Prezentat ca fiind cel mai bun model pentru societăţile noastre, multiculturalismul a dat greş până acum. Deoarece, ca să putem convieţui paşnic cu Celălalt, trebuie mai întâi să fim în acord cu noi-înşine, ceea ce Europa nu reuşeşte, explică filosoful polonez Marcin Król.
Începând din anii ’70, multiculturalismul era nu numai o realitate în ţări precum Statele Unite ale Americii, dar şi un standard. Acesta trebuia să fie sprijinit prin promovarea diversităţii, care, desigur, nu ducea lipsă de un anume farmec. Dar trebuia, de asemenea, respectat, întrucât era expresia „identităţilor” diverse ale diferitelor grupuri sociale, în special naţionale şi tribale, dar şi sexuale şi generaţionale.
La un moment dat, numărul de publicaţii şi de conferinţe privind„Multikulti” a depăşit toate limitele rezonabilului, şi mulţi oameni (printre care şi eu) au început să ia peste picior această nouă „modă”, ca să nu o numim obsesie.
Şi totuşi, trebuie mărturisit că multiculturalismul, administrat moderat, era în definitiv mai bun decât cele două fenomene cu care ne confruntăm astăzi. Primul este o anume tendinţă de a înlocui multiculturalismul cu o acceptare necondiţionată a tuturor fenomenelor culturale, indiferent de originea şi de contextul lor politic, religios, social, sau spiritual. Cu alte cuvinte, romanele scandinave, filmele iraniene, muzica indiană şi medicina orientală sunt toate bune. „Toate bune” înseamnă de asemenea că ducem lipsă de o scară de valori în raport cu cultura noastră (europeană), dar tot ceea ce este bun este bun, chiar dacă nu ştim de ce.
Cel de-al doilea fenomen care ia locul multiculturalismului este monoculturalismul, strâns legat de ideile naţionaliste, care, deşi intelectual stângace, sunt surprinzător de populare. Într-o anumită măsură, multiculturalismul a apărut întocmai în opoziţie cu monoculturalismul. Dar naţionalismul nu este singurul adversar al multiculturalismului. Ostilitatea faţă de celelalte culturi şi civilizaţii este din ce în ce mai accentuată în sondajele conduse printre comunităţile de imigranţi din diferite ţări europene. Aşa cum este vizibilă şi în discursurile, uneori oficiale, ale conducătorilor anumitor ţări musulmane.
O chestiune de proximitate
Cea mai mare virtute a ideii de multiculturalism, în mare parte subestimată în ceasul său de glorie, era cu certitudine conştiinţa unei multitudini de culturi şi a diferenţelor lor. Unele persoane împingeau analiza puţin prea departe pretinzând că aceste culturi multiple nu erau numai diferite, ci complet echivalente, sau la fel de preţioase.
Fără a vrea în mod special să apăr o anumită idee eurocentristă, trebuie totuşi recunoscut că existenţa a numeroase culturi şi acceptarea acestei existenţe nu împiedică faptul că a noastră ne este în mod natural mai apropiată, sau cel puţin ar trebui să fie astfel. Fiecare cultură reprezintă sau promovează valori specifice, iar, ca occidentali, pur şi simplu, nu putem adera la unele dintre ele. Ca de exemplu legile în privinţa femeilor în anumite ţări musulmane, sau practicile culinare consistând în consumul, în unele ţări din Orientul Îndepărtat, animalelor de companie pe care aici le îndrăgim.
În mod interesant, post-multiculturalismul se dezvoltă din ce în ce mai mult în societăţile care întâmpină mari probleme, adeseori încă nerezolvate, legate de diversitatea culturală.
Este mai întâi vorba despre imigranţii care, deşi lucrători şi indispensabili, nu au nicidecum intenţia de a participa la cultura sau politica ţării în care îşi au reşedinţa. Ceea ce creează o adevărată problemă, nu numai pentru le sunt datorate aceleaşi prestaţii sociale ca şi restului societăţii (educaţie, sănătate), dar şi pentru că nimeni nu are instrumentele pentru integrarea lor în comunitate, astfel încât ei să aibă aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi ceilalţi cetăţeni.
Acest fenomen este deosebit de vizibil în Olanda, dar şi în Germania sau Franţa. Unele ţări au experimentat diverse forme de constrângere „soft”(ca de exemplu, învăţarea istoriei ţării), dar aceste experienţe nu au sedus nici prin esenţa lor, nici prin eficienţă.
