NICOLAE RUSU, PROZATORUL ȘI DRAMATURGUL, ESEISTUL ȘI
ECONOMISTUL, PRIETENUL ȘI COLEGUL,
A DEVENIT SEPTUAGENAR…
Scriitorul și directorul Fondului Literar din Moldova, Nicolae Rusu, pe 26 februarie 2018,
a împlint 70 de ani. Cu acest prilej îi urăm din tot sufletul UN CAR DE ANI PLIN DE
PROZĂ, DRAMATURGIE ȘI …ECONOMIE, IAR NOROC ȘI SĂNĂTATE, CÂT ÎN EL
ÎNCAPE!
Nicolae Rusu s-a născut la 26 februarie 1948, în s. Risipeni, Făleşti, în familia Emiliei şi a lui
Petru Rusu.
Studiile medii le face la şcoala din satul natal, cele superioare la Institutul Politehnic din
Chişinău, Facultatea de economie (1966-1970). În perioada 1983- 1985 urmează cursurile Şcolii
Superioare de Literatură din cadrul Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. Un
timp activează în cadrul Biroului de propagare a literaturii pe lângă Uniunea Scriitorilor din
Moldova. Din 1987 până în prezent este director al Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor.
Începe să scrie în anii de studenţie, participă la şedinţele Cenaclului „Ritmuri” de pe lângă ziarul
studenţesc „Inginerul”, publicând aici câteva miniaturi în proză (1969). Debutează în presa
republicană în 1971 cu povestirea Năluca, publicată în revista „Femeia Moldovei”. Ulterior
publică proză în revistele „Nistru” și „Moldova”.
În anul 1978, în colecţia „Debut”, îi apare prima carte de nuvele Pânzele babei. În prefaţa la
acest volum prozatorul Vladimir Beşleagă remarca detaliul concret, sugestiv, cadrul realist,
2
învăluit în acelaşi timp într-un aer romantic, făcând lectura antrenantă. În anii care urmează
editează pentru publicul adult, în special pentru tineri, culegerile de povestiri Havuzul (1982),
Pălărie pentru bunel (Moscova, 1986), Avem de trăit şi mâine (1992), Treacă alţii puntea
(2001), Marginea lumii (2001), Oraţie de ursitoare (2004), Hai la mere! (2005, proză
umoristică) ş.a., romanele Lia (1983), Totul se repetă (1988), Şobolaniada (1998), Naufragiul
(2005), volumul de eseuri, cronici şi impresii de lectură Ieşirea din clişeu (2012), romanele Al
șaptelea simț (2013) și Pușlamielul (2017) ş.a.
Scrie şi proză pentru copii şi adolescenţi adunată în volumele Alunel (1981, reeditată în 2009),
Meri sălbatici (1987), Unde creşte ploaia? (1990), Fără antract (1996), Ploaia de aur (1997),
Să fim privighetori (2000), Facă-se voia noastră (2008), Coada iepuraşului (2010), Fraţi de
stele (carte-surpriză la Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, 2011).
S-a impus şi în dramaturgie: piesa Şi ne izbăveşte de cel viclean (2005, consacrată fiicei lui
Ştefan cel Mare – Elena Moldovei), Ștefan al treilea Voievod (2016); melodrama radiofonică Aşa
sunt eu (2003); la Teatrul de păpuşi „Guguţă” i s-au montat piesele pentru copii Facă-se voia
noastră şi Ţurţurică, iar în 2007 – o originală dramatizare a poemului eminescian Luceafărul. În
present definitivează o piesă de teatru consacrată Centenarului Marii Uniri. Unele din povestirile
sale sunt traduse în rusă, ucraineană, georgiană, mongolă, letonă, kazahă, engleză şi alte limbi.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1980) şi membru al Uniunii Scriitorilor din
România (1996).
În anul 1986 i se acordă Premiul literar unional (URSS) „N. Ostrovski” pentru cartea Pălărie
pentru bunel, iar în 1993 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru Avem de
trăit şi mâine şi locul I în Topul cărţilor organizat în cadrul Salonului Naţional de Carte. În 1994
obţine Premiul special al Fundaţiei Soros-Moldova, în 2000 – Premiul Uniunii Scriitorilor din
Moldova pentru culegerea de povestiri Treacă alţii puntea.
* * *
Al meu cadou cu acest prilej este interviul-surpriză pe care l-a realizat anul trecut cu Nicolae
jurnalista Roxana Iorgulescu și pe care îl public aici pentru prima dată; Plus un album cu 20
de imagini fotografice pe care le-am făcut cu el și pentru el, precum și imagini a zece cărți
ale sale care alcătuiesc o treime din totalul celor scrise și publicate de Nicolae în ultimile
patru decenii.
Surpriza cea mare este însă destăinuirea pe care a făcut-o în interviul menționat despre tragedia
personală care s-a întâmplat acum un sfert de secol, începând cu 12 mai 1992, când suferindul a
trecut prin mari dureri și uriașe chinuri, comparabile doar cu cei care au trecut prin
HOLOCAUSTUL ROȘU AL ROMÂNILOR BASARABENI, BUCOVINENI ȘI ARDELENI,
din perioada ocupației staliniste și hortiste a unei părți din teritoriul românesc. Numai jurnalista
Roxana Iorgulescu cu talentul și insistența ei îl putea provoca pe Nicolae să vorbească despre
aceste apăsătoare amintiri…
În acea perioadă de timp, eram deputat în Parlamentul Independenței și vicerector al ASEM,
și puteam să-i ofer o mână de ajutor, inclusiv în soluționarea cazului său, care a fost amânat
3
în repetate rânduri, apoi clasat, cu mare ușurință, la comanda mafiei din economia și justiția
noastră „națională”. Cu regret, nici Nicolae, cu modestia sa proverbială, nici membrii familiei
sale, nu m-au contactat, dar nici presa noastră de tot felul n-a spus nimic despre tragedia dată
de parcă a luat apă în gură. A trecut o perioadă de timp până l-am văzut pe Nicolae cu fața și
mâinile cicatrizate după 17 operații plastice în Institutul Sklifosovski din Moscova, cel mai
dureros moment însă a fost întoarcerea cu spatele a multor colegi scriitori, iar peste ani de
zile, cu votul lor, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, chiar dacă pe o perioadă scurtă de
timp. Chiar și propria soție a găsit de cuviință să-l părăsească anume în acele negre zile, în
timpul tratamentului fără de sfârșit…
Unicul lucru plăcut pe care am mai putut să-l fac atunci pentru el a fost cedarea resurselor
financiare, dobândite de mine, de la niște sponsori, pentru editarea cărții mele, CĂDEREA
PREMIERILOR, redirecționându-le la finanțarea apariției romanului său autobiografic,
ȘOBOLANIADA, despre tragedia sa personală din 1992.
