Capitolul XVI
LA NIVELUL PLANETAR

— Aş semnala o informaţie care, deşi n-am înţeles-o prea bine, s-ar putea să aibă o legătură cu tragedia morţii lui Culianu: apropierea lui Culianu de „un alt mentor” al său, despre care nu am auzit şi nu ştiu nimic, Hans Jonas, cercetător pasionat al unor terenuri deasemenea periculoase, mişcătoare: „rebelele secte gnostice secrete”. Ce ştiţi despre acest autor, despre acest domeniu?
— Nimic! Nimic altceva decât că, cu siguranţă, ele nu sunt numai secrete, ci şi primejdioase! Cine ştie? … Aş putea paria că dacă se va afla cauza asasinării lui Culianu, explicaţia îi va dezamăgi pe toţii amatorii de senzaţional!
— Şi atunci noi ce rost mai are să pierdem atâtea nopţi în discuţii?! În acest dialog?!
— Are rost, dacă şi pentru că nu se va afla cauza acestui asasinat! Iar dacă nu se va afla asta înseamnă că explicaţia acestei crime, motivarea şi motivul ei, nu e deloc obişnuită! De aceea nici nu se va afla! În schimb, asta nu-i va împiedica pe unii să emită ei ipoteze dintre cele mai verosimile şi mai credibile la nivelul cititorului obişnuit, ipoteze absolut diversioniste. Dialogul nostru are menirea să răspundă acestor diversiuni, îndeosebi celor croite după o strategie antiromânească, aşa cum este versiunea lui Ted Anton & his orchestra!
— Îmi îngădui să vă semnalez un gând al lui Ted Anton, care pare că ştie mai mult decât ne spune. La pagina 146, sus: „studiile sale legate de idei şi putere îl împingeau spre probleme extrem de incomode pentru un regim totalitar. Şi s-ar fi putut ca poliţia secretă (adică securitatea – n. n.) aflată în capitalele lumii să-l descifreze cu mai multă perspicacitate decât cititorii săi academici, sau să intuiască evoluţia sa viitoare mai precis chiar decât el însuşi. Explorarea în deplină libertate a modelelor subiacente istoriei cuprinsă în scrisul său era neliniştitoare pentru oricine deţinea putere şi avea ceva de ascuns”. Repet: „neliniştitoare pentru oricine deţinea putere şi avea ceva de ascuns”!
— Da, este un citat interesant. Mi-a scăpat şi ăsta!… Îmbătrânesc!…
— N-am vrut să vă…
— Îmbătrânesc, dar nu mă ramolesc!… Ştii ce scrie Sextil Puşcariu, în Dicţionarul său, la cuvântul moş? Moş este „un bărbat trecut de 50 de ani”!… Eu am deja 55!… Aşa că hai să mai subliniez şi eu ceva ce ţi-a scăpat dumitale, în citatul propus: „explorarea în deplină libertate a modelelor subiacente istoriei cuprinsă în scrisul său”… Ce sunt aceste modele subiacente istoriei? De ce nu este Ted Anton mai explicit? … În plus, acest citat ne confirmă în ipoteza noastră: Culianu, recunoaşte Ted Anton, în scrisul său a explorat modele subiacente istoriei, adică aflate în ceea ce pe româneşte se numeşte „dedesubturile istoriei”. Cu asemenea explorări însă, făcute în Occident, Culianu nu devenea neliniştitor pentru poliţia secretă din România, pentru securitate, ci pentru cei care efectiv fac istorie „subiacentă”.
— Ted Anton însă îi are în vedere pe strategii securităţii!
