IN MEMORIAM

                                   VALENTIN MÂNDÂCANU: CADENŢE FINALE

 

În ziua despărţirii de pe urmă de Valentin Mândâcanu, poate cu deosebire atunci când ne aflam lângă sicriul depus în Casa Scriitorilor, împărtăşeam cel mai acut durerea plecării lui – alături de cei mai apropiaţi, membrii familiei Mândâcanu şi rudele lor; la fel, împărtăşeam şi tristeţea inefabilă a tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit de-a lungul vieţii, iar categoria acestora se numără cu miile, cu zecile, poate chiar cu sutele de mii în mica noastră Basarabie.

Însă, în contrast cu această stare specifică despărţirii de un om drag şi valoros, cei care au venit să-l conducă pe ultimul drum nu conteneau să se mire ce zi frumoasă îi slobozise Domnul, pentru plecare, lui Valentin Mândâcanu: cu adevărat, „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, mai plină de culori, miresme şi sunete irepetabile, toate convergând spre lumina soarelui blând, ocrotitor, stimulator de viaţă.

Se părea că şi Cel de Sus îşi amintise că Valentin Mândâcanu a fost un însetat de soare, de lumină… Nu era însă un simplu îndrăgostit de aceste binefaceri ale Naturii-mame. El le capta, cu abilitatea unui pescuitor de perle pentru a ni le transmite nouă, pentru a ni le dărui generos, dezinteresat, uneori năvalnic… Era el însuşi o fire solară, optimistă, iubitoare de viaţă; avea un simţ aparte, elevat, al umorului, iar dacă se şi indispunea, uneori, apoi aproape că exclusiv atunci când vedea că starea limbii române, la noi, bate pasul pe loc, ba chiar degradează… Şi ultima sa carte, neterminată, dar pe care o clădea de un deceniu şi mai bine, risipindu-i filele săptămânal, în Flux, avea titlul Surse de lumină… El aduna surse de lumină mai puţin pentru propria-i delectare estetică şi mai mult pentru cultivarea noastră, pentru a ne face mai cunoscători, mai bogaţi, mai stăpâni în materii fine ca lingvistica, istoria, morala creştină, românismul… Este greu a spune ce contează mai mult în acest viitor volum: gândurile (cugetările, aforismele, maximele), de regulă – inedite, culese de la autori în genere notorii sau comentariile lui Valentin Mândâcanu – limpezi, precise, instructive, cu multe completări valoroase. Mai curând, trag la cântar şi una, şi alta, culegătorul Surselor de lumină concepându-şi opera după principiul vaselor comunicante. Una este cert: culegerea aceasta trebuie să vadă lumina tiparului cât mai curând, nu numai ca un gest de omagiere a marelui dispărut, dar şi pentru a pune la dispoziţia concetăţenilor, a celor tineri, în primul rând, o nouă, accesibilă şi extrem de necesară carte românească de învăţătură – aşa cum a fost pusă la dispoziţia strămoşilor noştri Cazania lui Varlaam, în 1643, apoi şi Pravila lui Vasile Lupu, în 1645, ambele aceste lucrări, atât de diferite ca mesaj, având acelaşi subtitlu: Carte românească de învăţătură.

Cu diferite ocazii, am fost prezentat ca un discipol al lui Valentin Mândâcanu şi trebuie să recunosc: am acceptat cu plăcere, cu mândrie, acest calificativ, deşi, cu regret, nu am avut norocul de a lucra în preajma sa, de a beneficia de atuurile şcolii sale de traducător, redactor-stilizator, de om cu şcoală românească şi de cultură universală. Pe de altă parte, însă, orice discuţie, telefonică sau pe viu, cu Valentin Mândâcanu, a fost pentru mine mai mult decât o prelegere universitară; orice studiu, orice carte a sa au contat pentru mine cât numeroase monografii cu sigla Academiei de Ştiinţe… Din acest unghi de vedere, noi, adică reprezentanţii generaţiilor de după Valentin Mândâcanu (dar şi unii semeni de ai lui, dar şi unii mai tineri decât noi!) suntem cu toţii discipoli ai Maestrului limbii române din perioada când limba noastră a fost răstignită în spaţiul dintre Prut şi Nistru, dar şi hăt la răsărit de Nistru. În această ordine de idei, noi suntem nişte norocoşi… Mare a fost norocul nostru de a-l fi avut pe Valentin Mândâcanu, de a-i fi citit articolele, cărţile, prelegerile, traducerile. Ca să nu mai vorbesc de atitudinea lui, căci, tot ce a realizat Maestrul a avut drept imbold angajarea, principialitatea, un simţ deosebit de acut al răspunderii pentru destinul limbii române din Basarabia, iar în ultimă instanţă – şi pentru soarta necăjiţilor ei vorbitori.