Nici colegii din București n-au luat în serios durerea acestui român și scriitor basarabean,
niciodată nu i-au acordat vreo atenție, măcar așa cum o fac rușii simpatizanților lor, în zilele
naționale ale Federației Ruse. Mai mult decât atât, n-a fost observat niciodată la manifestările
organizate de către Ambasada Română la Chișinău, de Ziua Națională a României, acolo unde se
formează o înghesuială infernală de oaspeți întâmplători cu mască de români, doar pentru că a
fost inclus într-o listă neagră, probabil, de către un diplomat de însemnătate locală cu salariu ca
în Marea Capitală… De fapt mai cunosc un bun român și scriitor de la noi, îi zice Ion Iachim,
care de asemenea a nimerit în acea listă neagră, posibil, pentru că îndrăznește să scrie în cărțile
sale de bine despre Mareșalul Antonescu, Dezrobitor al Basarabiei și Nordului Bucovinei, despre
eroii români care au luptat pe Frontul de Est, despre care scriitorii din Marea Capitală nu prea
îndrăznesc să scrie pentru că-i paște pericolul pierderii libertății, conform unei legi betegi,
ticluită tot de un Antonescu, dar nu și mareșal, cu atât mai mult, dezrobitor… Eu, fiind solidar cu
acești doi oameni de cultură, de ani de zile nu merg la aceste petreceri, inclusiv pentru că nu
doresc să dau mâna la intrare cu diplomatul de însemnătate locală…
Vasile Șoimaru
26.02.2018
4
Nicolae Rusu: „Pentru noi, basarabenii, unicul tratament eficient
este Reunirea cu Țara…”;
„…Vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe
tigaia încinsă… Intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai
scriu, să nu mai spun din cele ce știam…”
(Interviu acordat de către Nicolae Rusu jurnalistei de la Radio România Internațional,
Roxana Iorgulescu Bandrabur)
Roxana Iorgulescu: De la ultima noastră întâlnire din cadrul emisiunii Omul sfințește locul
de la Radio România Internațional, domnule Nicolae Rusu au trecut șapte ani și deseori îmi
amintesc de întâmplarea despre care discutasem atunci, caz de acum un sfert de secol și
descris într-un roman…
Nicolae Rusu: E vorba de Șobolaniada, o dilogie care, între timp, a apărut în 2011 și la
Praga, tradusă de Jiri Nasinec în limba cehă.
R. I.: Romanul impresionează chiar de la acea digresiune auctorială, întitulată În loc de
prolog, din care îmi permit să citez: „Cine? De ce? Pentru ce? Din clipa în care am simțit și
am auzit vitriolul sfârâind pe față, acestea dar și alte întrebări m-au torturat chinuitor și
mult. Ficțiunea artistică intitulată Șobolaniada și expusă într-o înșiruire logică a faptelor a
fost plămădită în pauzele dintre intervențiile chirurgicale și e un rod al încercărilor de a găsi
niște răspunsuri, niște explicații la cele întâmplate.
La începutul lui martie 1995 după cea de-a paisprezecea operație mă aflam la Casa de
Creație a Scriitorilor din Peredelkino, o suburbie a Moscovei, cu manuscrisul deja finisat în
prima variantă. Țineam în mâini cele 237 de pagini și nu-mi venea a crede că-s ale mele, de
altfel îmi dădeam totuși seama că datorită lor am și supraviețuit. Căci de lăsam în disperare
stiloul din mână aș fi ajuns în cel mai bun caz la balamuc…”
Iar pe coperta a patra, scriitoarea Aura Christi menționează: „Nicolae Rusu (…)își vede
personajele literare ca niște bastarzi ai concubinajului dintre un mediu social concret și
capacitatea sa de ficțiune artistică. Iar în cazul când cineva s-ar recunoaște în vreunul dintre
ele, acest cititor e în drept să cârtească doar împotriva mediului care l-a produs, ficțiunea
artistică având în ultimă instanță doar vina credibilității. Oricum, orice eventuală
asemănare a subiectului și a personajelor cu fapte și persoane reale este o pură coincidență.
În romanul Șobolaniada fiecare tentativă oricât de insinuată, oricât de timidă de
literaturizare este amendată. Personajele create de Nicolae Rusu sunt produse complicate,
vii, contradictorii ale unui marasm social încurajat de vechiul regim, marasm mai rezistent
decât am sperat, mai sinuos decât am mai crezut vreodată. Formula persuasivă, se pare,
5
aleasă de către prozator constă în a se angrena în aventura de a scrie, de a aborda epicul
pur chiar pe marginea realității unde lucruri neverosimile situate dincolo de bine și rău
devin prin atrocitatea lor perversă, inumană mai mult decât poate părea că sunt. O lecție, o
școală unde se învață adeseori în lipsa modelelor, în lipsa profesorilor cum să rămâi ceea ce
ești, cum să reziști în dificila aventură de a fi om”
Iar în finalul narațiunii e specificat, că romanul a văzut lumina tiparului grație colegului de
facultate Vasile Șoimaru…
N. R.: Da, sunt coleg cu Vasile Șoimaru. Am învățat împreună la Facultatea de Economie a
Politehnicii din Chișinău, doar că eu am devenit student cu un an mai devreme și ne-am
cunoscut la cenaclul literar Ritmuri, existent acolo de doi ani. Vasile venise doar cu văzutul,
după care a renunțat, pentru că era pasionat mai mult de dansuri. Îmi plac și mie dansurile, la
nebunie, dar pe atunci aveam o altă pasiune, mult mai mare, care a fost și a rămas literatura.
El a preferat formația de dansuri Hora, iar eu la cenaclul literar am cunoscut tineri care,
studenți la Politehnică, scriau poezii. Tot acolo am văzut pentru prima dată și scriitori cu acte
în regulă, adică vii. Elev la școala din sat, credeam că aceștia au trăit cândva, demult, și numi
imaginam că sunt scriitori care trăiesc alături de cititorii lor. Colegii mei de la cenaclu
compuneau versuri, iar eu, știind că la școală scriam cele mai bune compuneri, mi-am zis să
încerc altceva. Până la urmă, mi-am găsit vocația în proză. Am editat până în prezent peste
treizeci de volume: șase romane, cărți pentru copii, proză scurtă, eseuri, piese, publicitică…
R. I.: Auzisem și de o dramatizare a Luceafărului.
N. R.: Se joacă la Teatrul Municipal de Păpuși Guguță.
R. I.: Dincolo de pasiunea dumneavoastră pentru literatură și de aplecarea către scris nu ați
ezitat să vă luați ca muză, să spun așa, și istoria românească, pentru că până la urmă toată
viața noastră se împletește grațios cu istoria și de asta spuneam de Luceafărul lui Eminescu,
dar și de Ștefan cel Mare, pentru că și la el v-ați raportat într-un fel sau altul.
N. R.: Am două piese despre cel mai important domnitor al românilor. Prima se joacă la
același Teatru Municipal de Păpuși Guguță, iar a doua a devenit spectacol radiofonic la
Radioul Național. Încă elev în satul meu de baștină Risipeni, nu departe de Sculeni, deseori
mă duceam în satul mamei mele, ea fiind din Valea Rusului, sat situat chiar pe malul
Prutului. Și de fiecare dată mă întrebam, de ce exista acea sârmă ghimpată pe Prut, de ce nu
se poate trece dincolo? De ce de la Prut până la Insula Sahalin se permitea să mergi, iar în
partea astlaltă era interzis? Cu atât mai mult, că dincolo de Prut se vorbea aceeași limbă, se
cântau aceleași cântece. Ascultam cu foarte mare plăcere și interes emisiunile muzicale, în
special ale postului de radio Iași. Savuram emisiunile și spectacolele radiofonice, eram vrăjit
de muzicalitatea limbii, de aceleași cântece populare care se cântau și la noi în sat. M-a
chinuit această întrebare până am devenit student, când am aflat anumite lucruri. Și asta s-a
întâmplat doar după ce am avut acces la publicistica lui Eminescu. Deși ea se răspândea
printre studenți în mod clandestin și nu i se oferea oricui să o citească, pentru că erau printre
noi și turnători, am fost printre norocoșii care au cunoscut această capodoperă eminesciană,
actuală și în pezent. Chiar îi mulțumesc colegului meu de la aceeași Facultate de Economie,
6
Nicolae Negru, de la care au ajuns în mâinile mele sute de pagini fotografiate din publicistica
lui Eminescu. În prezent, colegul meu este un cunoscut editorialist de la Chișinău, activează
la câteva publicații, este și dramaturg. Iată, ieșit și el din economie…
R. I.: Paradoxală alegere, la prima vedere, de la bani la muritori de foame, că oricum din
literatură nu se câștigă prea mult.