— Nu îi are în vedere!… Zi, domnule, ca lumea: îi laudă cum n-au mai fost de nimeni lăudaţi băieţii cu ochi albaştri. Iată-i, trimişi prin marile capitale ale lumii să-l citească atent pe Culianu, ei îşi dau seama mai bine chiar decât însuşi Culianu încotro evoluează acesta ca intelectual, ca savant! Dă-ţi dumneata seama ce super-academicieni trimitea securitatea peste graniţă, în misiuni de supraveghere a românilor din exil!’ Ce tipi intuitivi fantastici! Şi la ce nivel de erudiţie intuitivi!…
— Deci nu este adevărat?
— Dar cum să fie adevărat?!
— Şi, totuşi, dacă este adevărat?
— În ce fel să fie adevărat?
— În sensul că a existat cineva, o persoană sau mai multe, mai dotaţi chiar şi decât publicul academic căruia i se adresau textele lui Culianu, şi care au fost capabili „să intuiască mai precis chiar decât Culianu însuşi, evoluţia sa viitoare”. Numai detaliul că inşii aceştia atât de dotaţi ar fi aparţinut politicii secrete din România, numai acest detaliu este îndoielnic, în rest ei nu pot fi decât într-adevăr foarte capabili!
— Cine, domnule? Care ei?
— Cei ce deţin puterea şi au ceva de ascuns! Şi pentru care Culianu devenise tot mai neliniştitor!… Acei mari specialişti în de toate care joacă şah pe tabla lumii, mişcându-ne ca pe nişte pioni sau nebuni ce suntem! Se pare că Ted Anton se gândeşte la texte precum Religia şi puterea, la preocupările lui Culianu de a afla ce au de ascuns cei care deţin puterea! Se gândeşte la asemenea preocupări şi nu le ascunde, nu le estompează!
— Da, mai sunt în carte astfel de aluzii, bunăoară la pg. 130: „studiul magiei renascentiste l-a determinat pe Culianu să se revolte împotriva unui construct unic al realului, nu numai de tip comunist, ci şi occidental”. Subliniez: „să se revolte”!
— Asta nu înseamnă că l-aţi judecat prea aspru pe acest Ted Anton’?
— Eu l-am judecat în primul rând pentru intenţiile cu care a scris această carte, pentru concluziile pe care a încercat să le impună forţând evidenţa unor fapte, a unor informaţii. Îmi pare rău pentru toată lumea, dar rămân la impresia, la convingerea că această carte a lui Ted Anton este o mostră de literatură concepută spre a-şi manipula publicul cititor!
— Discuţia noastră, dacă se va publica, nu va fi şi ea tot o mostră de manipulare a cititorilor?
— Eh, cu întrebarea asta recunosc că m-ai pus în mare încurcătură!
— Eh, cât pot şi eu!… N-am altă intenţie decât aceea de a fi obiectiv!
— Asta numeşti dumneata obiectivitate? Bravo, domnule!
— Şi de ce n-ar fi?
— Păi dacă crezi că e manipulare, atunci n-o mai publicăm! Dumneata de ce te-ai angajat în acest dialog? Ce ai urmărit?
— Să aflu punctul dumneavoastră de vedere!
— Şi ai să publici tot ce ţi-am spus?
— Desigur!
— Păi, vezi? Tocmai asta n-a făcut domnul Ted Anton ăsta al dumitale!
— De ce „al meu”?
— Pentru că vrei să-l aperi, doar aşa, ca să-ţi linişteşti conştiinţa! Ca să-ţi dovedeşti că eşti „obiectiv”!
— Şi ce e rău în asta?