La urma urmei, unii imigranţi, mai ales cei musulmani, vin din ţări care încurajează făţiş o poziţie antioccidentală. De ce ar deveni ei deodată bărbaţi şi femei ai Occidentului? De ce ar trebui să devină brusc occidentali? Pe de altă parte, dacă aşa vine treaba, ne putem cu adevărat permite o astfel de prezenţă cu milioanele? Nimeni în Europa nu îndrăzneşte să dea un răspuns clar la astfel de întrebări, şi puţinii care o fac sunt imediat – şi pe bună dreptate – ostracizaţi drept radicali, condamnaţi şi uneori chiar acuzaţi de rasism sau fascism.
Gravitatea situaţiei actuale
Dacă, aşa cum susţine Samuel Huntington cu a sa „ciocnire a civilizaţiilor”, diferenţele culturale sunt o realitate şi se pot transforma în ostilitate la scară largă, care mai este atunci sensul multiculturalismului, şi chiar al toleranţei? Trebuie să tratăm duşmani potenţiali ca pe nişte concetăţeni, dacă nu chiar fraţi? Nu ar fi mai bine să ne întoarcem la rădăcinile, miturile, simbolurile noastre, la tradiţiile noastre, dacă nu neapărat europene, măcar naţionale?
Dar şi în acest caz se dovedeşte rapid că în realitate nu ne putem agăţa de nimic. Deşi apar opere culturale din teritorii europene puţin cunoscute până acum, cum ar fi thrillerele suedeze, această revenire la tradiţie nu serveşte decât pentru a explora colaborarea suedeză cu Germania nazistă. Adevărul este că lozincile pline de mândrie despre rădăcinile europene sunt în general goale de sens.
Un studiu psihologic al vieţii de zi cu zi demonstrează că suntem mai susceptibili de a găsi un consens cu ceilalţi dacă ne simţim bine cu noi-înşine. Fenomenul post-multiculturalismului este rezultatul faptului că în Europa nu ne mai simţim bine cu noi-înşine, şi nu ştim cum să rezolvăm acest disconfort.
Niciuna dintre metodele anterioare nu pare a mai fi aplicabilă: nici împărţirea lumii între „noi” şi „ceilalţi barbari”, nici fascinaţia Iluminismului pentru „roşu şi negru”, ca minuni ale naturii, şi nici povara imperialistă a „omului alb”.
Multiculturalismul era într-adevăr ultima tentativă rezonabilă, deşi uneori exagerată, de a rezolva această problemă lăuntrică. Astăzi, situaţia este mult mai gravă: fie decidem că ceilalţi nu există, fie că trebuie să le punem zăgazuri fizice şi spirituale, ceea ce nu poate duce decât la dezastru.
Restituiri ( din masmedia adunate )….
Multiculturalismul, „un eşec în Europa”
februarie 11 2011 – 10:45 (Radio Romania)
Multiculturalismul este un „eşec” în Franţa şi în întreaga Europă, deoarece „există prea multă preocupare pentru identitatea celui care soseşte şi prea puţină pentru identitatea ţării care îl primeşte”, a declarat preşedintele Nicolas Sarkozy, citat de AFP.
Nicolas Sarkozy se alătură astfel declaraţiilor cancelarului german Angela Merkel, care apreciase la 16 octombrie 2010 că modelul unei Germanii multiculturale, unde coabitează în armonie diverse culturi, „a eşuat complet”.
Premierul britanic David Cameron a subliniat de asemenea la 5 februarie 2010 la Munchen, că „doctrina multiculturalismului de stat”, care încurajează „diferitele culturi să trăiască separat unele de altele”, a EŞUAT.
În cadrul unei emisiuni televizate difuzate joi, preşedintele Nicolas Sarkozy răspunzând unei întrebări asupra problematicii multiculturalismului, a oferit ca exemplu islamul, în contextul în care dezbaterea asupra locului acestei religii în societate este din ce în ce mai importantă în Franţa, unde locuiesc între 5 şi 6 milioane de musulmani.
„Compatrioţii noştri musulmani trebuie să poată trăi şi practica religia, la fel ca orice alt compatriot” de altă religie, „dar nu poate fi vorba decât de un islam al Franţei şi nu de un islam în Franţa”, a afirmat preşedintele francez.
“Comunitatea naţională franceză nu vrea să-şi schimbe modul de viaţă, stilul de viaţă, egalitatea între bărbaţi şi femei, libertatea pentru copii de a merge la şcoală”, a mai spus Nicolas Sarkozy.
În Franţa, lidera de extremă dreapta Marine Le Pen a provocat indignare când a făcut o paralelă între rugăciunile musulmane pe străzi şi ocupaţie nazistă.
Legat de acest fapt, Nicolas Sarkozy, a apreciat că „nu vrem ca în Franţa cineva să se roage în mod ostentativ pe stradă”, dar este „normal” să existe moschei”, iar „rugăciunea nu ofensează pe nimeni, însă nu vrem un prozelitism religios agresiv”.
