit justiţiei, justiţiei de concepţie modernă, al cărei scop imediat este sancţionarea, iar nu recuperarea păcătosului. Ci, prin punerea la stâlpul infamiei, „infractorul” era supus judecăţii publice, oprobriului celor cunoscuţi, vecini, prieteni, rude, a căror atitudine nu putea fi decât de desolidarizare, căci pedeapsa era prea mică în sine pentru a trezi compasiune: cel pus la stâlpul infamiei nu era legat – cum cred unii, ci obligat să steie în picioare sau ciucit jos, poate i se oferea și un scaun, iar cel care făcea de pază avea ca sarcină principală să explice trecătorilor în ce constă vinovăţia celui sancţionat astfel. Sancţiunea nu o dădea justiţia, ci – am putea spune azi, o dădea societatea civilă, pe care legionarii considerau că o reprezintă. La Bucureşti, primul care a păţit ruşinea nu a fost un comunist sau un evreu, adică un adversar al legionarilor, ci dimpotrivă, safteaua s-a făcut cu un …legionar! Pedepsit cu expunerea la stâlpul infamiei, legionarul cu pricina s-a ştiut vinovat și cu vina ispășită, aşa că a doua zi s-a regăsit alături de camarazi, incapabil să mai repete greşeala din ajun şi deloc supărat sau revoltat pentru ceea ce păţise. Ştia bine că şi-o făcuse cu mâna lui. Revenim la episodul Spiegel, la cealaltă relatare a faptelor, din altă perspectivă, a subsemnatului (sic!), oareşicum martor, martor indirect, prin părinţii săi, la cele petrecute:
Varianta COJA, ca să zic așa… Aşadar: „În ziua de 19 ianuarie 1941, comerciantul Zaharia Coja, din Constanţa, aflând că amicul său Alexandru Spiegler a fost dus la Hârşova şi expus la stâlpul infamiei, a luat o maşină de piaţă, i-a umplut portbagajul cu tot ce este necesar pentru o masă „la iarbă verde”, şi a mers la Hârşova unde şi-a găsit prietenul evreu, pus într-adevăr la stâlpul infamiei, împreună cu alţi trei ţărani români, toţi patru pentru vina de a fi dosit alimente în scop de speculă. Maşina a tras la câţiva paşi şi toţi s-au pus pe mâncat şi băut, cinstind probabil şi pentru Zuţă Coja, căci tocmai fusese ziua sa de naştere, la Bobotează. Împlinise 35 de ani. Au petrecut aşa până s-a împlinit pentru cei patru ziua de stat la stâlpul infamiei – zi lumină, după care cei doi prieteni vechi, evreul Alexandru Spiegler şi românul Zaharia Coja, s-au întors la Constanţa cu „maşina de piaţă” amintită. Despre această frumoasă poveste Ion Coja, fiul Zahariei şi autor al cărţii de faţă, adică subsemnatul, nu a ştiut nimic până târziu, după 1990, când a început să se vorbească în mass media românească despre suferinţele evreilor care au avut ghinionul să se nască şi să trăiască în România, printre români… Am întrebat-o atunci pe maică-mea ce-şi mai aduce aminte despre aceste suferinţe, iar mama mi-a confirmat, că da, au avut de suferit evreii, şi mi-a povestit ce ruşine a păţit bietul Spiegler. (Mama aşa zicea, Spiegler, cu l, iar nu Spiegel, ca Matatias Carp. Cine ştie, poate că nu e vorba de aceeaşi persoană?…) Mi-am adus aminte atunci şi de o întâmplare de la moartea tatii, ianuarie 1966. Era în pat, acasă, mama i-a adus pe cei mai buni internişti din oraş, pe dr Dima şi pe dr Spiegler, care au pus acelaşi diagnostic: sfârşit iminent şi inevitabil… Cu deosebirea că dr Spiegler a refuzat să primească dreptul său pentru consultaţie. Am auzit eu, cu urechile mele, cuvintele cu care şi-a însoţit refuzul: „Ştiţi dumneavoastră de ce!” Mama nu a mai insistat, am făcut-o eu, întrebând ce a vrut să zică doctorul Spiegler. Iar mama mi-a spus că taică-meu fusese prieten bun cu unchiul doctorului, care „îl ţinuse la facultate pe nepotul său”. Altceva nu mi-a spus, nu a pomenit nimic de Hârşova atunci, în 1966. Deduc eu acum că trebuie să fi fost buni prieteni, de ştia de prietenia lor şi nepotă-su. Poate că ştia şi de episodul cu Hârşova. Nu cumva tocmai la asta se referise prin acel pronume relativ ce din enunţul „Ştiţi dumneavoastră de ce?”…
Scena cu stâlpul infamiei, „revăzută” după aproape 70 de ani, capătă dimensiuni hollywoodiene. I-am povestit-o lui Stelică Canja, constănţean stabilit în SUA. Fiind ceva mai în vârstă decât mine, şi-a adus singur aminte de fapte similare petrecute în acei ani, când evrei din Constanţa erau mereu pedespsiţi de legile anti-semite ale lui Antonescu: unii cu o săptămână de arest la poliţie, alţii cu trei zile sau chiar cu numai una… Şi atunci, uzând de dreptul la pachet al celui arestat, se prezentau la „vorbitor” prietenii români sau evrei ai deţinutului, cu tot ce trebuia ca să se încingă o şuetă în pur stil constănţen. Sau românesc…
Tatăl lui Stelică, croitorul de lux Nicu Canja – a făcut gestul acesta de mai multe ori, împreună cu alde Tănase Stănescu şi alţi „comercianţi”, fie-le ţărâna uşoară! Nu era, ca şi în cazul tatei, un gest de o bravură extraordinară, aşa cum ar putea să pară azi. Nici vorbă ca vreunul dintre românii care i-au ajutat pe evrei în anii aceia să-şi fi pus în primejdie viaţa! Nici măcar în cazul doamnei Agarici sau al reginei mamă! Astfel că nici un român nu ar avea de ce să fie declarat „drept al popoarelor”! Gestul lor era un gest normal, de solidaritate umană, prietenească, într-o lume normală, într-o Românie normală, pe care Matatias Carp încearcă să o facă uitată, ba chiar s-o deformeze, s-o sluţească.