— E rău că vorbim de atâtea zile şi am spus-o de atâtea ori: grecul de american m-a citat pe mine, ca sursă de informaţii, m-a citat greşit, eliminând toate informaţiile care contraziceau scenariul lansat în presă imediat după asasinarea lui Culianu! Deci este o mică mare deosebire între ce faci dumneata şi ce a făcut Ted Anton! Nu fi cavaler şi generos cu cine nu merită! Dumneata cauţi adevărul şi, desigur, n-ai nici o şansă de a fi sigur că l-ai aflat, dar îl cauţi cu bună credinţă, pe când Ted Anton al „nostru” nu e preocupat să afle adevărul, ci el ştie că minte şi o face încercând să dea minciunii aparenţă de căutare a adevărului. În plus, strict gazetăreşte vorbind, discuţia pe care Ted Anton a avut-o cu mine îi oferise argumentele cu care să infirme „versiunea oficială” asupra crimei. Un gazetar veritabil este bucuros să răstoarne o asemenea versiune, să dovedească că până la el toţi, în frunte cu poliţia americană, s-au lăsat păcăliţi!… I se oferea ocazia de a da peste cap soluţia îmbrăţişată de presă şi de poliţie! De ce nu a speculat această şansă de a spori considerabil interesul pentru investigaţia sa?… Pentru acest comportament gazetăresc ciudat există o singură explicaţie plauzibilă! Ai alta? Ted Anton a fost programat, i s-a comandat să susţină o anumită ipoteză!… Iar dacă, din când în când aruncă două-trei vorbe despre cei ce deţin puterea şi fac jocul politic pe planetă, este pentru că au fost foarte mulţi prietenii şi colegii lui Culianu care i-au împărtăşit lui Ted Anton bănuiala lor că Nené a fost asasinat deoarece, savant de talie mondială, deranja pe cineva exact la acest nivel: mondial, planetar! Pe cine?
— Un moment!… Aţi propus un raţionament interesant: Ioan Petru Culianu a fost un savant de talie mondială, planetară. Acesta a fost nu numai nivelul erudiţiei sale, ci şi nivelul problemelor de a căror rezolvare s-a ocupat în scrierile sale: nivelul planetar. Cel mai probabil ar fi ca şi adversarii săi să existe ca adversari tot la acest nivel, planetar. Să fie, aşadar, nişte persoane sau o instituţie ale căror preocupări vizează întreaga planetă!
— Aşadar, asasinatul are cele mai multe şanse să se fi produs în urma unui conflict ivit la acest nivel! Planetar!
— Iar cartea lui Ted Anton încearcă, minţind, eludând toate semnele care îl contrazic, să dovedească că asasinatul s-a produs la un nivel mult mai jos, aproape josnic: al securităţii, a ceea ce a mai rămas în 1991 din securitatea ceauşistă!
— Ai înţeles mai bine decât mine însumi ce am spus, ce am vrut să spun!
— Ieri sau alaltăieri, zilele trecute, aţi definit manipularea ca pe o strategie prin care oamenii, electoratul, sunt determinaţi să se convingă de anumite lucruri. Rezultă acum că această definiţie nu este suficientă.
— Cam da!
— Deci manipularea o legaţi nu numai de dorinţa de a convinge, de strategia persuasiunii, ci şi de faptul că, la nevoie, încerci prin această strategie să dai unei minciuni prestigiul adevărului dovedit! Să produci convingeri false, eronate!
— Cam aşa!
— Credeţi că ar merita să zăbovim asupra jurământului pe care Culianu şi Carmen Georgescu, prima lui soţie, şi l-au făcut în noaptea logodnei lor? „De fi-va încălcat acest pact de vreunul din noi, fie ca acela să moară de o moarte fulgerătoare şi ruşinoasă”?
— Ştiu şi eu? … Eu n-aş zice că moartea lui Culianu a fost ruşinoasă! Nu-l descalifică!… Deşi este vădită intenţia asasinilor de a lega moartea lui Culianu de locul în care s-a produs. Recunosc, nu mi-e la îndemână „conceptul” de moarte ruşinoasă. Se lucrează cumva în vreun spaţiu cultural sau religios cu ideea de moarte ruşinoasă? Dacă da, atunci întrebarea dumitale devine foarte interesantă. Deocamdată, nu mă pricep să răspund. Oricum, este o coincidenţă în plus legată de acest asasinat, de această moarte atât de…
— N-aţi pomenit nimic până acum despre Culianu ca practicant al magiei: ghicitor în cărţi şi în alte semne, inclusiv cele care prevesteau moartea sa violentă.
