Marele Manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga – cap. XII

Capitolul XII
HOLOCAUST „NECUNOSCUT”

— Pariez că veţi comenta citatul care urmează: „alţii îi suspectau pe fasciştii români, care se pare că pe vremuri îl avuseseră în rândurile lor şi pe Mircea Eliade, binecunoscutul, blândul mentor al lui Culianu. Numeroşi membri ai Gărzii de Fier se refugiaseră în Vestul Mijlociu american, refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru unul din cele mai puţin cunoscute holocausturi din lume”.
— Ce te face să crezi că aş avea de comentat un asemenea text?
— Faptul că aţi scris şi publicat de curând o carte intitulată Legionarii noştri.
— Ai citit-o?
— Da! Chiar am şi recitit-o!
— Atunci înseamnă că ştii, cam ştii ce comentarii aş face!
— Da! Aş putea să pariez!
— Nu paria şi încearcă să faci dumneata comentariile pe care înţeleg că le deduci din substanţa cărţii Legionarii noştri! Ia încearcă!
— Mă prind!… Deci, s-o luăm de la capăt, cuvînt cu cuvînt: „îi suspectau pe fasciştii români”. Adică pe legionari! La Garda de Fier se gândeşte.
— Evident.
— Iar dumneavoastră susţineţi…
— Nu eu! Legionarii susţin… Zi mai departe!
— … că ei sunt una, şi fasciştii alta! Bunăoară legionarii au fost foarte religioşi, fasciştii au fost mai ales atei! Vezi şi nebunia lui Mussolini care în faţa a câteva mii de fascişti vorbind, a strigat către cerurile înalte: „Măi, Doamne-Doamne, dacă exişti, îţi dau cinci minute ca să mă trăzneşti, să vadă şi oamenii ăştia că exişti!” După cinci minute, cronometrate scrupulos, Mussolini s-a adresat mulţimii: „Vedeţi, Dumnezeu nu există!”
— Amărîtul de el, nu şi-a dat seama că pentru Dumnezeu cele cinci minute durează vreo cinci ani, câţi s-au scurs, până l-au spânzurat italienii, adică l-a trăznit Dumnezeu! Bietul ateu Mussolini!
— Chiar! Aveţi dreptate!
— Ţi-l imaginezi pe Codreanu sau altă căpetenie legionară făcând asta? … Şi ştii de ce cred că Mussolini era ateu? Din antisemitism!… Refuza ideea că Isus, fiul Domnului, ar fi putut fi evreu!… Legionarii au fost profund religioşi. Iar cine este într-adevăr ortodox – cred că nu se poate spune „profund ortodox”, cine este creştin cum se cade, nu poate fi antisemit. Ai văzut, în cartea mea, i-am somat pe Z. Ornea şi Lya Benjamin să probeze antisemitismul legionarilor! Aştept de la ei de trei ani să-mi arate textul doctrinar antisemit. Aştept în van!
— Vladimir Tismăneanu spune că mişcarea legionară a fost „cea mai directă expresie a antisemitismului naţional din Europa răsăriteană”.
— Păi ce putea să spună odrasla kaghebistă?! Doar nu era să spună adevărul, anume că legionarii au fost cea mai directă expresie a anticomunismului, a antibolşevismului naţional din lumea toată, nu numai din Europa răsăriteană! Asta nu li se iartă legionarilor şi, în general, românilor: au fost de la început, încă din 1917, din tranşeele de pe front, anticomunişti, antibolşevici! Asta de ce n-o spune Vladimir Tismăneanu?
— Spune, totuşi, că Garda de Fier a reuşit să realizeze o temporară şi fragilă „alianţă dintre mase şi elită”.
— Deh, nimeni nu este perfectul ticălos!… Iar alianţa cu pricina a fost între ţărani, studenţi, preoţi, cărturari, militari şi elevi! O asemenea alianţă de ce nu spune că nu se putea face pe un program antisemit, ci numai şi numai pe o idee generoasă, nobilă, pe un program bine fundamentat sufleteşte!
— Cu Mircea Eliade cum stau lucrurile? A fost legionar sau numai „se pare”?
— A fost!
— „… refuzând să-şi asume responsabilitatea pentru unul din cele mai puţin cunoscute holocausturi din lume…”
– Aici ce mai ai de spus?