Avem motive să devenim anti-semiţi feroci pentru această ticăloşie a evreului Matatias Carp & gaşca lor de istorici năimiţi, dar ne împiedicăm de alt evreu, ăla da!, evreu, NICOLAE STEINHARDT! Acesta ne-a lăsat un document despre psihologia românului, a lumii româneşti, în faţa căruia blasfemiile din Cartea Neagră a nerecunoştinţei evreieşti îşi pierd orice valoare, nici măcar cât o înjurătură nu mai contează. Este vorba de eseul Secretul scrisorii pierdute, a cărui publicare este azi sistematic evitată, prea ar intra în contradicţie cu toată literatura holocaustului din România!… Dar să nu disperăm, nu mor caii când vor câinii!
Aşadar, nici vorbă să fi murit atunci Alexandru Spiegel! Nici urmă de adevăr în chinurile şi torturile la care îl supune imaginaţia bolnavă a lui Matatias Carp. Ce să cred eu despre celelalte „cazuri” relatate în Cartea Neagră, neagră de atâtea minciuni?!…
Personal, de la această întâmplare „de familie” mi-am tras justificarea pentru o anumită abnegaţie cu care am urmărit şi celelalte minciuni legate de „Holocaustul din România”. Am simţit că dacă cineva a aranjat aşa de bine lucrurile încât eu să devin din cercetător al evenimentelor martor, martor al ticăloşiei lui Matatias Carp, asta s-ar putea să fie pentru mine un semn, îndemnându-mă să perseverez, în niciun caz să nu cedez sau să o las „mai moale”, aşa cum m-au sfătuit atâţia…
Povestea are şi o scurtă continuare – sau încheiere: prin 1994-95, am aflat că ambasadorul SUA Alfred Moses s-a declarat preocupat să identifice cât mai multe dintre acele persoane care în România anilor 1940-44 au ajutat evrei aflaţi în suferinţă. Români care ar merita să fie consemnaţi cu toate onorurile la Muzeul Holocaustului de la Jerusalem, ca „drepţi ai popoarelor”. I-am scris evreului ambasador al Americii în România oferindu-mă să-i prezint mai multe asemenea cazuri, am publicat scrisoarea, dar niciun răspuns, nici măcar din partea comunităţii evreieşti, care s-ar fi putut „autosesiza”, ba chiar ar fi trebuit s-o facă, obligată de propriul ei statut. M-am hotărît atunci, văzând lipsa de reacţie a celor vizaţi, să las uitării această întâmplare, aşa cum o lăsaseră şi părinţii mei. Dînşii nu făcuseră un caz din acea întâmplare pentru că nu li se păruse că era ceva deosebit, ci dimpotrivă, se purtaseră în ordinea firească a lucrurilor. Caz aş fi făcut eu şi mie îmi pica foarte bine, ca să mai închid din gurile care mă înjură ca pe un anti-semit nenorocit ce sunt! Dar am renunţat din lehamite, lehamitea pentru lipsa totală de recunoştinţă a evreilor din zilele noastre… Mi-am zis că nu merită asemenea evrei să afle adevărul, cel atât de frumos, despre soarta evreului Alexandru Spiegel, despre ce i s-a întâmplat acestuia la Hârşova! Rămână cu minciuna pe care au inventat-o ei!… Cu un Alexandru Spiegel pe care evrei netrebnici preferă să-l ştie torturat, batjocorit, mort de frig după ce a fost ţinut de români toată ziua desculţ în zăpadă!…
Însă întâmplarea, care nu este decât alt nume dat lui Dumnezeu, face ca zilele trecute să devin eu bunic, bunic debutant. Şi printre gândurile prilejuite de acest important „moment de cotitură” a vieţii sufleteşti, mă dumireşte ideea că nepoata mea Ilinca are dreptul să ştie tot ce se mai poate şti despre străbunicul ei Zaharia Coja!