— Eh, nu prea îmi vine să-l iau în serios pe Culianu ca ghicitor în cărţi! Cred că se juca, inclusiv la examenele care includeau tehnici şi procedee specifice acestei profesii. Studenţii aveau de ce să-l ţină minte pentru demonstraţiile făcute la diverse petreceri. Mi-aduc aminte de petrecerile noastre, la Bucureşti, când eram invitat de studenţii din ultimul an, de absolvenţi, ce succes aveam ghicindu-le în cafea viitoarelor profesoare de limba română!… E plăcut să croieşti destine propriu-zis imaginare. Eşti undeva în marginea literaturii, foarte aproape. Sentimentul este ciudat şi complex. Te stimulează!
— Eu mă gândeam şi la calculele pe care Culianu pretindea că le-a făcut şi care l-au dus la concluzia, încă din septembrie 1989, că în curând Ceauşescu va fi debarcat, iar Andrei Pleşu şi Dan Petrescu, cumnatul său, vor face parte din primul guvern ce se va instala la putere după căderea lui Ceauşescu. A fost un calcul sau premoniţie? …
— Dacă Culianu ar fi avut un dar al premoniţiei, şi l-ar fi descoperit mai devreme, încă de pe vremea când se afla în ţară!
— Credeţi în realitatea unor astfel de însuşiri, cum ar fi cele divinatorii?
— În general, cred în ceea ce şi înţeleg cât de cât!… În felul acesta sunt şi creştin, credincios ortodox!… Povestea asta cu ghicitul n-o înţeleg, nu e pe placul minţii mele! Dar, recunosc, am fost de câteva ori în situaţia de a constata că e ceva!… N-aş putea trece sub tăcere aceste dovezi, le pot numi aşa!
— Vă rog să povestiţi!… Măcar pentru raţiuni comerciale, publicul gustă aşa ceva!
— Maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, ar fi avut mai multe de povestit! Nici ea nu credea, dar ceda în faţa unor evidenţe. Fusese la un ghicitor, în tinereţe, dusă de o cumnată, mai mult în glumă! I s-au adeverit cam toate cele prezise de ghicitor. Prin anii ’30 România era plină de ghicitori!… În schimb, maică-mea avea vise premonitorii!… Era într-o oarecare intimitate cu Sfînta Paraschiva!… Care deseori o sfătuise şi o îmbărbătase, în anii grei, ’50-’60!…
— Dar dumneavoastră?…
— Am să mă rezum la o singură întâmplare, un prieten şi puţin rudă prin alianţă, Nelu Coman din Breaza, la care am tras de câteva ori când erau copiii mici. Om cu gospodărie mare, harnic şi el şi nevastă-sa şi toţi ai lui, dar fără copii după câţiva ani de căsnicie. Într-o zi, văzându-l cu câtă plăcere le făcea copiilor mei toate poftele, l-am întrebat care e situaţia. Soţia lui fusese pe la mai mulţi doctori, cu acelaşi diagnostic: sterilitate definitivă. L-am sfătuit să apeleze şi la fratele meu. „E cel mai bun ginecolog din România!” A văzut-o şi frate-meu, am trimis-o şi la Dan Alessandrescu, directorul de la Polizu, acelaşi diagnostic! Comentând această neplăcută situaţie, l-am sfătuit să înfieze un copil, doi. E păcat de aşa gospodărie frumoasă! Ştii ce mi-a răspuns? Că nu-şi face nici o grijă, va avea un copil, căci aşa i-a ghicit… şi a spus un nume. Un ghicitor vestit din Câmpina!… Dar mi-a spus-o cu atâta convingere că am crezut, la început, că glumeşte! Fiind de felul său şi foarte glumeţ, mucalit chiar. Zic, poate că vei avea un copil cu altă femeie! N-a exclus ideea, dar el ştia sigur că va avea un copil. Peste un an, un an şi ceva, o aduce pe nevastă-sa la spital, s-o opereze de un chist ovarian care i se formase şi, în ultima clipă, pe masa de operaţie, doctorii îşi dau seama că biata femeie era de fapt însărcinată! Cu fetiţa pe care o au acum, deja elevă!… Povestea asta n-o ştiu din auzite! Dar ceea ce m-a impresionat cel mai tare a fost credinţa liniştită şi totală pe care Nelu Goman o avea în ceea ce i se ghicise! Mi-e greu să înţeleg, adică să mă substitui, să mă bag în pielea acestor oameni!… O fi fost şi Nené Culianu din stirpea acestora?!…