— Mai întâi că holocaustul acela, chiar dacă accepţi că a existat, nu-i incriminează în nici un fel pe legionari. Legionarii dispar de pe scena politică a României în ianuarie 1941, când cei mai mulţi dintre ei sunt arestaţi sau se refugiază în Germania, unde Hitler, de fascişti ce erau legionarii, i-a băgat pe toţi în lagărele de la Buchenwald şi Dachau, alături de evrei, supuşi aceluiaşi regim!
— Cât priveşte existenţa unui holocaust în România, în care zic unii că au murit 400.000 de evrei, alţii zic 800.000, nu avem nici o dovadă că au existat aceşti evrei morţi ca victime ale unor legi şi acte de guvernare îndreptate împotriva lor şi urmărind exterminarea fizică a evreilor!… Au fost unii evrei executaţi, prin sentinţa Curţii Marţiale, dar ei au fost executaţi pentru trădare de patrie, pentru spionaj şi acte de diversiune în favoarea unui stat inamic, cu care ne aflam în stare de război: Uniunea Sovietică.
— Buun!
— Singurii evrei din România care au suferit prigoana, suferinţele şi jertfele unui holocaust au fost evreii din Nordul Ardealului, ajuns în stăpânirea Budapestei prin Diktatul de la Viena, din august 1940. Au fost „holocaustizaţi” cu acte în regulă, cu toate dovezile necesare şi care era imposibil să nu existe, să nu apară de vreme ce existau!… N-aş insista mai mult. Aţi fost destul de convingător în Legionarii noştri, pe care îmi permit s-o recomand astfel cititorilor care vor fi interesaţi să adâncească acest subiect.
— N-ai comentat cum vine aia că a fost „unul din cele mai puţin cunoscute holocausturi din lume”.
— Aici n-aş şti ce să comentez!
— Păi cum vine aia? ! Să se producă un holocaust în Europa, la mijlocul secolului XX, într-o ţară în care imediat după încetarea holocaustului au venit la putere evreii comunişti, iar despre cele 400.000 sau 800.000 de victime să nu se ştie mai nimic, să rămână ascunsă această crimă gigantică, colosală?! Păi cum să ascunzi aşa ceva?! Cum să ascunzi 800.000 de cadavre?! Şi cum să le reproşezi legionarilor că nu recunosc, nu-şi asumă responsabilitatea acestui genocid, a acestui holocaust, când împotriva lor nu există nici o probă doveditoare! Mai mult, legionarii au un alibi perfect: erau în Germania sau în închisoare la Aiud când s-au produs evenimentele şi stările de fapt numite, absolut fără nici un temei, holocaust! Dar ce vrea să spună măgarul de grec când afirmă că ar fi vorba de un holocaust puţin cunoscut? La ce se gândeşte cel care i-a strecurat lui Ted Anton această informaţie ticăloasă? Infamă!
— Cine? De la cine a avut această informaţie? De la Andrei Oişteanu?
— Tu ai spus-o, nu eu!… Şi la ce se gândea Andrei Oişteanu, dacă el o fi fost?
— Nu-mi dau seama!
— Eu iau în calcul şi nebunia. Nu-i exclus nici amestecul U.D.M.R!
— De unde şi până unde?!
— Crimele făcute de autorităţile ungureşti împotriva evreilor sunt bine cunoscute. În comparaţie cu aceste atrocităţi, mulţi au scos în evidenţă omenia românească, faptul că evreii fugeau din toate ţările ca să locuiască în România acelor ani! Acest contrast i-a deranjat întotdeauna pe unguri, mai ales că ungurii întotdeauna i-au linguşit cu slugărnicie pe evrei. Cui i-a folosit inventarea acestui holocaust din România? Numai propagandei maghiare!
— Deci Moses Rozen le-a făcut jocul ungurilor!
— Nu numai. Moses Rozen, ci şi Andrei Oişteanu, dacă cumva el i-a oferit lui Ted Anton aceste informaţii ticăloase şi mincinoase despre „unul din cele mai puţin cunoscute holocausturi din lume!”… Un holocaust cu autori nici până azi identificaţi!