…Ciudate mai sunt căile Domnului! Puteam să le părăsesc de mult şi să rămână aşa cum a născocit Matatias Carp mizerabila poveste a lui Alexandru Spiegel şi toate celelalte născociri bolnave prin care este urîţită creaţia cea mai de preţ a Creaţiei divine. Cum să nu te gândeşti la Diavol în asemenea clipe, că chiar că în slujba lui se află mincinoşi ca Matatias Carp, Ilya Ehrenburg, Simon Wiesenthal etc., cărora le vine greu să se bucure de frumuseţea Omului, la care se simt incapabili, funciarmente incapabili să participe, să contribuie cu ceva! Să adauge ceva! Să-i aparţină în vreun fel…
Sper cu povestea aceasta – căci poveste este, ca un basm de adevărată, să bucur inimile prietenilor mei evrei! Şi pe Ilinca noastră, când va ajunge la vârsta potrivită. Mea culpa că am spus-o. Mea culpa că nu am spus-o până acum!
*
Închei cu o întrebare, din care am putea deduce un principiu după care să ne orientăm atunci când mai consultăm o colecţie de documente sau de declaraţii pe care se întemeiază acuzaţii atât de grave precum acuzaţia de omor, de pogrom, de genocid sau de holocaust! Asemenea acuzaţii nu pot fi formulate decât odată cu probe dintre cele mai solide. Precaritatea oricăreia dintre probe riscă să anuleze valoarea celorlalte probe şi implicit a acuzaţiilor. Deci, întrebarea cu care ne alegem după ce am aflat adevărul despre Alexandru Spiegel sună cam aşa: de câte ori trebuie prins cu minciuna Matatias Carp – sau oricare alt acuzator, că să nu mai dăm nici doi bani pe acuzaţiile lor?
Fireşte, când încă de la începutul Cărţii Negre ni se spune că românii îşi vindeau unii altora evrei, iar o dată cumpăraţi de ţăranii noştri evreii erau „tăiaţi în bucăţi pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.” (pag. 21), dacă eşti om normal, închizi coperţile cărţii şi îţi vezi de ale tale. Răspânditorul unor astfel de mizerii nu merită nici o atenţie din partea unui cititor normal. Întâmplarea a făcut ca eu să nu fiu un cititor normal al Cărţii Negre, unul obişnuit, căci am ajuns la această carte după ce mă angajasem deja în disputa sunt sau nu vinovaţi românii de uciderea bestială a zeci şi sute de mii de evrei?, mă angajasem fără prea multe dovezi, nici nu le căutasem, ci contasem pe sentimentul meu extrem de net cum că aşa ceva nu este de crezut, că asemenea crime contrazic tot ce ştiu eu despre „fenomenul românesc”.
Mai târziu, ajungând tot întâmplător să cunosc şi niscai legionari ca Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, pot spune că îmi făcusem o idee şi despre „fenomenul legionar”, idee violent contrazisă de trilogia Cartea Neagră, în speţă primul volum. Numai că s-a întâmplat cu mine ceva deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, ceva care a avut darul să-mi dea sentimentul că sunt dator faţă de cei implicaţi în disputa menţionată, sunt dator cu un adevăr pe care numai eu îl cunoşteam. Aceasta este revelaţia pe care mi-a produs-o Cartea Neagră, anume să pricep că îmi revin anumite obligaţii de vreme ce numai eu ştiu despre Alexandru Spiegel, unul dintre cei patru sute de mii de evrei pe care Matatias Carp şi Congresul Mondial Evreiesc i-au declarat ucişi în chip bestial de români, ştiu bine că nu a murit deloc aşa cum ne povesteşte Matatias Carp, inventând cu sadic nesaţ un supliciu cumplit de care să fie acuzaţi legionarii, românii adică. Ci dl Spiegel a murit în demnitate. Ani mulţi mai târziu. Fie-i ţărâna uşoară!
Iar întâmplarea prin care m-am pomenit să fiu azi singurul om care ştie adevărul mă obliga la un lucru simplu: să spun acest adevăr. Nu numai adevărul despre Spiegel, ci şi adevărul despre Matatias Carp, cu câtă neruşinare criminală minte! El şi ai săi!
O ultimă observaţie: sunt şocat de textul lui Matatias Carp, de compoziţia sa literară prin care imaginează supliciul la care legionarii l-au supus pe bietul domn Spiegel. Sunt şocat de asemănările cu supliciul real, deloc imaginat, de care au avut parte legionarii de la torţionarii evrei autori ai experimentului Piteşti… Să se fi inspirat acei evrei mizerabili – alde Nicolski, Ana Pauker etc., din Cartea Neagră? Iar Cartea Neagră de unde s-a inspirat?!