— În acest caz, a prezis cu detalii surprinzătoare schimbarea de regim politic din decembrie 1989. În 1988 îi scria soră-sii, în ţară: „Se va face dreptate. Ticăloşii îşi vor lua pedeapsa”, iar în octombrie 1989, la telefon, îi va spune că „totul se va termina cu bine într-o lună sau două. Mergeţi înainte, cu încredere”. Făcând şi precizarea absolut ciudată, ciudat de exactă: „Dan – adică Dan Petrescu, cumnatul său, cel hăituit prin anchete de securitate va fi în curând în conducerea ţării”. Vezi pagina 245-246. Iar la pagina 248 aflăm că într-un text publicat într-o revistă a exilului românesc, alături de Dan Petrescu e menţionat şi Andrei Pleşu ca viitor ministru al guvernului instaurat după prăbuşirea comunismului. Şi vor fi într-adevăr amândoi în guvernul Petre Roman, la ministerul culturii, unul ministru plin, altul adjunct.
— Într-adevăr, nu se poate trece peste aceste detalii!…
— Mai târziu a vorbit despre nişte calcule pe care le făcuse, pe tabla de şah a lumii politice, şi era mândru să constate cât de corect calculase!
— Toată lumea făcea calcule, pronostica şi mai ales îşi imagina cum i-ar plăcea să fie după, după căderea lui Ceauşescu.
— Dumneavoastră ce calcule v-aţi făcut? … Cum aţi fi dorit să fie după?
— Eu, după 1984 – anul când am fost propriu-zis prima oară în Occident, zăbovind o lună întreagă pe acolo, an în care m-am dumirit şi asupra jocului ticălos pe care îl făcea „Europa liberă”, mi-am mai temperat elanurile anticeauşiste. Bunăoară, peisajul Bucureştiului răvăşit de demolări şi de vaste construcţii, – cam atunci, pe la începutul anilor ’80 s-au construit pasajele rutiere de la Obor, Piaţa Victoriei, Piaţa Unirii etc, metroul, albia Dâmboviţei, Casa Poporului şi clădirile adiacente, ce mai?! Bucureştiul era întors cu fundul în sus şi toată lumea era supărată. La Paris am înţeles că în urmă cu un secol cam tot aşa ceva făcuse şi celebrul Hausmann, de pe urma căruia au rămas marile bulevarde ale Parisului! În plus, locuind numai pe la foşti colegi, pe la prieteni, iar nu la hotel— nici nu aş fi avut cu ce bani să-l plătesc, am văzut viaţa de toate-zilele a occidentalului şi mi-am dat seama că nu stăm chiar aşa de rău cum crezusem! Adevărul era altul şi de cele mai multe ori aparenţele ne defavorizau pe noi, cei din România, dar adevărul, când ajungeai la el, repunea în drepturi încrederea mea, a noastră, în ceea ce se întâmpla în ţară! Din păcate, revenind în ţară, nu am putut discuta în aceşti termeni decât cu nevastă-mea, cu fraţii mei, cu cumnatul meu! Cu maică-mea! Mă întorsesem din Occident cu o părere mult schimbată despre ce se întâmpla în ţară. Schimbată în bine! Dar n-o puteam face publică, de teamă că nu m-ar fi crezut nimeni, ci şi-ar fi închipuit că fac jocul propagandei de partid, că sunt „omul securităţii”.