Norocul nostru de a-l fi avut pe Valentin Mândâcanu rezidă şi în faptul că nicăieri în imperiul sovietic, în nicio altă republică unională, nu s-a aflat un alt lingvist – un alt intelectual şi patriot de clasa cea mai înaltă – care să pună la dispoziţia conaţionalilor un îndreptar al celor mai frecvente greşeli, al celor mai supărătoare, mai stricătoare de limbă maternă abateri, generate inclusiv sau în primul rând de nefasta influenţă a limbii ruse, greşeli ce trebuiau considerate însă doar ca nişte reflexe ale unei înrâuriri benefice. Da, a apărut ceva similar în fiecare din cele trei ţări baltice, apoi la armeni, la georgieni, la tătari, numai că acolo au fost editate volume solide, cu iz academic, pe când cărţile lui V. Mândâcanu (ca şi articolele şi prelegerile lui, de altminteri) excelau prin accesibilitate, prin comoditate – inclusiv în sensul cel mai direct al cuvântului – mai întâi Exprimarea corectă (1967), apoi şi Cuvântul potrivit la locul potrivit (1979, 1987). Erau nişte cărţi dintre cele pe care e o plăcere să le iei în mână, să le răsfoieşti, apoi să şi le citeşti, o dată, şi încă o dată… ca să revii la ele ori de câte ori ai scăpări, hibe sau îndoieli în materie de corectitudine a exprimării. Oricine a dorit, oricine a avut puterea de voinţă să citească atent Cuvântul potrivit la locul potrivit – cu certitudine că şi-a îndreptat vorbirea şi scrierea, a putut, odată şi pentru totdeauna, „să şteargă slinul, mucegaiul” din minte şi din suflet, după care a putut ieşi cu inima curată şi cu vorba aşezată în faţa conaţionalilor, mulţumind lui Dumnezeu şi lui Valentin Mândâcanu că s-a putut debarasa de execrabilul jargon ruso-român ce mai face şi acum ravagii printre cei mai mulţi băştinaşi ai acestui pământ.

Dar nu numai acesta a fost impactul benefic al neobişnuitei activităţi de lingvist, de cultivator şi ocrotitor al limbii a lui Valentin Mândâcanu. Prin cărţile sale, mai curând fără să bănuiască, V. Mândâcanu „a dat dezlegare” şi altor lingvişti, predispuşi să se ocupe de cultivarea limbii române – o îndeletnicire ingrată, problematică, în genere, pe atunci, în Basarabia sub ocupaţie sovietică. Generaţiile de astăzi nici nu-şi pot imagina în ce ar fi putut consta caracterul ingrat şi problematic al unui domeniu parcă inofensiv al lingvisticii practice. Or, problema rezida, în primul rând, în specificul Basarabiei: pentru noi, corect înseamnă – româneşte, iar acest simplu, evident adevăr nu putea fi enunţat! Mai mult, nu se permitea nici să faci vreo trimitere la dicţionarele explicative, nici la scrierile lingviştilor de la Bucureşti… În Cuvântul potrivit la locul potrivit, autorul a combătut cu resurse proprii – clare, ingenioase, convingătoare, dar şi fine, diplomatice – greşelile generate de influenţa devastatoare a limbii imperiale (înrâurire ce trebuia să fie numită numai benefică, după cum şi limba rusă trebuia calificată exclusiv ca măreaţă şi cea mai sigură sursă de îmbogăţire a limbii vorbite în orice republică din URSS). Şi iată că după apariţia îndreptarului, cei care scriau articole, făceau emisiuni, ţineau prelegeri de cultivarea limbii sau, pur şi simplu, îi corectau pe alţii, nu mai trebuiau să rişte făcând trimiteri la vreun dicţionar, studiu, articol sau la vreun lingvist de la Bucureşti, deja era suficient să facă trimiterea la cartea lui V. Mândâcanu. De atunci, expresia Aşa spune Valentin Mândâcanu” (cu variaţiuni: „Aşa e la Valentin Mândâcanu”; „Aşa e în Cuvântul potrivit la locul potrivit…”) a devenit sinonimă cu atotbiruitoarea exclamaţie: „Aşa e corect! Aşa e româneşte!” Nu ştiu care alt lingvist de la noi să se fi bucurat de o recunoaştere mai mare, mai frumoasă, mai sigură în timpul vieţii…