N. R.: Politehnica era atunci instituția cea mai importantă din republică. Primul rector al ei,
redutabilul savant Sergiu Rădăuțan, ne-a permis și ne-a încurajat să avem și cenaclu literar, și
ansamblu de dansuri populare, și facultăți obștești diferite. Cel mai important, însă, a fost
faptul că rectorul a îndrăznit să aprobe studierea unor cursuri în limba română. Pentru
asemenea curaj, la scurtă vreme a și fost destituit, fiind învinuit de naționalism doar pentru
faptul că învățam în limba maternă. Ei bine, viitorilor economiști li se preda în limba română
doar matematica și istoria partidului comunist, restul disciplinelor oricum le studiam în limba
rusă. Iar după facultate am lucrat 12 ani economist la o Direcție de construcții din Chișinău.
Desigur, nu am făcut carieră, am ajuns doar șef de secție planificare. Alta ar fi fost situația,
dacă aș fi acceptat să fiu membru de partid, dar după publicistica lui Eminescu era exclusă o
asemenea perspectivă. Pe de altă parte, încă de la anul doi nu mă preocupa altceva, decât
literatură.
R. I.: Și când ați publicat primul text?
N. R.: Am debutat în paginile ziarului Inginerul al Politehnicii, când aveam 21 de ani, iar
prima carte, culegerea de povestiri Pânzele babei, a apărut peste nouă ani, în anul 1978, când
lucram deja de șapte ani economist. Peste doi ani mi-a apărut a doua carte, după care am
devenit și membru al organizației scriitoricești din Uniunea sovietică. După asta, timp de trei
ani, am mai editat două cărți, o culegere de proză scurtă și primul meu roman Lia, o carte
mult citită printre adolecenții de atunci. În anul 1983 conducerea Uniunii Scriitorilor mi-a
propus să fac studii literare, deoarece scriitorii care nu aveau studii filologice erau îndemnați
să se înscrie la Institutul de Literatură Gorki din Moscova. Era vorba de un curs prescurtat,
astfel că din 1983 până în 1985 am fost student la acel institut care activează și astăzi. Era
tocmai în deplină desfășurare perioada perestroicii gorbacioviste…
R. I.: Probabil, o perioadă destul de interesantă…
N. R.: O perioadă, care m-a marcat. În acei doi ani am ascultat niște prelegeri extraordinare,
pentru că la Moscova mentalitatea era alta decât la Chișinău. Acolo exista un fel de
liberalism mai pronunțat. Oamenii își permiteau să spună niște lucruri, pentru care la
Chișinău, dacă le rosteai în public, ajungeai pe mâna justiției sovietice. La căminul
Institutului de literatură am avut condiții de creație suficient de bune, unde am și scris
romanul Totul se repetă, pe care l-am publicat în 1988. Deși la Direcția de construcții mi se
păstra locul de muncă, n-am mai revenit în domeniu, pentru că mi s-a propus funcția de
director al Fondului Literar al scriitorilor din cadrul organizației de literați moldoveni, funcție
pe care o am și astăzi, iar Fondul fiind un fel de sindicat al scriitorilor. Bine, asta e ceea ce
ține de munca administrativă, dar în rest preocuparea mea esențială a rămas și este scrisul.
R. I.: De aici, se pare, și începe odiseea vieții lui Nicolae Rusu?
7
N. R.: Într-adevăr, când stau și-mi analizez viața, unele lucruri par a fi fragmente dintr-o
odisee. Uneori, am impresia că în 1992 meseria mea de economist s-a răzbunat pentru că o
părăsisem. Era perioada cea mai complicată a noului stat Republica Moldova. În martie 1992
fusese declanșat războiul ruso-moldovenesc, semnalul fiind dat pe 13 decembrie 1991, când
au fost împușcați primii polițiști moldoveni. Războiul a fost dus de armata Federației Ruse
împotriva forțelor noastre, care nu erau unități militare regulate, ci detașamente de voluntari.
Republica Moldova încă nu avea armată. Fusese o ofensivă militară a Rusiei nu doar asupra
structurilor de stat, ci și una a structurilor mafiote asupra întregii societăți. Acestea din urmă
s-au folosit de momentul conflictului armat pentru realizarea unor dubioase operațiuni
financiare, în limbaj mai popular ele numindu-se „spălare de bani”. Se introduceau în
circuitul financiar bani obținuți de la vânzări de armament, de droguri și se adunau saci de
bani care trebuiau legalizați într-un fel oarecare. Și ce mișcare perfidă au reușit să facă!. Să
utilizeze în acest scop contabilitatea Uniunii Scriitorilor! Adică, să-și facă mendrele printr-o
organizație care nu putea să dea de bănuit la nimeni, una care era în fruntea mișcării de
renaștere națională. Mihai Cimpoi, cu o experiență de nici doi ani în funcția de președinte al
Uniunii scriitorilor, după ce mă rugase să-i fiu consilier în probleme economice îmi
permisese acces liber la toate actele și registrele de contabilitate. Când avea nevoie să-i fac
vreun demers sau deviz de cheltuieli, răsfoiam hârtiile de care aveam nevoie și, în felul
acesta, întâmplător, am descoperit această „afacere”. Mi-am dat seama, că asemenea lucruri
nu le poate face oarecine, conștientizând că în această operație sunt implicate persoane cu o
anumită pondere socială. Contabila Uniunii fusese angajată în aceasată funcție doar de vreo
jumătate de an și nu se știe cine o recomandase, dar cu siguranță fusese plasată de persoane
cu interes. În orice caz, după ce am descoperit „spălătoria” l-am prevenit pe președintele
Cimpoi să nu mai semneze niciodată dispoziții de plată în alb. Deseori el pleca în deplasări
și contabila avea motiv pentru a-i cere semnătura: „Dumneavoastră plecați în deplasare, vă
rog să-mi semnați dispozițiile astea, curate, pentru că am de făcut multe transferuri, plăți,
una-alta…”. După ce l-am informat, M. Cimpoi se grăbi să solicite de la Ministerul Finanțelor
o revizie. Specialistul de acolo a întocmit actul de rigoare, dar această operațiune, evident, nu
a fost fixată. Revizorul o fi fost, probabil, amenințat sau, mai degrabă, mituit, că mafioții
aveau de unde. Oricum, după ce fusese verificată întreaga activitate a contabilității,
președintele USM hotărî să se debaraseze de persoana respectivă, iar eu am fost numit
președinte al Comisiei de predare-primire a contabilității. Dânsul a semnat ordinul și a plecat
pentru două săptămâni într-o delegație, iar eu am rămas să preiau actele până la angajarea
altui contabil. Ulterior, o săptămână întreagă contabila a evitat să se prezinte la serviciu
pentru procedura de predare-primire a contabilității. Iar pe 12 mai, într-o marți, am întâlnit-o
întâmplător la sediul USM și am convenit să se prezinte a doua zi pentru a executa ordinul. În
aceeași zi, după prânz, am avut o discuție telefonică cu colegul meu de la București,
directorul Fondului Literar din România, dl Turturică. Printre altele, el îmi spuse: „Domnule
Rusu, l-am văzut astăzi la noi, la Uniunea Scriitorilor, pe dl Cimpoi”. I-am confirmat, că o fi
ajuns deja, că urma să ajungă și la Cluj, de acolo la Sibiu, pe urmă la București, de unde va
8
pleca cu o delegație de scriitori la Istanbul. Răstimp cât am vorbit cu el, în birou nu era
nimeni. Iar seara, aproape de miezul nopții, aud soneria la ușă. Eram acasă doar cu fiica de
zece ani, care deja adormise, soția plecase la fiu, elev în clasa a opta la Liceul „C. Negruzzi”
din Iași. Ies în coridor, dar nu mă grăbesc să deschid, ci întreb: „Cine-i?”. De după ușă aud o
voce de bărbat: „Domnul Nicolae Rusu?” Îi răspund afirmativ, iar el se grăbește să mă
informeze: „Eu vin de la București și astăzi m-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor cu dl
Cimpoi. Aflând că am drum la Chișinău, el mi-a transmis pentru dumneata un pachet.” Nu
intenționam să deschid ușa, dar când am auzit de pachet și făcând legătură cu discuția avută
în aceeași zi cu colegul meu de la București, mi-am zis că insul e dintr-ai noștri, îl știe pe
Cimpoi, iar acesta i-a încredințat să-mi aducă, probabil, niște cărți. Eram foarte curios să le
văd, dar intuiția parcă mă atenționa să nu deschid și îi propun să vină cu pachetul a doua zi la
Uninea Scriitorilor. El însă insistă: „Eu nu pot veni mâine la Uniune, că peste un ceas mă
întorc la București”. Înțelegând că nu am altă soluție, deschid ușa. Îl văd și astăzi în fața
ochilor: un tânăr scund și îndesat, tuns chilug și sprâncenele decolorate de soare, în adidași,
blugi, cu mâinile băgate adânc în buzunarele sacoului, că era o noapte caldă de mai. Mirat, îl
întreb: „Dar unde-i pachetul?” Și el, știind ce are să facă peste câteva secunde, răspunde calm
și-mi surâde: „E în mașină, mergem să ți-l dau”. Se întoarce și pornește spre ieșire. Eu
locuiam la parter, într-o casă cu patru etaje și pornesc din urma lui, dar la ușa scării el se
apleacă brusc, ridică ceva de jos și se răsucește cu intenția vădită de a mă lovi. Crezând că
ridicase o scândură, o cărămidă sau un alt obiect mi-am repezit brațele în sus, unul peste
altul, să-mi protejez capul. Dar el avea acolo, pregătit mai devreme, un borcan cu vitriol. A
împroșcat lichidul de jos în sus, fiind sigur c-o să-l arunce direct în față, dar în clipa în care
ridicasem mâinile de-asupra capului am făcut și un pas îndărăt, ridicându-mă pe o treaptă.