— Şi nu eraţi!
— Am să-l citez pe dl. Romul Munteanu: „câteodată îmi pare rău că n-am fost!”
— Aveţi un argument uşor de produs prin care să dovediţi că într-adevăr nu aţi fost „omul securităţii”? Vă întreb deoarece în România toată lumea suspectează pe toată lumea că „a fost”, că a colaborat cu securitatea. În plus, această suspiciune unii au creat-o şi în jurul lui Culianu! Deci, nu ieşim din subiectul cărţii!
— Uite, la Paris, am sunat-o pe Monica Lovinescu, în vara lui 1986, ca s-o fac atentă că Iancu Lucian, arestat în 1985 şi condamnat penal, ca fraudator al statului, este de fapt deţinut politic!
— E vorba de Iancu Lucian actorul, directorul teatrului din Constanţa?
— Da! În 1985 a candidat la alegerile locale, pentru un post de consilier judeţean. Iar în preziua alegerilor el a încercat, după un scenariu aventuros şi copilăresc, să ajungă în Turcia cu un vapor care pleca din Constanţa cu destinaţia Galaţi! Mă rog, ceva tragi-comic. În vara lui 1986 „Europa liberă” încă nu ştia că Lucian Iancu este deţinut politic. I-am telefonat doamnei Lovinescu – a fost prima şi singura dată când am vorbit cu dânsa – şi i-am cerut să informeze opinia publică asupra adevărului despre Iancu Lucian. Şi mi-a fost tare frică s-o sun, căci fusesem avertizat că DST, adică Securitatea franceză ascultă convorbirile telefonice ale străinilor, ale românilor îndeosebi şi, din când în când, mai face schimburi de informaţii cu Securitatea din România. Am sunat-o pe D-na Lovinescu de la un telefon public, mi-a fost teamă s-o sun de la gazda mea, Victor Smatoc. Dacă cu aşa ceva se ocupă colaboratorii securităţii, atunci nu mai e nici o ruşine să aparţii securităţii!… Să fii coleg cu Culianu, cu Noica, cu… mine!
— Ce vreţi să spuneţi cu asta?
— Vreau să spun că toţi cei care se joacă cu această acuzaţie, adresând-o şi unor oameni ca Ioan Petru Culianu, fac astfel un joc convenabil Securităţii! A cărei imagine ar avea mult de câştigat de pe urma ideii că un om ca Nené a fost susţinut de Securitate sau colaborator al acesteia! Dacă asta le-a fost intenţia, totul e în ordine! Dar dacă ei sunt nişte autentici adversari ai Securităţii, atunci să se lase păgubaşi. Sunt prea proşti, prea mărginiţi! De-a dreptul imbecili!… Eu le-aş pune acestora o întrebare: Ceauşescu a fost securist?…
— Cum adică?
— Foarte simplu! A fost sau nu? Că doar nu s-a născut preşedinte de stat! A avut şi el ascensiunea sa politică până în vârful piramidei! Ce rol a jucat securitatea în această ascensiune? A fost Ceauşescu omul securităţii?
— Şi a fost?
— Nu ştiu! Dar dacă Ceauşescu nu a fost, atunci va trebui să ne nuanţăm poziţia şi să alegem, între Ceauşescu şi securitate, pe cine înjurăm şi pe cine preţuim!… Asta în termenii gândirii simpliste în care gândesc cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri. Altminteri…
— Dumneavoastră ce părere aveţi despre securitate?