Din acest punct de vedere, Valentin Mândâcanu este o fericită replică a lingvistului de notorietate mondială Eugeniu Coşeriu… Se pare că nu întâmplător a dispus soarta să fie consăteni, născuţi ambii în comuna Mihăileni din preajma Bălţilor. Mai mult, Roman Mândâcanu, tatăl lui Valentin, i-a fost învăţător lui E. Coşeriu; a fost, desigur, învăţător şi pentru propriul fiu. Peste ani şi decenii, destinul a răsfirat în impresionante zigzaguri drumurile vieţii lor. E. Coşeriu a ajuns în Italia, apoi în America Latină, apoi în Germania, unde a dezvoltat noi teorii în lingvistică, uimind prin ele comunitatea ştiinţifică din lume, care îl apreciază ca pe cel mai mare lingvist al planetei, la răscrucea secolelor XX-XXI. Valentin Mândâcanu a trebuit să rămână la baştină, să muncească în cu totul alte condiţii. Dar şi el şi-a putut uimi – conaţionalii, prin lucrări cu un greu estimabil impact practic; pe mulţi chiar fericindu-i, căci i-a ajutat să devină nu numai mai culţi, mai rafinaţi, dar şi mai demni, limba maternă fiind unul dintre primele însemne ale demnităţii naţionale şi umane. Mai important mi se pare însă acest amănunt: de pe meridiane diferite, în anturaje diferite, de la tribune diferite, şi E. Coşeriu, şi V. Mândâcanu, au făcut acelaşi efort, atenţionându-şi conaţionalii şi străinii de un adevăr pe care mihăilenenii noştri îl ştiau cel mai bine şi anume că: „A promova sub orice formă o limbă «moldovenească», deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie, şi din punct de vedere politic e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural”.

Odată cu plecarea lui Valentin Mândâcanu noi am pierdut un model – nu numai de exprimare frumoasă, curgătoare, nuanţată – dar şi de verticalitate, principialitate, de dragoste sinceră pentru poporul din care se tragere şi de răspundere pentru destinul său. În probleme de corectitudine a limbii vorbite şi / sau scrise la noi, V. Mândâcanu a fost nu că ferm, principial, dar intransigent: nici o dată nu a acceptat că s-ar putea spune „şi aşa, şi aşa”, nu a făcut concesii celor care ar fi dorit – din raţiuni politice sau de comoditate proprie – să imprime românei din Basarabia o culoare specifică. La fel de ferm, până la o admirabilă intransigenţă – a fost dânsul şi în problema glotonimului, denumirii limbii: Româna, şi punctum! – convins fiind, şi pe alţii convingându-i, cu exces de argumente, că „moldoveneasca” este un politonim generator de probleme, aducător de necazuri, multe dintre care ne-au înveninat şi continuă să ne mai învenineze existenţa cotidiană. Să nu uităm că asupra acestei axiome V. Mândâcanu a insistat public, încă în 1988, expunându-se unor primejdii reale: eseul-manifest Veşmântul fiinţei noastre, inserat de Dumitru Matcovschi în nr. 4 al revistei Nistru, a generat o nemaipomenită euforie şi mobilizare a basarabenilor cu simţire românească, dar tot această scriere i-a pus pe jar, nu alta, pe ocupanţi şi pe acoliţii lor locali, făcându-i să-şi scoată grabnic armele din teacă, să le ascută mai bine, să le ţină mereu gata de a lovi.

Valentin Mândâcanu a oferit şi un model de comportament rafinat, de autentic intelectual. Era elegant nu numai la vorbă, dar şi la maniere, şi la îmbrăcăminte – efect al bunei-creşteri de acasă, dar şi al educaţiei din şcoală, din liceu, pe care l-a făcut într-o epocă de, orice s-ar spune, relativă înflorire a societăţii basarabene ca parte a României Mari, dacă e să ne referim, cel puţin, la intelectualii basarabeni, alţi beneficiari ai stării de lucruri existentă atunci fiind ţăranii noştri, care nu întâmplător au fost expuşi masiv deportărilor de către invadatorii sovietici. L-am auzit personal pe Valentin Mândâcanu spunând că tot ce are mai valoros în el, ca intelectual şi ca român, datorează şcolii româneşti, liceului de la Craiova, iar mai larg – anilor trăiţi în România întregită (a se vedea, în această ordine de idei, cărţile Între acasă şi acasă, 2000, şi Spărturi în gheaţa tăcerii, 2008). Pe acest fundal este întru totul explicabilă apariţia superbului eseu Elogiu interbelicului românesc – o adevărată perlă a eseisticii angajate, civice, dar şi o excelentă replică dată tuturor denigratorilor frumosului din existenţa noastră românească, o replică de care era (şi mai este!) nevoie în condiţiile în care la noi denigrarea a tot ce e românesc a devenit o profitabilă şi, deci, atractivă îndeletnicire a sute de neisprăviţi, oameni privaţi de orice urmă de moralitate, unii numindu-se doctori, alţii profesori, cei din a treia categorie – analişti politici şi tot aşa.