…Puteam să las nepovestită adevărata poveste a evreului Spiegel? M-aş fi simţit vinovat faţă de toţi evreii! E dreptul lor să se elibereze, să se lepede de coşmarul numit Cartea Neagră! Şi e de datoria mea să rup din această carte infamă foaia „dedicată” lui Alexandru Spiegel, înlocuind-o cu cea de faţă.
Dixi et salvavi animam meam…
*
Revenind la titlul acestor însemnări, pentru mine este evident că am intrat în contradicție cu liderii Comunității Evreiești din datoria mea de fiu, față de tatăl meu, al cărui gest făcut la Hârșova nu aveam voie să-l las să rămână uitat, neînregistrat în catastifele omenești. Că publicând această poveste, minunată după criteriile mele, am fost taxat de anti-semit, devine un motiv să-l număr și pe răposatul meu tată printre cei care m-au constrâns să devin anti-semit. Profund recunoscător pentru această onoare! Chiar dacă n-am avut încotro! Puteam să tac?!…
Ion Coja
1 noiembrie 2016
Domn Profesor, o să vă sun pe numărul indicat în articol ca să cumpăr şi eu cinci exemplare(adică 15 şeitani).
De pe-acum vă spun eu le fac cadou.
Din stocul din ianuarie nu mai am decât exemplarul propriu.
Multă sănătate vă doresc şi la cât mai multe ediţii.
P.S.
Îmi cer iertare, am greşit articolul, nu aici voiam să scriu.
Văd cum fac s-o îndrept. Dar dacă tot am apucat măcar să vă urez.
Să vă trăiască Ilincuţa şi să aibă ani frumoşi pentru bucurararea bunilor-părinţilor.
Am şi eu una, Iulia Cătălina Ilinca, mai ieri se năstea, acum în noiembrie a făcut deja 8 ani, e clasa întăi şi învaţă să scrie cu litere de mână. Şi ca să mă laud, este şi deşteaptă , de unde se vede că nu numai la exterior seamănă cu taică-său.
Dar sunt nişte propoziţii cumplit de scremute în cărţile alea după care învaţă scrisul de mână.
Ţin să vă mulţumesc pentru enunţul cu „Ia aia e a ei”. I-a plăcut tare mult să-l scrie dar mai ales să-l rostească. Ba îl mai fredonează şi prin casă, că e tare eufonic.
Şi pe modelul dat i-am mai făcut propoziţii să tot scrie:
Ia ia aia. (doar două vocale distincte)
Aia ia ia aia.(palindrom?)
Ea ia ia.
Ea ia ia ei.
Ea ia ia aia.
Totuşi ar trebui să fie scris cu doi de I, se aud clar cele două silabe, o s-o pun să întrebe la şcoală cum se desparte în silabe, i-a? Dar mai e până acolo, deocamdată i-a pus învăţătoarea să tragă de părinţi să joace FAZAN. Şi are dreptate doamna! Să vedeţi cum fuge la maică-sa cu ultimele două litere şi se întoarce cu un cuvânt pe care trebuie să-l explic tot eu, uneori mă şi încuie!.
De multe ori am închis-o cu PT, până acum câteva zile când i l-am dat pe PTOLOMEU, dar încă mai exersează cu pronunţarea.
Vă doresc s-o încântaţi, în viitor, pe Ilinca dumneavoastră cu aceleaşi frumoase poveşti pe care le inventaţi copiiilor pe vremea când se întrerupea curentul, şi cum în zilele noastre este facilă înregistrarea, înregistraţi-le şi dacă sună bine , puneţi-le pe sait. Aţi ajuta destui părinţi şi bunici ca să nu fie nevoiţi să dea televizorul pe desene animate. La mine bunicii, l-au cam lăsat pe cel mic, Gabriel Călin, să se uite la televizor, şi parcă acum la 5 ani este la un nivel mai scăzut decît cel pe care îl avea sora lui la 5 ani, sper să fie din faptul că e băiat, şi aştia se dezvoltă mai târziu decât fetele.
Există o carte pe care ar trebui să o citească fiecare proaspăt parinte sau bunic:
„Efectele micului ecran asupra minţii copilului” de Virgiliu Gheorghe împreună cu alţi doi, Ed. Prodomos 2007,2013. Se găseşte la librăria Eminescu.
Se susţine în această carte că vizionarea imaginilor în succesiunea lor , mai mult sau mai puţin rapidă duce la inhibarea dezvoltării emisferei cerebrale stângi, cea care este responsabilă cu procesele de logică, de analiză, vorbirea, scrierea, citirea.
„Emisfera stangă se ocupă de procesele liniare, analitice şi succesive. Ea mediază gândirea logică, deductivă, analiza şi sinteza. Analizează şi aranjează detaliile în ordine (de exemplu,conceptul de timp sau relatia cauze-efect). De reţelele emisfereistângi depinde buna stăpînire a gramaticii, aşezarea cuvintelor in frază(sintaxă).