— Domnule profesor, eu nu, eu şi alţi cititori, dar vor fi şi cititori care vor decoda din înverşunarea cu care l-aţi „atacat” pe Oişteanu, pe tatăl său, pe Leonte Răutu, pe Tismăneanu…
— Vladimir Tismăneanu! Ăstuia trebuie să-i spui mereu şi numele mic, Vladimir, ca să-i aduci aminte că la naştere i s-a dat acest nume din mare şi totală iubire a părinţilor săi faţă de şi mai marele Vladimir Ilici Lenin. Aşa, poate îi mai scade elanul anticomunist!… Dar te-am întrerupt! Cum e cu decodarea aceea? Ce ziceai că vei decoda?
— Nu eu, ci se vor găsi alţii care să decodeze, să deducă din felul cum îi „puneţi la punct” pe cei de mai sus, vor deduce că aţi fi puţin prea antisemit!
— Cum vine aia „prea antisemit”? … Mă rog, eu nu ascund că sunt antisemit. Am mai spus-o! Sunt antisemit, da’ nu tot timpul! Ci numai atunci când e cazul! Adică atunci când am ghinionul să întâlnesc golani şi impostori evrei! Sau mari canalii!… Atunci n-am încotro şi, după felul cum reacţionez, sunt destul de mulţi proştii care deduc că aş fi antisemit!
— Şi nu sunteţi?
— Ba sunt! La fel, cum sunt antimaghiar când am de-a face cu golani şi canalii de neam unguresc, şi, slavă Domnului, nu sunt puţini, dar, din fericire, s-au cam adunat toţi la un loc!
— ?
— În UDMR! Dar te rog să nu te pripeşti: toate haimanalele ungureşti s-au adunat în UDMR, dar asta nu înseamnă că toţi cei din UDMR sunt haimanale!…
— Eh, aşa mai merge!… Înseamnă că sunteţi şi antiromân!
— Bineînţeles!
— Şi haimanalele româneşti în ce partid s-au adunat?
— În mai toate! Puţine haimanale au mai rămas în România care să nu fi intrat în politică. Adică în vreun partid!
— Asta nu înseamnă însă că toţi membrii partidelor noastre politice sunt haimanale şi canalii! Nu-i aşa?
— Toţi, nu! Dar majoritatea, cam da!
— Şi tot aşa: deveniţi antiromân când întâlniţi impostori şi canalii!
— Eh, după logica asta, desigur că pot fi considerat şi antisemit!
— Deci nu sunteţi!…
— Mă întărâţi cu insistenţa dumitale şi am să te răsplătesc. Domnule, sigur că antisemitismul, între oameni normali discutând, este o aberaţie comportamentală, de mentalitate, de educaţie! Înţelegând prin antisemitism faptul de a avea o atitudine de respingere, împinsă uneori până la crimă, faţă de o persoană căreia să nu poţi să-i ierţi, ori să uiţi că este evreu!… E aproape abject să gândeşti şi să simţi aşa!… Bun, îi condamnăm, îi stigmatizăm, îi pedepsim chiar, iar în cele din urmă îi şi compătimim pe antisemiţi! S-a tot vorbit despre ei! Dar e timpul să vorbim şi despre cei care, evrei fiind, au făcut din antisemitism o afacere, un profit, un gheşeft! Care fac din antisemitism o sursă de avantaje, de câştiguri!
— La ce vă gândiţi?
— La acea categorie de evrei cărora le prinde foarte bine că există antisemitism, căci au pe ce şi pe cine să dea vina atunci când îi prinzi cu ocaua mică. Acuză-l că e hoţ, şarlatan sau impostor, şi el va spune tuturor că eşti antisemit, de-aia îl „ataci”! Cum ziceai şi dumneata că i-am atacat pe evreii Leonte Răutu şi Vladimir Tismăneanu!
— Am spus-o eu, nu ei!
— Dar gândeşti ca ei când mă faci antisemit! Ţi-au băgat în cap logica lor!
— Poate că nu-i vorba de o stratagemă! Ci de un mecanism al gândirii, greşit logicamente!