Din acest motiv, lichidul s-a împrăștiat nu pe față, ci pe gât și piept. Fiind însă aruncat cu
putere, vitriolul a ricoșat pe toată fața, pe brațele ridicate și pe frunte. Când am simțit arsura,
durerea fiind de nedescris, căci vitriolul sfârâia pe frunte, pe obraji, pe brațe ca uleiul pe
tigaia încinsă, m-am repezit în casă, am deschis robinetul și am prins a mă stropi cu apă, dar
de la contactul cu ea durerile deveniseră parcă mai acute. M-am speriat, crezând că e vorba
de vreo substanță care în contact cu apa dă reacții mai puternice și m-am oprit. A fost o
greșeală, căci apa ar fi diminuat arsurile, care ajunseseră să fie de categoria a patra. Probabil,
intenția lor a fost să-mi ia vederea, să nu mai văd, să nu mai scriu, să nu mai spun din cele ce
știam. Dar nu-mi pot explica cum s-a întâmplat că nicio picătură de acid nu mi-a afectat ochii
și nasul, de parcă a pus cineva palma, protejându-i. Sprâncenele au suferit de la vitriolul scurs
de pe frunte, ele însă l-au oprit să nu se scurgă peste pleoape. E ceva inexplicabil, e chiar o
minune că mi s-au păstrat ochii.
R. I.: Grație acestui miracol ați scris și acel impresionant „Răvaș din salonul 4 al Institutului
de Chirurgie Vișnevski din Moscova” trimis prietenului Vasile Romanciuc, iar câteva
fragmente publicate în săptămânalul Literatura și arta din 25 februarie 1993. Iată o
secvență: „12 august 1992, miercuri. Frate Vasile, să nu te mire sau să te supere această
adresare, dar așa mi-a venit să-ți spun când ai trecut să mă vezi la spitalul din Chișinău a
9
doua zi după sinistra întâmplare. Am vrut să te rog ceva, dar n-am îndrăznit. Nu e vorba că nam
avut curaj, ci în ultima clipă am hotărât să nu-ți vorbesc, ci să-ți scriu o țidulă. Năpasta
care s-a abătut asupra mea în noaptea de 12 mai m-a făcut peste o zi să-mi dau seama, că e o
adevărată tragedie. Înțelesei că am toate șansele să trec ușor în cealaltă lume, că sunt într-o
stare foarte gravă și toate planurile mele anterioare nu fac o ceapă degerată. De un singur
lucru îmi pare rău, e vorba de manuscrisele mele. Având câteva nuvele editate anterior și
unele încă nepublicate, intenționam să le prezint unor edituri și, dacă mă duc, toate aveau să
rămână baltă. Și atunci m-am gândit la tine, din care motiv și ți-am scris. Frate Vasile, pentru
orice eventualitate, te rog să ai grijă de manuscrisele mele. Intenționasem să prezint editurii o
culegere de povestiri pentru preșcolari Să fim privighetori. Manuscrisul în două exemplare se
află în safeul de la Fondul Literar. Mai am o culegere de povestiri de dragoste: Lia, Ploaia de
aur și Răzbunarea. Încă vreo două-trei proze mai noi – Liliacul, Geneosfera, Dulăul cu colți
de aur – ar constitui o altă culegere de povestiri. Aici, pe patul de spital, mi i-am adus iarăși
în suflet pe cei creați de mine pentru cititori, fără să-mi treacă prin gând că ei îmi vor salva
viața. Mi-au luminat zilele și nopțile copleșite de pesimism și deznădejde, Eugen din nuvela
Ploaia de aur, Epifan din povestirea Golgoț, Moș Alexandru din Casa Albă, bunelul din
romanul Lia și alte personaje care trecuseră prin inima mea, lăsându-mi câte o țâră de
bunătate, lumină și dragoste de viață. Să știi, frate Vasile, că a fost cea mai eficace terapie și
nu-mi rămâne decât să-i fiu veșnic recunoscător înțeleptei doamnei doctor care a știut să-mi
găsească un leac atât de neobișnuit. Îți mulțumesc din suflet. N. R.”.
N. R.: Da, răvașul e scris din salonul unui spital din Moscova, căci până a ajunge acolo am
trecut mai întâi prin spitalul specializat de arsuri din Chișinău. Atunci, însă, după ce individul
se făcu nevăzut, iar eu am încetat să mă spăl cu apă, m-am repezit până la vecini și am rugato
pe doamna Maria să cheme „Salvarea”. Echipajul de la spitalul de urgență a venit abia
peste jumate de oră, după care am fost internat imediat în Secția de reanimare al Centrului de
combustie. Fiica, sărmana de ea, dormea și n-a știut ce se întâmplase, iar până a doua zi a
rămas în grija vecinei. Dimineața a venit la spital un maior de la poliție, un anchetator,
cerându-mi să-i povestesc ce s-a întâmplat. În final, s-a interesat: „Bănuiți pe cineva?” I-am
răspuns, că în ziua ceea, adică miercuri, urma să iau în primire contabilitatea și numai
responsabila de această structură avea interes să nu pot face acest lucru. Maiorul mi-a promis
că va discuta cu ea și, într-adevăr, a fost chemată la interogatoriu unde, firește, a negat orice
implicare în acest caz. Anchetatorul, însă, mi-a mărturisit a treia zi că, având o experiență
considerabilă în domeniu, a înțeles că femeia știe și cunoaște multe, asigurându-mă că în cel
mai apropiat timp toate vor fi clare. Dar peste o săptămână dosarul i-a fost luat și transmis
altui anchetator. Deci, cineva din structurile superioare ale Ministerului de Interne sau ale
Procuraturii avea grijă ca acest dosar să nu mai fie soluționat, nu în zadar în timp de un an el
a trecut prin mâinile a patru anchetatori. Când aceștia ajungeau prea aproape de căpetenia
structurii mafiote, anchetatorul era schimbat și ultimul lua totul de la început. Iar peste un an
dosarul a fost dat la arhivă.