În liceu, V. Mândâcanu a făcut ca şi toţi colegii săi străjerie. Nu-şi putea imagina, desigur, pe atunci, că destinul îi va rezerva încă mulţi ani calitatea de străjer – străjer al limbii române, aflată din anii ’40 ai secolului trecut într-o stare specifică, încă greu de calificat, decât poate prin clasica metaforă: se află între agonie şi extaz. Lui V. Mândâcanu îi plăcea să numească pe lingviştii, ziariştii, profesorii care se ocupau (şi) de cultivarea limbii – ostaşi ai limbii române. El însuşi a fost un brav ostaş, ba, cred, un excelent ofiţer, al acestei armate prea paşnice şi prea de tot slab dotată. Şi-i mai plăceau maestrului vorbele de duh, el însuşi fiind autor a numeroase fraze pitoreşti, de natură să descreţească şi cea mai încruntată frunte. Avea şi nişte toasturi inimitabile… inclusiv unul care suna astfel: „Urez Limbii Române să ne trăiască mulţi ani înainte!” Şi ori de câte ori auzeam această frumoasă urare, îmi veneau în minte cuvintele distinsei lingviste Mioara Avram, spuse cu vreo două decenii în urmă: „Soarta limbii române la est de Prut depinde în mare măsură de felul cum şi câţi vor înţelege rostul eforturilor lui Valentin Mândâcanu de a vă învăţa a pune cuvântul potrivit, la locul potrivit…”

Reproducând citatul de mai sus, mă gândesc acum cu emoţie şi la neuitata noastră Învăţătoare de la Bucureşti. Mioara Avram a fost dintre nu prea numeroşii „regăţeni” care considerau un veritabil miracol păstrarea limbii române în Basarabia aflată sub ocupaţie rusească de peste 150 de ani. Din aceste raţiuni ne atrăgea atenţia la greşeli, la abateri, la inadvertenţe cu multă delicateţe, cu prudenţă chiar, mai întâi preferând să ne încurajeze, uneori dându-ne şi avansuri. Totodată, a ştiut ca nimeni să aprecieze contribuţiile meritorii ale intelectualilor basarabeni implicaţi în opera de cultivare, apărare şi promovare a limbii române, în spaţiul dintre Prut şi Nistru şi chiar mai departe, spre est, pe unde au mai rămas vorbitori ai graiului moldovean. Inclusiv, după cum sper că v-aţi convins, pe Valentin Mândâcanu. Astfel, Mioara Avram a recompensat, într-o anumită măsură, o gravă scăpare (scăpare oare?) a oficialilor de la Bucureşti. Doar cel care ar fi meritat cele mai înalte, cele mai importante distincţii şi / sau demnităţi academice din partea României – mă refer, desigur, la regretatul Valentin Mândâcanu – nu s-a bucurat de nici un însemn al preţuirii, al recunoaşterii venit de la Cotroceni, de unde, vine şi spre Basarabia câte o ploiţă cu Stele… Nu s-a putut bucura chiar dacă într-acolo au fost trimise şi nişte memorii în acest sens…

Acum, dacă deja şi sufletul lui V. Mândâcanu s-a înălţat spre ceruri, vreau să spun, să repet, pentru cei care l-au cunoscut şi l-au apreciat, dar şi pentru cei care trebuie să-i cunoască opera, căci numai astfel vor putea-o preţui: numărul celor care înţeleg tot mai bine rostul muncilor şi speranţelor Maestrului, dacă nu e în creştere, cu certitudine nu e în scădere. Iar Limba Română va trăi mulţi ani şi secole înainte, şi în spaţiul dintre Prut şi Nistru, inclusiv graţie prezenţei pământeşti a lui Valentin Mândâcanu printre noi. Şi noi, cei care mai suntem aici, îi vom putea aduce omagiul cel mai bine meritat aplecându-ne cât mai des asupra scrierilor sale.

 

            Vlad POHILĂ