Emisfera dreaptă guvernează procesele ce presupun o percepere globală şi simultană, imaginaţia, emoţiile, culorile etc.”
Fiind responsabilă de creearea imaginilor este stimulată în exces prin intermediul televizorului şi calculatorului, iar acesta se face în detrimentul emisferei stângi. Pe parcursul vizionării activitatea emisferei stângi este extrem de redusă, şuntam astfel partea stângă dar şi mai grav este efectul asupra părţii din faţă a creierului, cortexul prefrontal, a cărui dezvoltare frînată greu mai poate să fie recuperată după 6 ani, ducând la incapacitate de concentrare a atenţiei, hiperactivitate, ADHD.
Una este să asculţi o poveste, recepţionată cu emisfera stângă comunicată apoi emisferei drepte unde se formează imaginea(se folosesc ambele emisfere şi canalul de comunicare dintre ele, ritmul procesului este cel normal, de antrenare treptată), şi altă este să recepţionezi imaginile de-a gata, direct în emisfera dreaptă(este şuntată emisfera stângă , rămîne nefolosit canalul de legătură, frecvenţa recepţionării imaginilor nu favorizează reflexia, stare de pasivitate).
“Academia Americani de Pediatrie recomandă ca până la doi ani copiii să nu fie lăsaţi să se uite la televizor, iar după această vârstă, pe toată perioada vârstei şcolare, se li se
limiteze timpul vizionării (cumulat televizor, video sau calcullator) la una, cel mult două ore pe zi. Unii autori opinează că măcar până la 5-6 ani când se incheie prima perioadă esenţială în dezvoltarea creierului, copiii să fie ţinuţi departe de televizor şi de calculator.”
Situaţia este foarte gravă în SUA , dar şi în Europa a început să se acutizeze. Inclusiv la noi au inceput să apară aceste probleme. Fără a se dori sau poate tocmai acesta fiind scopul urmărit, ni se pregătesc ca succesori nişte indivizi decerebraţi, pasivi, care să facă exact ce li se spune ca nişte roboţei, sau care să fie lesne manevrabili.
O să vă trimit cartea pe mail.
Prof. Ilie Badescu scrie:
„Deficientele de atentie si concentrare, slabirea capacitatilor mentale, a puterii de judecata si a motivatiei sunt probleme care se afla de cateva zeci de ani in atentia cercetatorilor din lumea occidentala. In ultima vreme aceste afectiuni au inceput sa fie observate si la multi dintre copiii si tinerii din tara noastra, sindromul anuntandu-se a avea o larga raspandire raspandire in urmatorii 10 ani.
Cartea de fata este primul semnal de alarma, prima analiza temeinica a fenomenului in cauza. Ea ofera un pretios material informativ atat parintilor sau celor care se ocupa de educatia tinerilor, cat si tuturor celor care vor sa inteleaga pericolul pe care il reprezinta tehnologia audio-video si cultura divertismentului pentru sanatatea mentala, pentru viata fiecaruia dintre noi.
Intelegerea mecaniosmelor ce stau in spatele procesului disolutiv la care este supusa mintea omului in societatea moderna poate fi un prim pas pe calea reintoarcerii la normalitate sau la mentinerea in afara sferei de influenta a modului de viata bolnav propus de televiziune, divertisment si, in ultima instanta, de cultura nihilismului.”
Multă sănătate.
Multumiri pentru inca o picatura din izvorul istoriei.
Din fericire, inca mai exista si pareri mai bune despre Romania si acele vremuri… „negressime”.
http://medicine-opera.com/2012/03/roumania-roumania/
Foarte importanta marturie, Domnule profesor!
Nu lasati cerneala sa se usuce pe condeiul Dumneavoastra: nu uitati ca istoria judeca si mincinosii si criminalii si falsificatorii de date!
Eu sper intr-una ca din ce in ce mai multi evrei s-au saturat de minciunile acestea si ca ni se vor alatura cand va veni vremea potrivita , sa construim o societate normala impreuna!
PUTREGAIUL CARE A PRELUAT ROMANIA ACTUALA SE VA PRAVALI, CACI CONFLICTELE INTRE MINCIUNI SI ADEVAR, SE ACUTIZEAZA IREVERSIBIL!
Si pentru noi dar si pentru evreii care vor sa-si duca viata ca oameni normli, aceste marturii sunt inconturnabile!
Si inestimabile.
Asteptam in continuare sa le asterneti pe hartie.
Nea Coja imi permit sa va spun ca faceti O GRESEALA.
In articol trebuie sa spuneti intai versiunea ADEVARATA adica a doua si apoi minciuna hebreilor. Prima versiune este atat de socanta ca nu o mai poti citi pe a doua……cea adevarata…..Adevarul ca poporul roman nu este sadic , este un popor dintr-o bucata.In povesti Fat Frumos cand se bate cu Zmeul nu-l chinuie ci ii taie capu si gata. …..Daca spunea ca l-a prins si l-a impuscat era mai credibil…
Da ce te faci cand …..invia mortu.