— Am avut şi eu oarecari contacte cu ei. Bunăoară în 1977, după ce l-au arestat pe Petre Ţuţea şi l-au ţinut o noapte în anchetă, iar eu i-am scris lui Ceauşescu cerând să le poarte de grijă manuscriselor confiscate de la „domn profesor”, vreo mie de foi!… Sau când am încercat să scot piesa Jan Palak din ţară. Întâlniri efectiv civilizate, ştiu bine că lucrurile se petreceau altfel în anii ’50, tocmai de aceea insist să nu se vorbească despre Securitate ca despre o entitate omogenă, aceeaşi de-a lungul anilor 1947-1989! S-a schimbat mult după 1964! După 1965, mai probabil! În plus, ca orice instituţie care adună lume multă, ea este în primul rând complexă şi eterogenă!… Ştiai că după ’89 am fost invitat la Clubul pensionarilor din M.A.I, să le ţin o conferinţă despre „1907”?
— Nu! De unde şi până unde?
— Eh, eram senator, unora la plăcea ce fac pe acolo, prin Parlament, şi m-au invitat! Am avut o sală arhiplină. Am revăzut câţiva studenţi, de la f. f. şi seral, câteva figuri cunoscute din vedere, pe cel care se ocupase, în 1969, din partea Ministerului Învăţământului, de turneul nostru de la Nancy! Şi le-am vorbit, în termeni superlativi, mai întâi despre Petre Ţuţea, certându-i că au putut suspecta pe un om ca Petre Ţuţea de activităţi împotriva poporului român, a statului român! Lăsându-l în schimb pe Silviu Brucan să-şi facă de cap! Şi, mai apoi, le-am făcut elogiul moşierimii române, plecând de la datele răscoalei din 1907! Au început unii din sală să vocifereze, să mă şi înjure chiar, mai înfundat, dar le-a plăcut când am insistat că acei moşieri, acei liberali şi conservatori, votaseră ca niciodată un străin să nu poată cumpăra pământ în România! Şi s-au ţinut tare de acest principiu, în ciuda presiunilor externe! Ceea ce politicienii noştri de azi nici măcar nu visează să încerce!… La sfârşit m-au aplaudat, aproape cu ovaţii!… Cine ştie?! Poate că, fără să mă avertizeze, vor fi înregistrat acea conferinţă! M-aş bucura s-o revăd, să o ascult sau măcar s-o recitesc!… Am şi uitat de întâmplarea asta!
— Dar e grozavă! Elogiul lui Petre Ţuţea şi al moşierimii române făcut la Clubul securiştilor! Şi v-au mai şi aplaudat!… E de film ce aţi făcut!
— Îţi place? … Dar dincolo de paradoxalul situaţiei, al întâmplării, trebuie să pricepem că Securitatea română, ceauşistă, poate chiar şi cea de dinainte de 1964, nu a fost toată o apă şi un pământ! Sunt mulţi care cred că nu are de ce să le fie ruşine că au lucrat în Securitate!…
— Şi au dreptate cei care cred aşa?
— Unii au dreptate!
— Care? Câţi sunt aceştia?
— Eh, subiectul este prea vast, n-are rost să mai zăbovim asupra lui, poate altădată, o discuţie cu acest subiect n-ar strica, deşi nu am prea multe amintiri şi mărturii de adus în discuţie. Dar chiar ne-am depărtat prea mult de subiect!… Hai să tragem linia şi să facem socoteala finală! E târziu.
— Da, mă gândeam că n-ar strica, în final, să facem o scurtă recapitulare a tot ceea ce aveţi să-i reproşaţi lui Ted Anton şi altora, inclusiv autorităţilor americane. Ce ziceţi?
— Şi cu asta să se încheie cartea?
— Cam da!
— Şi cu asasinii cum rămâne?! Nu interesează pe nimeni cine l-a omorît pe Ioan Petru Culianu?
— Vorbiţi serios? … Aveţi răspunsul la întrebarea cine? Cine l-a ucis pe Ioan Petru Culianu?!