— Îmi vine în minte un caz, al unui văr, Ionel Ionescu, omul cel mai blînd şi mai corect care se poate imagina. Eram copil când a făcut închisoare, ca deţinut politic. Târziu am aflat vina pentru care a fost închis: antisemitismul, ura de rasă! Ce se întâmplase? Era contabil de meserie, expert contabil. Şi făcând un control la cooperativa Furnica din Constanţa anilor ’50, a descoperit o delapidare care cădea în vina a trei inşi, întâmplător evrei. Din raportul de expertiză întocmit de Ionel Ionescu, prin care propunea arestarea celor trei, s-a dedus că era… antisemit! Mai ales că cei trei, văzând încotro evoluează lucrurile, s-au priceput să-l lucreze la Securitate, cu declaraţii care l-au demascat ca duşman al poporului!… Da, cred că sunt şi eu la fel de antisemit ca bietul Ionel Ionescu, fie-i ţărâna uşoară. Eh, genul ăsta de atitudine l-au avut majoritatea infractorilor evrei din România! Pas de-i condamnă ca hoţi şi delapidatori! Însemna că eşti antisemit! Astfel de antisemit sunt, da! Sunt şi eu!
— Cred că aţi făcut astfel o afirmaţie mult prea gravă…
— Nu gravă, ci importantă!
— … aşa că am să vă rog să fiţi mai explicit!
— Domnule, la Constanţa există un evreu, ieşit la pensie, fost judecător, pe numele său Goldstein. Circulă, în cercul său de prieteni, o glumă: „Dom’ne, evreii l-au dat pe Einstein, e adevărat! Dar l-au dat şi pe Goldstein!…” Care este prostia, greşeala monumentală pe care a săvârşit-o el, Goldstein? Ca judecător, în anii 50-70, a dat mai multe sentinţe de condamnare la moarte! Ei, bine, una din aceste sentinţe a fost împotriva unui infractor evreu! Pentru asta, comunitatea evreiască nu-l iartă! Şi bietul om, pensionar, ar vrea şi el, înainte de a muri, să calce pe pământul făgăduinţei, să pună piciorul în Israel! Nu poate!… Nu i se iartă faptul de a fi condamnat la moarte un evreu!… Cazul Goldstein mi se pare extrem de semnificativ pentru lipsa de principialitate a naţionalismului evreiesc! Sau, cine ştie, poate că aşa este corect!
— L-aţi atacat deseori pe Petre Roman şi i-am auzit pe mulţi zicând că o faceţi din antisemitism!
— Când Petre Roman a fost atacat în presă, în 1990, pe motiv că este evreu şi că, vezi, Doamne, nu se cade să avem un evreu în funcţia de prim-ministru, eu nu am pregetat să sar, să-i iau apărarea! Şi am fost singurul care a făcut-o! După aceea, când m-am dumirit ce-i poate pielea, l-am atacat şi eu. Dar nu pentru că este evreu, ci pentru subminarea economiei naţionale, bunăoară. Dar şi altele!
— L-aţi atacat pentru ostentaţia cu care se afişează ca naş de cununie sau botez, pentru a-şi face publicitate electorală, politică.
— Nu, nu pentru asta l-am criticat, ci pentru aceea că botează fără ca el să fi fost vreodată botezat! Că, din ambiţia de a parveni politic, puţin îi pasă de religia părinţilor săi, care ar trebui să fie şi religia sa! Şi pentru multe alte „chestii” – ca să nu le spun altfel, care nu sunt acceptabile la un preşedinte al Senatului, la un lider politic! Dar nu i-aş reproşa cuiva că este de o anume naţionalitate sau rasă! Aşa cum n-aş putea să-i reproşez cuiva că are o anumită religie! Dar îi reproşez oricui lipsa de caracter dacă trece la altă religie, abandonând religia părinţilor săi! Am mai mult respect pentru atei decât pentru cei care îşi schimbă religia!
— Şi Steindhardt?
— Atunci voi fi mai explicit: am mai mult respect pentru atei decât pentru cei care îşi schimbă religia ca să obţină niscai avantaje!… În plus, să treci de la mozaism la creştinism este pasul cel mai firesc cu putinţă!… Acest pas, făcut în urmă cu două mii de ani de cei doisprezece apostoli, a dat naştere creştinismului. Şi tot aşa, ca şi în cazul lui Steindhardt, care s-a creştinat în temniţă, pasul făcut de sfinţii Apostoli nu le aducea niscai avantaje. Ci dimpotrivă!
— Nicu Steinhardt, cum îi ziceau prietenii, în ce fel este semnificativ?