Meritul principal revine minciunii! Dacă n-aș fi dat de această minciună din Cartea Neagră, e foarte probabil că nu mă apucam să povestesc despre tata, ce fel de om a fost! Nu numai el, ci și alți constănțeni, de toate neamurile!
Eu zic ca nici-un roman nu e antisemit cum nu sunt nici eu.
Dar suntem impotriva minciunii si hotiei, impotriva speculei si exploatarii.
Iar eu mai sunt si pentru adevarata democratie, adic ai 99 % etnici romani, atunci 99% sa aibe putere de decizie etnicii romani, ceea ce este DEMOCRATIC.
Altfel ajungem la DICTATURA hebreilor asupra altor popoare.
Nu cred ca este vorba despre anti-semitism ci mai degraba despre adevar, bun simt, morala. Nu cred ca sintem, ca oameni, impotriva altor oameni ci mai dgraba impotriva a ceea ce ei ar reprezenta. In cazul dat minciuna, dublul standard, dezonoarea, imoralitatea.
Claudia CREŢU (VAŞLOBAN) “Petru Maior” University of Târgu-Mureş
NICOLAE Steinhardt – eseist
Eseul este o specie literară care nu implică anumite reguli şi care îşi schimbă mereu înfăţişarea, forma şi tratează un spectru foarte larg de subiecte. Adrian Marino îl numeşte „concept cu o mie şi una de feţe, pe cât de nebulos şi ambiguu în numeroase spirite, pe atât de cultivat şi elogiat cu ostentaţie în cele mai neaşteptate direcţii”[1] . Astfel, eseistul este cel care, în mod subiectiv, caută, încearcă şi găseşte răspunsuri la diverse întrebări şi soluţii la diverse probleme, însă cerinţa de bază a acestuia este cunoaşterea astfel încât să poată să răspundă tuturor cerinţelor exterioare şi să poată satisface nevoile interioare ale sale.
Şi N. Steinhardt dă o definiţie eseului: „un gen literar care îi putea sta la îndemână doar unui norod civilizat şi cult, unuia pentru care nici dihotomia civilizaţie – cultură nu mai are mai mult sens decât aceea dintre deşteptăciune şi gândirea intuitivă (aş zice: amirosire). Şi nu-i la poftirea oricui: cere mişcări libere, un mers apăsat dar nu greoi, o fineţe, o sobrietate, o graţie şi mai ales – o comunicabilitate, o încredere în semeni, încredinţarea că pentru a le transmite o părere, un gând, o teorie ori o explicaţie, o ipoteză, un simţământ nu-i nevoie de un balast livresc imens, de tomuri groase, că între oameni de bună credinţă şi egală bunăvoire există putinţa de a te înţelege cu nu prea numeroase şi încâlcite vorbe”[2] .
În ceea ce îl priveşte pe N. Steinhardt, eseul i se potriveşte ca o mănuşă. Indiferent despre care eseu este vorba, el îşi etalează „spovedania”, astfel încât şi cei care o citesc să se poată împărtăşi din marea şi însemnata cultură de care dispune. Pentru a putea argumenta aceste puncte de vedere ne vom opri la eseul Secretul Scrisorii pierdute, apoi la volumele: Între viaţă şi cărţi, Incertitudini literare şi Escale în timp şi spaţiu.
Secretul Scrisorii pierdute este principalul eseu prezent în Cartea împărtăşirii. Cu toate că a fost scris şi publicat sub pseudonim în anul 1975, la Paris, cu ajutorul lui Virgil Ierunca, în ţară va vedea lumina tiparului, în întregime (căci, fragmente din eseul au fost publicate în revista Apostrof, în 1992), doar postum, în anul 1995. Volumul Cartea împărtăşirii apare sub îngrijirea lui Ion Vartic, la Cluj şi cuprinde un număr de şase texte care sunt reprezentative în ceea ce priveşte gândirea religioasă a lui N. Steinhardt.
Secretul Scrisorii pierdute debutează cu un citat din Émile Mâle: „La beauté est partout, mais elle ne se révéle qu’à l’amour”(3) , care nu face altceva decât să susţină tema principală sau, mai bine spus, principiile după care se ghida N. Steinhardt şi anume: bunătatea, dragostea sau „cumsecădenia”, termen îndrăgit de eseist.
În prima parte a eseului, N. Steinhardt prezintă cele două interpretări date operei lui I.L. Caragiale: „una, să-i spunem «stângistă», socoteşte că-i o critică necruţătoare, aspră şi crudă a burgheziei, a viciilor ei şi a regimului ei politic; alta, naţionalistă, este convinsă că talentatul autor al Scrisorii urăşte poporul român, pe care l-a înfăţişat în toate scrierile lui cu părtinire şi răutate”[4] , dar, propune şi o a treia: „care, spre deosebire de toate interpretările din ultimul sfert de veac, era făţiş pornită către o expunere «blândă», «cuviincioasă», «îndulcită» a subiectului şi o purtare reţinută a personagiilor”[5].