În Franţa a fost adoptată recent o lege prin care se interzice integral purtarea vălului islamic.
PS. ….MAI AVEM DESTULE ,,MOSTRE” …..
Citez :
Nimeni în Europa nu îndrăzneşte să dea un răspuns clar la astfel de întrebări, şi puţinii care o fac sunt imediat – şi pe bună dreptate – ostracizaţi drept radicali, condamnaţi şi uneori chiar acuzaţi de rasism sau fascism.
Cum adica „pe buna dreptate” ? Daca ni se baga pumnul in gura cand deschidem gura este considerat pe buna dreptate ?
Pentru cine voteaza autorul articolului ?
Alt citat :
Adevărul este că lozincile pline de mândrie despre rădăcinile europene sunt în general goale de sens
Chiar asa ?
Iar citez :
Fenomenul post-multiculturalismului este rezultatul faptului că în Europa nu ne mai simţim bine cu noi-înşine, şi nu ştim cum să rezolvăm acest disconfort.
Probabil ca europenii sunt prosti facuti gramada daca au ajuns pana acolo incat nu stiu sa-si rezolve disconfortul. Se pare ca trebuie sa vina cineva din afara Europei ca sa-i „rezolve”.
Un nou citat :
povara imperialistă a “omului alb”.
Ce sintagma bolsevica! Cum majoritatea europenilor sunt crestini, ar fi interesant pe cine deranjeaza atat de mult existenta crestinilor europeni de sunt vazuti ca niste imperialisti.
Si dizertatia se incheie apoteotic cu o dilema :
Astăzi, situaţia este mult mai gravă: fie decidem că ceilalţi nu există, fie că trebuie să le punem zăgazuri fizice şi spirituale, ceea ce nu poate duce decât la dezastru.
Din aceasta „dilema”(falsa dupa opinia mea) nu se poate iesi decat prin asimilarea europenilor si a culturii lor de catre „ceilalti”(nu apare clar in text car ar putea fi ceilalti).
PS. Nu-s aparatorul crestinismului european, eu fiind adept al materialismului dialectic si istoric, dar ma intriga atacurile perfide contra europenilor(eu mi-s european , nu patagonez) prin lovituri executate sub centura.
Deși pare vulgar și banal, cultura se originează în activitatea umană de căutare a mijloacelor de satisfacere a necesităților individuale și grupale.
Un prim punct de plecare este nonidentitatea dintre indivizi și grupuri. De aici decurge faptul că nu avem aceleași necesități nici ca indivizi nici ca grupuri. Chiar în cazul nevoilor primordiale ca de exemplu nevoia biologică de aer noi nu avem nevoie de același fel de aer. Din această perspectivă compoziția și structura individuală și de grup determină nevoi și funcții diferite.
Pe de altă parte chiar dacă a m fi identici individual sau grupal nu am avea oricum condiții de satisfacere identice. Condițiile în care are loc satisfacerea nevoilor individuale pot fi cel mult asemănătoare.
Prin urmare nu are de unde să iasă identitatea unificatoare nici măcar între culturile individuale și cu atât mai puțin între culturile grupale.
Consecințele celor două grupuri de factori diferențiatori, respectiv nonidentitatea indivizilor și grupurilor și nonidentitatea condițiilor de satisfacere a necesităților este diversitatea culturală. În cursul viețuirii experiențe difeite generează culturi diferite. Dacă ești un grup parazitar pe lângă un popor muncitor atunci tu nu vei învăța munca ci înșelăciunea, prostituția, furtul și toate celelalte activități implicate de aceste moduri parazitare de viețuire.
Nepotrivirea dintre bunurile apreciate de indivizi și grupuri vin din experiențe diferite ale satisacerii ce duc la deprinderi, automatisme statornicite prin întărirea dată de satisfacția consumului. Adică dacă o fată simte că mânăncă bine la Mac Donald din banii obținuți prin activitate sexuală va considera organul sexual de o mare valoare economică. Tot așa țiganul care fură bine în Germania și vede că ca reușit să facă o vilă în Timișoara fără să îi facă statul creștin nimic atunci el va aprecia foarte mult abilitatea sustragerii bunurilor materiale de la cei ce muncesc. Acestă valoare a furtului va fi transmisă ca element cultural din tată în fiu devenind chiar o instituție a culturii țigănești.