R. I.: Și cu asta s-a încheiat rezolvarea dosarului dumneavoastră?!
10
N. R.: Deși după interpelarea unui scriitor, pe atunci deputat în Parlament, se implicase în
cazul acesta și Președintele Republicii Mircea Snegur, nu s-a schimbat nimic. Nici până azi
nu știu cine a fost mercenarul și de unde a fost trimis. Iar atunci, după cinci zile cât am stat în
spitalul din Chișinău, colegii mei de la Fondul Literar Internațional din Moscova, aflând ce
mi s-a întâmplat, mi-au propus să fiu transferat pentru un tratament mai eficient la Moscova,
la spitalul Sklifosovschi foarte cunoscut în Uniunea Sovietică. Acolo am suportat primele
patru operații de transplant de piele, după care am fost transferat la Institutul de Chirurgie
Vișnevski. Aici am mai trecut încă prin 11 operații, toate cu anestezie generală, cu durata de
la trei până la șase ore. Deși operațiile erau foarte complicate, am avut noroc de medici buni.
Primele patru mi-au fost făcute de o doamnă, Larisa Ivanovna Gherasimova, iar celelalte de
chirurgul Victor Maximovici Grișkevici. Anume această doamnă, profesor și chirurg de
reputație internațională, mă vizita zilnic, a ei fiind ideea de a mă întreține în forul meu
interior cu cele mai luminoase personaje create de mine pentru cititori. Toate astea s-au
întâmplat pe parcursul a trei ani, că aveam între operații și pauze de 4-5 luni. Oricât ar părea
de ciudat, în ultima instanță m-a salvat scrisul, literatura…
R. I.: O confirmă și acel „Răvaș…”, din care țin să citez încă un fragment: „13 august 1992,
joi. Am zece zile de când am fost transferat în alt spital din Moscova, la Institutul de
chirurgie Vișnevski unde urmează să mai suport o operație, cea de corectare a pleoapelor. În
prezent, cu pleoapele întoarse pe dos, seamăn cu o buhnă. Din fericire ochii n-au suferit, dar
ca o consecință a arsurilor fața mi s-a deformat și am ajuns să dorm cu ochii deschiși, ca
iepurii. Acidul care s-a scurs pe față, gât, piept și brațe a lăsat niște cicatrice groase care
seamănă cu niște rădăcini. Uneori am impresia că sunt înfășurat într-o coajă groasă și crăpată
de salcâm și ea, coaja, mă strânge mereu, de parcă s-ar teme că voi încerca să evadez din
îmbrățișarea ei. De ce anume de salcâm? Nu știu, dar în tot răstimpul acesta mi-a stat mereu
în fața ochilor un salcâm din copilăria mea. Țin minte că într-o iarnă, tata i-a tăiat toate
crengile pentru sobă. Și a rămas din salcâmul meu doar trunchiul. Gata, mi-am zis întristat,
nu mai învie salcâmul. Dar primăvara salcâmul a dat lăstari și unul mai viguros i-a continuat
tulpina. Părea un salcâm nou, tânăr, un alt salcâm, dar pentru mine oricum rămăsese același,
de până la ciuntire. Frapat, găsesc o asemănare între destinul meu și destinul acelui copac.
Am trăit până acum 44 de ani, am suportat fel de fel de lovituri din partea oamenilor, dar care
nu mă încurcau să privesc optimist în viitor, să croiesc diferite planuri. Însă a apărut o fiară,
care m-a lovit cu atâta cruzime, încât mi-am zic, ca în fața salcâmului mutilat, gata, până aici
mi-a fost drumul. Dar, vezi, m-am înșelat. Am pornit mai departe brazda, trasă până acum,
însă e un pic alta, precum acel lăstar nou. Îmi dau seama că nu mai sunt acel de până la 12
mai, timpul în care am stat pe marginea gropii a lucrat și asupra sufletului meu. Acum fiecare
zi trăită are alt preț, are o semnificație aparte. Abia acum îmi dau seama, că viața este
irepetabilă și seara înainte de somn mă bucur că am mai trăit o zi”.
N. R.: După a patra operație, eram ca o mumie egipteană pentru că mi s-a scos toată pielea
de pe picioare și șolduri ca să mi se acopere rănile de pe brațe, piept, față. După a patra
operație eram foarte slab, epuizat, stors. La un moment dat, apăruse un fel de curiozitate:
11
„Oare ce-o fi dincolo, pe alte tărâmuri? Aici, pe pământ, deja știu ce e cu viața asta, dar ce o
fi în cealaltă lume?” Această curiozitate e un lucru periculos pentru pacient. Doamna doctor
observase metamorfoza și venea în fiecare zi să-mi vorbească, să mă îmbărbăteze, insistând
că trebuie să rezist, să rămân în viață, că trebuie să scriu despre toate câte mi s-au întâmplat…
R. I.: Încă o secvență din „Răvaș…”: „3 septembrie 1992, joi. După opt zile de întuneric, zile
în care am trăit condiția de existență a omului orb, ieri am văzut iarăși lumina. E ceva de
neînchipuit să redevii la starea de om văzător. Faptul că omul poate vedea e cea mai mare
favoare a naturii. La drept vorbind, condiția orbului și cea în care am trăit opt zile sunt totuși
lucruri diferite. Orbul știe că întunericul în care sălășluiește este pentru toată viața, iar eu
știam că sunt orb doar pentru un anumit număr de zile. În acest răstimp mi se perindau prin
fața ochilor diferite imagini, explozii de lumină, uneori în mai multe culori, dar persista
deseori un peisaj de o frumusețe sălbatică. Lanțuri de munți stâncoși, văzuți de sus, de parcă
aș fi fost o pasăre în zbor la o mare înălțime, iar uneori stâncile alunecau vertiginos,
producând o senzație de viteză amețitoare. Mai vedeam, apoi, un drum de țară spălat de
ploaie cu urme de pârăiașe, nămolit pe ici-colo”.
N. R.: Am avut parte acolo, la spital, și de cazuri ciudate, inexplicabile. Depusesem pe atunci
un manuscris de proză scurtă la Editura Hyperion din Chișinău. Era un manuscris prezentat
cu doi ani mai înainte și fusese inclus în planul editorial al anului 1992. Știam că, de obicei,
cărțile erau trimise la tipar mai spre sfârșit de an, dar colegii se gândiseră să grăbească
apariția cărții. Și, într-adevăr, într-o bună zi, un scriitor de la Chișinău a venit la Moscova cu
niște treburi personale și directorul editurii, criticul literar Ion Ciocanu, l-a rugat să-mi aducă
exemplarul de probă al culegerii mele de povestiri. Curios și chiar misterios într-un fel e
cazul cu titlul acestei cărți. De obicei, atunci când era vorba de o culegere de proză scurtă,
cartea lua titlul uneia dintre povestiri. Iar volumul în cauză e prima mea culegere cu un titlu
fără vreo legătură cu cele din cuprins. După ce colegul îmi așază cartea pe noptiera de lângă
pat, îi citesc titlul: Avem de trăit și mâine… Impresionat, încerc să-mi explic de unde și cum
mi-a venit doi ani în urmă această idee. De ce anume Avem de trăit și mâine și nu altceva? Și
în clipa ceea zvâcni ceva în mine, parcă se răsculase ceva în sufletul meu: „De ce să mă las
dus de val? Ce-o fi dincolo voi afla cândva, dar, iată, povestirile mele mă atenționează că
Avem de trăit și mâine. Adică, îmi sugerează că trebuie să trăiesc. Iar a doua zi, când i-am
tradus doamnei doctor Gherasimova titlul cărții, ea a exclamat, radioasă: „Ei, vezi, de când
îți spun și eu că trebuie să lupți pentru a trăi, pentru a scrie. Chiar și propria ta carte te
îndeamnă că trebuie să reziști!”