Această propunere va încerca să schimbe viziunile de până atunci asupra operei lui I.L. Caragiale, oferind sugestia unei citiri spectografice a acesteia şi posibilitatea descoperirii unor „forme nevăzute cu ochiul”, unei lumi noi, înfăţişând şi „o altă morală” aflată la baza întregii lumi descrisă de Caragiale.
Acest secret al Scrisorii pierdute se află în actul al IV-lea, acesta fiind cel mai important, din perspectiva eseistului. Actul al IV-lea este prezentat de N. Steinhardt ca fiind „acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri, peste genul realist, peste teatru şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat-(…)- în lumea care nu mai e a unei realizari teatrale, ci a marii arte unde se decodează sufletul omenesc- în cazul de faţă, românesc”[6] .
Pentru eseist actul al IV-lea e totul, „punctul magic” este momentul în care Caţavencu îşi cere iertare, iar Joiţica îl iartă. Fără acest moment întreaga piesă nu era decât o satiră, o prezentare a moravurilor unei societăţi, însă prezenţa lui ne dezvăluie o altă lume în care iertarea, împăcarea sunt atributele principale ale acestei societăţi, ale societăţii româneşti, care are calităţile şi lumii occidentale şi ale celei orientale, fiind la mijloc, dar neavând „cusururile niciuneia”[7] .
Plecând de la Scrisoarea pierdută a lui I.L.Caragiale, N. Steinhardt face elogiul lumii româneşti care e: „spaţiu mioritic şi creştin, spaţiu al blândeţii, dulcii împăcări, iertării, echilibrului şi relativităţii”[8] , dar şi lumea în care se mai regăsesc câteva dintre trăsăturile creştine pe care ar trebui să le întâlnim peste tot, şi anume: bunătatea, iertarea şi împăcarea.
În partea „Sfinţii critici” îi ia, oarecum, pe critici la rost, deoarece, din punctul lor de vedere eroii lui Caragiale nu ar fi trebuit să se împace, ci să-şi dovedească încrâncenarea, răutatea şi să se răzbune unul pe celălalt. Această luare la rost o face folosind ironia. Astfel, se dovedeşte aici latura mai puţin pozitivă a celor care vizionau sau citeau piesa de teatru. Bineînţeles că aici nu se referă la criticii literari, în mod deosebit, ci se generalizează, se aduc în prim plan acele persoane pentru care bunătatea şi iertarea sunt nişte noţiuni nemaiîntâlnite, nefolositoare şi pentru care răzbunarea, ura sunt noţiuni democratice, serioase, mature şi cu fond.
Prin această împăcare, eroii lui Caragiale vin să arate că există şi alte soluţii, omeneşti, care nu fac decât să demonstreze ca fac parte dintr-un popor creştin, pentru care dreapta socotinţă este cea care face diferenţa. O variantă a dreptei socotinţe este, în viziunea lui N. Steinhardt, „hatârul” pe care îl defineşte ca: „o formă practică, reală, limitată, modestă, pe care, singură, o au oamenii la îndemână pentru a-şi manifesta concret şi nepretenţios, dragostea nu de omenire, ci de oamenii din jurul lor”[9].
Analiza de câmp pe care o propune N. Steinhardt în acest eseu ne oferă o altfel de viziune asupra lumii româneşti, o lume a „echilibrului bine aşezat înte două capete, în care, după frumoasa vorbă a sudiştilor, there is always time for good manners” [10], în care creştinismul îşi pune amprenta. Din această cauză, Steinhardt vede în Trahanache, Zoe şi Tipătescu „exemplare umane mai civilizate şi de calitate mai rafinată decât s-ar zice şi care-s greu de înţeles în gingaşa lor cumpănire de către minţi obtuze şi simpliste, dispuse să priceapă doar boacănele, mură’nguri şi extremele”[11] .
Prin aceste „exemplare”, dar şi prin alte personaje caragialeşti, eseistul ne face cunoscut sufletul românesc, caracterizat printr-un stil „bonom, blând, bogat în încredere, prietenie, ospitalitate şi milă”[12]. Aici, el consideră necesară o precizare: „Nu înseamnă că stilul sufletesc al românului este de fapt uşuratic în sens lichelesc. E, dimpotrivă şi la drept vorbind, răspuns adânc la o gravă problemă şi soluţia cea mai cuminte pentru o întrebare lăsată nedesluşită de trecerea anilor”[13] .
Suflet românesc este acel punct care se pune la sfârşitul unui enunţ şi după care urmează un altul. Acel „altul” este lumea despre care ne vorbeşte atât de frumos, de pătrunzător N. Steinhardt. Citind acest eseu, inevitabil apar şi unele întrebări, dar , parcă anticipând acest lucru, autorul ne oferă şi răspunsurile. Sau, chiar dacă am avea unele proprii, imposibil să „nu pleci urechea” la spusele eseistului, să nu reflectezi. Şi tocmai aici se găseşte „senzaţionalul” care se leagă de creştinism, de poporul român şi pe care îl întâlneşti atât de des în scrierile lui N. Steinhardt.