Revenind la generalitatea impusă de problemă trebuie să considerăm cultura în dinamica sa care este inevitabilă. Coexistența culturilor și implicit multiculturalismul nu este decât o fază: faza de întâlnire. La baza existenței omenești nu stă spiritul ci animalitatea. Coexistența indivizilor și grupurilor forțează corcirea. Corcirea duce la apariția unei populații de corcituri. În această fază a apariției corciturilor are loc un proces de osmoză în care în mod normal rămân în vigoare doar acele elemente ale culturilor aflate în interacție care sunt apreciate ca necesare vieții populației nu apărute prin metisare. De exemplu la întâlnirea dintre români și țigani dacă românii și țiganii conviețuiesc și se corcesc corciturile vor lua de la țigani abilitatea înșelăciunii, furtului și prostituției ca bunuri verificate sub aspectulutilității, eficacității iar de la români vor lua bunurile materiale consumabile, sedimentate multisecular prin muncă privată de satisfacții. Noua cultură va fi o cultură unică și unitară ce combină fruectele a două experiențe diferite: experiența parazitismului social și experiența naivității creștine.
Multiculturalismul nu poate deci să existe ca permanență deoarece cultura este mijloc de satifacere primordial și indirect biologică. Ceea ce nu satisface biologicul este de regulă respins sau ignorat ca nonvaloare. Ceea ce se pretinde a fi bun de valoare transcendentală nu funcționează decât pentru creatorii acelui bun. Pentru intrușii unei comunități bunurile trancendentale cum ar fi binele absolut, adevărul suprem, etc. nu sunt decâ mijloace ordinare de subminare a colectivității pe care intrușii vor să o paraziteze sau să o suprime. A se vedea cazul creștinismului utilizat de țigani ca mijloc de subminare a românității.
[…] Autor: Ion Coja Sursa: Ion Coja […]
oamenii care apartin unor culturi diferite nu pot convietui in mod pasnic.treptat conflicte de tot felul se vor naste ducand la adevarate revolte.franta,germania,anglia etc. constituiesc cel mai bun exemplu.gm
Multiculturalismul este in esenta o alta scula cu care se mestereste la opera de globalizare.
La fel ca si protectia exagerata a minoritatilor presupune TOLERANTA ridicata la nivel de ideologie obligatorie.
Unul din primele experimente de acest gen a fost formarea Statelor Unite ale Americii,un stat format numai din emigranti proveniti cu precadere din Europa si care au sfirsit prin a se intelege relativ bine intre ei dar nu i-au acceptat pe nativii americani si pe cei proveniti din Africa.
Un alt stat care pare un experiment multicultural este Brazilia unde o mare parte a populatiei este metisata,semn al tolerantei si al intrepatrunderii etno-culturale.
In China sint o multitudine de comunitati care au traditii graiuri si scrieri diferite si la unificarea lor se lucreaza inca din perioada imperiala.
In India se incearca prin occidentalizare demontarea sistemului social inpartit pe caste. Castele sint in sine culturi diferite prin definitie si cu greu reusesc sa intre in osmoza. In India se fac anual mii de filme cu care se incearca sa li se schimbe mentalitatea.
In fosta URSS ,un imperiu multicultural inca din perioada tarista ,s-a practicat o rusificare fortata prin impunerea limbii ruse ca limba oficiala si cu predare obligatorie in scoli.
Rusificarea a fost atit de profunda incit la un moment dat s-au speriat si rusii si au creeat la Moscova un institut ,un fel de muzeu pentru consemnarea traditiilor ,limbilor si culturilor disparute sau pe cale de disparitie.
In Rusia de astazi Putin a spus cit se poate de clar ca nu Rusia are nevoie de minoritati ci minoritatile au nevoie de Rusia si cui nu-i convine e liber sa plece punct.
O Europa multiculturala e de neconceput fara o dominanta engleza ,franceza sau germana.
Inca nu s-a transat care dintre cele trei natii isi va pune pecetea pe o cultura unica europeana .
Mai exista in Europa si fenomenul imigratiei islamice masive,care combinat cu politica fortata de acceptare a minoritatilor duce la oprimarea nationalismului ca fiind incorect politic.
Asta pentru ca multiculturalismul este doar faza premergatoare a uniculturalismului,care de fapt este scopul final, dar pentru asta trebuie sa dispara nationalismul care incurca tare mult socotelile globalistilor.
Daca privim adinc in istorie ne amintim de Imperiul Babilonian in capitala caruia traiau reprezentanti din toate natiile si etniile si triburile de sub stapinirea imperiala.
Lasind deoparte povestea biblica cu Turnul Babel care poate fi o pilda prin care ni se transmite un mesaj,noi ,romanii am ramas in cultura populara cu o expresie pe care o folosim atunci cind nu se intelege om cu persoana :BABILONIE
Cam asta s-ar putea sa iasa din experimentul asta de globalizare,in care multiculturalismul e o faza catre o cultura unica ,un guvern unic ,o religie unica ,un sistem financiar unic dar la care nu se va putea ajunge pentru ca de fapt se va creea o mare babilonie .