R. I.: Din „Răvaș…” am mai aflat și alte momente interesante, referitor la această carte: „11
decembrie 1992, vineri. Vreau să-ți spun că cea mai originală recenzie la Avem de trăit și
mâine mi-a făcut-o tata. Îl ți-i minte, cred, frate Vasile Romanciuc, mai ales din seara ceea
când am înnoptat la părinții mei, la Risipeni, împreună cu Iulian Filip și ne-am amuzat de
istoria cu pisica. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă umflă râsul. Poate voi
folosi cândva această pătăranie în vreo proză, dar să revin la recenzie. Atunci, la sfârșitul lui
septembrie, când am venit pentru două săptămâni la Chișinău, am trecut și pe la Risipeni.
12
Luasem cu mine și câteva exemplare a cărții să le las părinților, rudelor, prietenilor. Când iam
dat cartea, tata a luat-o cu mâinile sale deformate de muncă, a ținut-o un pic, timp cât i-a
citit titlul, apoi a pus-o ușurel, ca pe un lucru fragil, pe colțul mesei și a murmurat plin de
uimire: „Uite, bre, ce titlu i-ai găsit, parcă ai fi știut ce cumpănă te așteaptă.” Abia atunci am
sesizat și eu această ciudată coincidență, această stranie și inexplicabilă legătură a vieții mele
concrete cu acea lume parcă virtuală, dar în același timp plămădită din crâmpeie ale
realități…” De altfel, acest răvaș e datat cu zile diferite și pare mai degrabă un fel de jurnal,
deoarece nu-mi dau seama, dacă ați primit și vreun răspuns de la colegul și prietenul DVS.
N. R.: Ba da, am primit, însă nu în scris. Iar eu am continuat să conversez cu el pe foaia de
hârtie și acest lucru mi-a devenit o obișnuință. Timp de 25 de ani tot scriu acest „Răvaș din
salonul 4…”, doar că în prezent am impresia că întreaga republică este un salon de spital.
Populația din această formațiune statală contrafăcută este grav bolnavă și se află în acea stare
critică în care mă aflam după a patra intervenție chirurgicală. Dacă leacul miraculos pentru
mine a fost cartea Avem de trăit și mâine, atunci dezastrul economic dintre Nistru și Prut,
depopularea masivă a teritoriului, dezmățul corupției, deznaționalizarea și dezinformarea pot
fi anihilate doar prin Reîntregirea neamului. Cu alte cuvinte, pentru noi, „pacienți ai salonului
Republica Moldova” unicul tratament eficient este Reunirea cu Țara, revenirea în hotarele
statului român din perioada interbelică.
R. I.: Este foarte important că există remediul și de noi depinde cum, când și în ce mod va fi
administrat. Dar să revenim la „Răvaș…”: „31 decembrie 1992, joi. Am ajuns, frate Vasile, și
în ultima zi a acestui an negru, care ar fi putut să fie și ultimul din viața mea. Cu milostivirea
Celui de Sus mi s-au mai adăugat zile și înțeleg acum, poate abia acum, cât sunt de prețioase.
De unde și convingerea, că este necesar să le trăiesc cum se cuvine, conform prețului.
Ultimele zile ale acestui an negru mi-a adus, neașteptat, și o veste plăcută, aproape
incredibilă. Ieri, m-a sunat poetul și colegul de Politehnică Vasile Nedelescu, anunțându-mă
că volumul Avem de trăit și mâine, cel care m-a ajutat să supraviețuiesc în negrele zile de la
Spitalul Sklifosovski, a luat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cea mai bună carte a anului.
Aș fi vrut foarte mult ca membrii prestigiosului juriu să fi luat în considerare doar valoarea
artistică a cărții și nimic altceva mai mult. Atunci când se ține cont, dacă autorul e vreun șef
sau starea sănătății lui e precară, dacă e invalid sau e în gura morții e riscant să fii premiat,
căci sireaca gură a lumii are mult și bine de lucru. Face milioane de interpretări…”
N. R.: Era firesc să gândesc astfel, deoarece până atunci nu fusesem un răsfățat al juriilor
pentru premiile USM. Cea dintâi mențiune literară mi s-a întâmplat s-o iau în 1986 și nu la
Chișinău, ci la Moscova. În acel an îmi apăruse la editura moscovită Molodaia gvardia prima
mea carte în limba rusă, culegerea de proză scurtă Pălărie pentru bunel, întitulată după o
nuvelă omonimă. Spre surprinderea mea, dar mai ales a colegilor din Chișinău volumul editat
într-un tiraj de o sută de mii de exemplare a luat Premiul literar unional pentru tineret „N.
Ostrovski”, mențiune de care se învrednicise la noi doar Aureliu Busuioc. Abia după anul
2000 punga cu premii s-a dezlegat, generoasă, și pentru mine.
R. I.: A fost menționată și dilogia Șobolaniada? Doar a apărut în două volume și la Praga…
13
N. R.: Deși este cea mai citită carte a mea, mai ceva ca romanul Lia, acest roman a fost trecut
cu vederea de juriile USM. Cred că e clar de ce…
R. I.: De ce?
N. R.: Din cauza unor prototipi, care s-au recunoscut în personajele cărții. Unii dintre ei miau
spus-o franc, că nu s-au supărat, iar alții n-au reacționat în niciun fel.
R. I.: Acest comportament, de fapt, e și el un fel de reacție.
N. R.: O fi, deși am ținut cu tot dinadinsul să nu fiu dominat de resentimente. Acum, după 25
de ani de la acele evenimente, totuși, unele lucruri sunt percepute un pic altfel, De exemplu,
eram sigur sau, mai bine-zis, voiam să cred, că președintele USM n-avea absolut nimic cu
cele întâmplate atunci. Vorba e că în octombrie 1991, înainte de a pleca în concediu la o casă
de creație din Crimeea, fosta contabilă a USM, fiind rusoaică, plecase în altă organizație
unde nu i se cerea perfectarea documentației în limba română. Întâmplător, auzisem vorbe,
precum că la funcția vacantă pretinde persoana care fusese angajată de vreo câteva luni în
calitate de casieriță, dar care nu prea strălucea în această funcție. Bineînțeles, în calitatea mea
de consilier în chestiuni de economie am ținut să previn conducerea USM să nu admită
angajarea persoanei respective în gestiunea contabilității. Dar când am revenit peste o lună la
serviciu, fosta casieriță era ditamai contabil-șef al USM. Pentru mine rămâne o enigmă și azi,
că o persoană fără experiență și fără cunoștințe în domeniu, care plătea pe cineva pentru a-i
întocmi bilanțurile de contabilitate ajunsese în acea funcție. Evident, cuiva îi trebuise ca ea să
aibă dreptul la a doua semnătură pe actele bancare. Presupun că președintele USM, în pofida
vastelor sale cunoștințe de critică literară și de filozofie a culturii nu conștientiza surprizele
pe care i le pot aduce niște relații de administrare și management cotidian. La fel cum s-a
întâmplat cu ambiția sa de a prelua în aprilie 1996 administararea Casel de creație a USM, un
uriaș complex din 11 clădiri aflat până atunci în subordinea Fondului literar și din care, până
în 2010 când a pierdut, cu scandal, cârma USM, au rămas 11 mormane de moloz. La fel,
precum a avut ambiția să se implice și în administrarea unei bănci private, acceptând calitatea
de membru al Consiliului de administrare, ca peste câțiva ani deponenții băncii „Intercapital”
să-l caute pe patronul ei cu poliția internațională. Nu i-am reproșat președintelui USM și nici
nu o voi face vreodată, pentru faptul că în răstimpul celor trei ani de tratament nu s-a
interesat niciodată cum mă descurc, nu mi-a propus vreun ajutor, nu mi-a telefonat să mă
întrebe dacă am nevoie de ceva, nici când eram la spital, nici când veneam în pauze acasă. Iar
pe parcursul acestor 25 de ani am observat niște lucruri care parcă țin să explice într-un fel
comportamentul fostului președinte al breslei scriitoricești. De exemplu, colegul scriitor, pe
atunci deputat în Parlament și cel cu ideea interpelării pentru a face lumină în cazul meu, la
un moment dat n-a mai insistat. În schimb, cu contribuția generoasă și grație imaginii și
relațiilor fostului președinte al USM, care este și membru titular al Academiei Române, acest
coleg, (despre care Răzvan Voncu, un important critic literar de la București, a scris, că este
„un scriitor de raftul trei”) ajunge membru de onoare al Academiei Române, apoi director al
filialei Chișinău a ICR. Un alt coleg a fost unul dintre instigatorii președintelui USM în a
prelua administrarea directă a Casei de creație. Într-o pauză dintre operații, prin luna mai
14
1994, venisem la Casa de creație să văd care-i situația, pentru că iarna nu funcționase
cazangeria și de la ger crăpaseră unele țevi ale apeductului. Iar acesta fusese trimis de M.