Un alt gest pe care îl observă eseistul în piesa lui I.L. Caragiale, dar pe care în timpul său, cât şi astăzi nu se mai întâlneşte este respectul datorat adversarului: „deşi Caţavencu nu este un cu eleadversar de cine ştie ce respect, vedem că Joiţica, atunci când îl ştie înfrânt, nu-l batjocoreşte”[14] .
Într-un interviu dat de I.P.S. Ioan Selejan, pe atunci episcop al Covasnei şi Harghitei, acesta spunea că între viaţa de aici, de pe pământ şi cea de dincolo este cale de o prescură, în lumea lui Caragiale trecerea către rai se realizează prin: „Iartă-mă-te-iert!” despre care N. Steinhardt spunea că această formulă este „pragul paradisului, de aici încolo personagiile scapă atracţiei pământului şi voinţei autorului şi ne duc cu ele în eterul de sus”[15], astfel „răspunzând «te iert» celui care spune «iartă-mă», ei intră numaidecât şi tainic în contact cu paradisul”[16] .
Cei doi se pot asemăna cu tâlharul de pe cruce, dovedind că „dacă se rostesc potrivit(cuvintele oamenilor) cu voia lui Dumnezeu şi în sensul planului divin, pot recrea raiul. Tâlharul de pe cruce, pentru a fi în aceeaşi zi în rai, n-a avut nevoie decât să spună câteva CUVINTE”[17] .
Nu se poate să încheiem fără să reamintim concluzia la care ajunge Steinhardt: „în scoica aceasta a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând”[18] .
După cum spunea şi Ion Vartic, cel care a îngrijit prima apariţie a Cărţii împărtăşirii, ar trebui să se citească prima dată această „analiză” a lui N. Steinhardt, în ceea ce priveşte Scrisoarea pierdută şi apoi altele, astfel s-ar forma de la bun început o altă perspectivă asupra acesteia.
1 Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 604.
2 Florian Roatiş, Vocaţia eseului românesc, p. 2.
3“Frumuseţea este peste tot, doar că ea nu se dezvăluie decât dragostei”.
4 N. Steinhardt, Cartea împărtaşirii, Ediţie alcătuită de Ion Vartic, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj, 1993, p. 19.
5 Ibidem, p. 19.
6 Ibidem, p. 25.
7 Ibidem, p. 28.
8 Ibidem, p. 33.
9 Ibidem, p. 46.
10 Ibidem, p. 27
11 Ibidem, p. 55.
12 Ibidem, p. 60.
13 Ibidem, p. 60.
14 Ibidem, p. 74.
15 Ibidem, p. 85.
16 Ibidem, p. 86.
17 Ibidem, p. 86.
18 Ibidem, p. 92.
BIBLIOGRAFIE
Ardeleanu, George, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.
Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.
Morar, Nicolae, Dimensiunea creştina a operei lui Nicolae Steinhardt, Timişoara,Editura Paideia, 2004.
Steinhardt N., Cartea împărtăşirii. Ediţie gândită şi alcătuită de Ion Vartic, ClujNapoca,Biblioteca Apostrof, 1995.
*** N. Steinhardt sau fericirea de a fi creştin. Caietele de la Rohia (I) Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica,1999.
*** N. Steinhardt în amintirea contemporanilor. Caietele de la Rohia (II). Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2002.
*** N. Steinhardt în interviuri şi corespondenţă. Caietele de la Rohia ( III ). Ediţie îngrijită şi note de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2001.
***N. Steinhardt. Prin alţii în postumitate. Caietele de la Rohia (IV). Ediţie alcatuită şi îngrijită de Florian Roatiş, Baia Mare, Editura Helvetica, 2002.
The research presented in this paper was supported by the European Social Fund under the responsibility of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development , as part of the grant POSDRU/159/1.5/S/133652.
http://www.upm.ro/jrls/JRLS-06/Rls%2006%20F4.pdf
Această mistificare a fost colportată de Marin Preda în „Delirul”, între alte porcării ca cea cu „cârligele de abator”, dar cu personajele și peisajul schimbate; era vorba de un țăran român atras mișelește în sediu Primăriei și pedepsit pe nedrept pt. că a luat din produsele unui meseriaș ca răscumpărare a unei datorii neplătite, deși consăteanul acceptase aceasta și nu depusese plângere la autorități; dreptul tradițional românesc, o cerință sine qua non pentru regenerarea națională, și despre care românii de azi n-au habar, ar fi vegheat la corectitudinea acelei forme de răscumpărare, fără a o considera faptă penală.
Dincolo de orice minciună și mistificare făcută mai mult să ne deturneze atenția, abuzurile și crimele celor 4 luni de debandadă simistă sunt cât se poate de reale, îndreptate în primul rând împotriva românilor.