Cimpoi cu o persoană din Țară, care intenționa să închirieze Casa de creație și, întâlnundumă
acolo, colegul mă prezintă omului de afaceri: „Iată-l, domnule Ghioc, pe cel care a distrus
această Casă de creație!”. Cinismul cu care rostise fraza mi-a luat graiul, dar am avut noroc
de regretatul Iacob Burghiu, care a făcut explicațiile de rigoare. Colegul fusese consilier al
șefului statului și, probabil, o fi obținut de la Mircea Snegur niște informații despre cele
întâmplate în mai 1992. Doar astfel poate fi explicat faptul că insul a fost promovat de același
M. Cimpoi ca să obțină premiul Academiei Române pentru un sfârâiac literar, fiind vorba de
o povestire sau de o piesă. Oare nu cumva ăștia doi cunosc niște lucruri, pe care domnul
academician ține cu strășnicie să le ascundă? E doar o întrebare retorică. Nu dau numele
celor doi, căci ei fac parte din cohorta celor pentru care și publicitatea negativă contează. În
plus, în septembrie 1998, când Șobolaniada era gata pentru tipar, amicii fostului președinte al
USM, pe motiv că-l recunoscuseră în unul dintre personaje, au tergiversat apariția cărții
aproape jumate de an și doar după implicarea lui V. Șoimaru la începutul lui februarie al
anului viitor romanul a văzut lumina tiparului..
R. I.: O carte bună oricum ajunge la cititor. Iar acum ce aveți în sertar? La ce lucrați? Ce
planuri de creație vă frământă?
N. R.: Am la o editură din Chișinău o culegere de povestiri pentru copii. E gata și un
manuscris de publicistică, dedicat celor o sută de ani de când Basarabia furată de Rusia
țaristă, apoi și de cea sovietică, a revenit în Grădina Maicii Domnului, precum atât de plastic
și frumos a fost definită Țara noastră, România, de către Papa Ioan-Paul al II-lea. De la un
timp îmi
aștern pe hârtie și niște impresii de lectură, căci am fost și mai sunt un pasionat cititor, de
unde, probabil, mi s-a transmis dragostea pentru scris. Încerc, deci, să-mi aștern pe hârtie
niște impresii de lectură despre unele cărți ale colegilor mei și am adunat mai multe texte, o
parte dintre ele editându-le în volumul Ieșirea din clișeu, în 2012 la editura Niculescu din
București. Țin să precizez că aceste texte nu sunt niște note de critică literară, de care suntem
obișnuiți, ci cu totul altceva, din care motiv am și ales pentru prima carte de acest gen titlul
respectiv. Cealaltă parte a textelor sper să le editez în anul viitor.
R. I.: Câteva nume ale scriitorilor despre care scrieți în aceste Ieșiri din clișeu.
N. R.: Am adunat niște impresii de lectură despre cărțile foarte interesante ale lui Teodor
Codreanu de la Huși, un critic literar și un prozator foarte bun, despre colegii mei din
Chișinău, Ion Iachim, Efim Tarlapan, Vasile Șoimaru, Nicolae Popa, Ghenadie Postolache,
Ion Proca, Emil Galaicu-Păun, Vlad Pohilă, ale lui Viorel Știrbu și Ioan Lăcustă din
București, Florentin Smarandache din SUA și mulți alții. Am un eseu și despre Ion Druță,
oarecum altfel, decât s-a scris despre acest scriitor talentat, dar cu păcatele sale.
R. I.: Din câte mi-am dat seama, scrieți și parabole, deoarece în acel „Răvaș…” pomeniți de
una dintre ele: „17 ianuarie 1993, duminică. Astăzi îți trimit această scrisoare printr-un amic
al lui V. Țurcanu care pleacă zilele acestea la Chișinău. Am îndrăznit să-ți mai pun în plic un
15
text pentru pagina de satiră și umor Beciul Vechi a revistei Literatura și arta, dar și un text
scris nu demult la Peredelkino. E vorba de parabola Fericire de cobai…”
N. R.: Din această parabolă aș remarca următoarea secvență: „Totuși rămân la ideea că omul
doar atunci este fericit când mai are de descifrat o enigmă. Închipuie-ți că după acest
experiment am aflat totul și pentru noi nu mai există nici o taină. Toate ne sunt cunoscute. Ar
fi o plictiseală de moarte. În ce ne privește avem, slavă Domnului, încă multe probleme de
rezolvat. După reușita experimentului, de exemplu, va trebui să găsim metode de apărare
împotriva acestei arme teribile.” E parabola cu care începe Orație de ursitoare, carte apărută
în 2004 la editura Prut din Chișinău.
R. I.: Dar, în afară de această culegere de parabole, ați mai editat ceva?
N: R.: Bineînțeles. După Șobolaniada au mai văzut lumina tiparului culegerile de proză
scurtă Treacă alții puntea, în 2000, Marginea lumii, în 2001, Hai la mere, în 2005, Robul de
ieri, în 2007, cărțile pentru copii Să fim privighetori, în 2000, Alunel, ediția a doua, în 2009,
Frați de stele, în 2011, Meri sălbatici, ediția a doua, în 2015, Facă-se voia noastră, piese
pentru copii, în 2008, romanul Al șaptelea simț, în 2013 și tot în acest an a apărut la editura
TipoMoldova din Iași ediția a treia a dilogiei Șobolaniada.
R. I.: Deci, a fost și ediția a doua?
N. R.: A apărut în 2005 la editura Viitorul Românesc din București, doar că partea întâia
Șobolaniada și partea a doua Revelion pe epavă au apărut cu titlul comun Naufragiul, titlu la
care, ulterior, am renunțat.
R. I.: Iar pe viitor mai aveți ceva de propus cititorilor?
N. R.: Mi-aș dori să reeditez romanul Totul se repetă, căci destinul acestei cărți e cam ingrat.
L-am publicat în 1988, în grafie rusească, iar peste un an basarabenii au trecut la grafia latină
și romanul a rămas uitat. Mereu mi se năzare că propria mea carte îmi reproșează această
abandonare nejustificată. Apoi mi-aș dori să editez și o culegere de piese, și un volum de
proză scurtă, căci am și texte nepublicate, dar aș vrea să includ în el și o selecție din cele mai
reprezentative și editate din 1978 încoace. Încet-încet prinde contur o nuvelă pentru copii, așa
că nu reușesc să mă plictisesc, dinpotrivă, sunt mereu în criză de timp.
R. I.: Din surse demne de încredere am aflat că ați editat recent un roman nou…
N. R.: Tocmai de el voiam să amintesc. E o apariție proaspătă-proaspătă și-i sunt
recunoscător colegului Lucian Vasiliu de la Iași, care diriguiește editura Junimea. E vorba de
romanul Pușlamielul, o narațiune mai specială despre cei trecuți prin experiența regimului
imperial sovietic, adică despre noi, basarabenii…
R. I.: Din câte îmi dau seama, și aici avem de a face cu o invenție lexicală. Oricum, îi doresc
și acestui roman să aibă succes la cititori, să-i captiveze până și epilogul, precum se întâmplă
în Șobolaniada, din care citez: „Din motive bine cunoscute, lipsa resurselor financiare, dar și
a sponsorilor tot mai puțini, această carte și-a așteptat întâlnirea cu Măria ta, dragă cititorule,
mai bine de doi ani. E adevărat că la începutul anului am reușit să editez pe cont propriu trei
nuvele pentru adolescenți adunate sub o copertă cu titlul după nuvela omonimă Ploaia de
aur. Această culegere s-a dovedit a fi o carte care mi-a adus peste 50 de scrisori de la cititori
16
din diferite localități ale republicii. Îmi este greu să explic corelația dintre cartea, pe care o ții
în mână și aceste scrisori, dar îmi vine în ajutor chiar una dintre ele de la o cititoare
neordinară din satul Cetireni, de lângă Ungheni, scrisoare pe care cu permisiunea autoarei o
reproduc fragmentar: „Mult stimate Nicolae Rusu. Vă deranjează o necunoscută pe nume
Galina Popovici. Cu câteva luni în urmă Lenuța, nepoata subsemnatei, mi-a făcut o adevărată
sărbătoare a sufletului, povestindu-mi despre întâlnirea dumneavoastră cu liceenii de la
Liceul „Vasile Alecsandri” din Ungheni. Vă scriu cel mai mut ca să înțelegeți ce minuni
poate face bunul Dumnezeu. Personal nu vă cunosc. Eu am lucrat la Teatrul Etnofolcloric Ion
Creangă. Toată viața am colindat sate, culegând folclor. Având o căsnicie prea scurtă cu
omul drag în Brașov, de doi ani sunt dată acasă de la Institutul Oncologic, că trebuia să mai
trăiesc cel puțin două săptămâni, cel mult două luni. Firea veselă, omul drag, soțul Traian
Gima din Brașov și puterea Celui de Sus mă țin în viață cu metastază de acum doi ani,
medicii spunând că-s psihic bolnavă. Adică, nebuna a uitat să moară. Eu însă continuu la
lumina candelei să citesc Biblia, pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Lucian Blaga, Emil
Cioran. Iar când durerile sunt acute mă scufund în Kant, uitând să mor. Mă iertați pentru
îndrăzneală, dar am vrut să știți că din Ploaia de aur mi-au rămas neșterse imaginea
neînfricatului păstor, care nu își caută salvare în puterea absolută a unui creator, ci în natură,
în împreunarea sa cu pomii, cu păsările, cu imensitatea cosmică. Mă ține un tei de vreo 50 de
ani din grădină. De aceea am și revenit la butucul Popovicilor. Mă rog de mă iertați. Cu
respect, Galina Popovici”.
Acest cutremurător răvaș mi-a venit pe 14 iulie, într-o marți. Da, tot într-o zi de marți. A
doua zi dis-de-dimineață mă trezi sunetul insistent al telefonului. Vocea unui bărbat mă
informa că sunt căutat de câteva zile pentru a preda la Editura Litera manuscrisul
Șobolaniadei. Cine? Cum? De unde? Dar și la alte întrebări fu nevoit să răspundă
interlocutorul meu, care s-a dovedit ulterior a fi redactorul acestei cărți. Oricum, rămăsesem
cu impresia că e vorba de o păcăleală, mai ales că manuscrisul romanului îl citiseră doar trei
dintre prietenii mei, care nici bogați nu sunt și nici la Litera nu-s angajați. Până la urmă am
aflat, stupefiat, că s-a găsit un sponsor care a ținut, generos, să editeze două cărți, una dintre
ele fiind a bunului meu prieten Vasile Șoimaru. Acesta însă a hotărât să renunțe la cartea sa,
pentru ca să apară mai întâi Șobolaniada (…)”
Iar în josul paginii o notă precizează, că pe 10 octombrie 1998, când manuscrisul acestei
cărți era gata de tipar, Galina Gima-Popovici s-a călătorit în lumea celor drepți.
N. R.: E o împletire ciudată a unei ficțiuni artistice cu viața cea reală, deși ficțiunea artistică
din Șobolaniada, dar și din celelalte scrieri ale mele, sunt plămădite din viața noastră cea de
toate zilele.
R. I.: Domnule Nicolae Rusu, dar ce reprezintă viața?
N. R.: Ce reprezintă viața? Pare o întrebare simplă. E lucru știut că ne naștem să trăim în numele
vieții pentru a o perpetua pe pământ. Dar viața nu este numai ceea ce ține de om. Viața este și
acea floare a soarelui dintr-un superb album fotografic, care oricât ar părea de incredibil a răsărit
în mijlocul șoselei, între două plăci de beton. Este o metaforă fantastică văzută de ochiul de șoim
17
al lui Șoimaru. Este cea mai frumoasă poezie, aș spune, dedicată vieții. Cred că asta este și un
simbol al românismului. Acest secol grăbit, dintr-o poezie a lui Grigore Vieru, face ca anumite
lucruri să se estompeze, să se uniformizeze, dar valorile adevărate rămân în profunzime, în
adânc, undeva în subconștient, dacă nu și în conștiința omului. Spunea Vasile Șoimaru că a fost
în munții Caucaz și acolo a întâlnit sate de români, care mai cunosc doar un cuvânt-două în limba
română, fiind asimilați deja de populația de acolo. A discutat cu un bărbat de acolo, iar acela,
fiind influențat de ideologia totalitaristă a fostului regim, atunci când auzea de România și de
români parcă îi dădea cineva cu sare în ochi, el fiind român la origine. Iar după ce Șoimaru i-a
dus peste un an albumul său Românii din jurul României cu Coloana Infinitului a lui Constantin
Brâncuși pe copertă s-a trezit ceva în el. A izbucnit din sufletul lui aidoma florii din fotografie,
răsărită din beton, și l-a rugat să-i lase și lui un exemplar de album. Înviase în el sentimentul de
apartenență la neamul românesc, de unde i se trăgeau rădăcinile. Asta e România profundă care
va exista și în pofida unor eventuale catastrofe cosmice, când ar putea să dispară popoare și țări
întregi.
R. I.: Nu am nicio îndoială, că România se păstrează și în sufletul lui Nicolae Rusu.
N. R.: După toate câte mi s-au întâmplat, din voia Domnului am supraviețuit un sfert de secol
aidoma acelui salcâm din copilăria mea, dar presupun că și grație faptului că esența firii mele are
ca temelie dragostea pentru cuvânt, pentru limba română. Acest lucru îl confirmă și poezia lui
Vasile Romanciuc, semnificativă în acest sens care-i întitulată simplu și concis: Cuvintele:
„Lăcaşuri sfinte/ ne sunt cuvintele./ Ca-ntr-o biserică/ intru-n cuvânt./ De-aici, ajung cu sufletul/
până la Tatăl nostru,/ carele este în ceruri,/ până la tatăl meu,/ care este-n pământ.”
R. I.: Nici că se putea un final mai frumos al dialogului nostru și vă mulțumesc pentru că ați
găsit timp pentru el.