— În mai multe! Mă rezum la două: În eseul Secretul scrisorii pierdute a scris cele mai pătrunzătoare pagini despre sufletul românesc! După ce am citit acest text m-am simţit fericit că m-am născut şi am crescut ca român!… El, evreul, nu contează că la un moment dat s-a creştinat, deci străinul, a scris cu cea mai multă înţelegere despre felul de a fi al românului. Ca naţionalist, Steinhardt va fi mereu un argument împotriva şovinismului, a intoleranţei etniciste!… Şi doi: este întristător cum l-au ostracizat ceilalţi evrei pe Nicu Steinhardt! De ce nu se laudă ceilalţi evrei cu Steinhardt, de departe cel mai deştept evreu din câţi au trăit în România acestei a doua jumătăţi de secol douăzeci! De ce nu-l pomeneşte nici Zigu Ornea, nici alţi ovrei care comentează fenomenul românesc contemporan?! Când se scriu zeci, sute, mii de pagini despre antisemitismul românesc, de ce nimeni nu-l convoacă pe Steinhardt la această dispută? De ce evreii ignoră sistematic mărturia evreului Steinhardt?
— Aţi discutat vreodată cu grupul Culianu „problema” evreiască?
— Nu-mi aduc aminte. Vorba aceea a lui Culianu, cum că fiecare ţară are parte de evreii pe care îi merită, nu mai ştiu când a spus-o. Circula în cadrul grupului. Grup care, mi-aduc aminte bine, avea o relaţie specială cu Savin Bratu, de simpatie, „per total”! Îmi pare bine că m-ai făcut să-l pomenesc şi pe Savin Bratu. Grupul lor cred că a lansat în mediul universitar bucureştean cuvântul „cusher”. Un cuvînt care aproape că a intrat în limba română! Prin Culianu şi „gaşca” lui, preluat de la Savin Bratu, cred.
— Îl folosiţi?
— Cam!… Dar numai în vorbit!… Nu ştiu dacă există o problemă evreiască în România. Dacă îi zicem astfel, „problemă”, pentru mine ar fi una singură. Adică, dacă ar fi să le reproşez ceva evreilor pe care îi cunosc, şi am cunoscut mai ales evrei de treabă, serioşi, eu le reproşez că nu se bagă, că stau pe margine şi nu zic nimic când un evreu de-al lor face vreo golănie, vreo ticăloşie! Vreun gest mai direct sau mai indirect antiromânesc!… Dacă acel gest ar fi sancţionat public de un evreu, ar fi atunci limpede că acel gest nu este evreiesc!… Iată, povestea asta cu Eminescu fascistul!… Când a lansat-o acel… cum să-i zic, acel Moses Rozen, care prin 1980-1982 a avut necuviinţa să protesteze la ideea publicării integrale a publicisticii lui Eminescu, doi oameni serioşi, Al. Graur şi Z. Ornea i-au răspuns, trăgându-l uşurel de mânecă: îşi depăşea competenţa şi atribuţiile. Vorbise ultra crepidam! Nu avea organ cu care să perceapă şi să priceapă problema ediţiei Eminescu, a unei ediţii integrale, totale.
Din păcate, se pare că acest gest l-a costat pe bunul meu vecin, dl Z. Ornea, care, sub presiunea nu ştiu cui, dar sper că nu a comunităţii, a bătut în retragere!… Iată, acelaşi Moses Rozen, om cu multe păcate ca om, a lansat după ’89 nebunia, ideea scelerată că holocaustul antievreiesc a început în România. Că românii au omorît sute de mii de evrei. Bun! Este dreptul oricui să emită orice ipoteză, orice idee! Trăim în democraţie! Dar de ce oare această democraţie, care îi permite lui Moses Rozen să-şi expună fără nici o dovadă, fără nici o acoperire, teribila acuzaţie, fără ca în felul acesta să păţească ceva, de ce această democraţie nu mai funcţionează şi în interiorul comunităţii evreieşti? Cum de nu se găseşte, dintre atâţia evrei cinstiţi şi cu bun simţ, cum de nu se găseşte nici măcar unul care să se „delimiteze” public de elucubraţiile bietului rabin! Şi să reia mesajul lui W. Filderman sau Oliver Lustig, evrei care au declarat şi demonstrat situaţia de excepţie, excepţie fericită, în care s-au aflat evreii din România, în timpul războiului, sub dictatura antonesciană!…
— La evrei, rabinul e rabin, oricâte păcate ar avea! Cred că există, în privinţa asta, nişte reguli stricte de comportament!
— Fie! Să accept că rabinul e rabin şi nu poate fi pus în discuţie!… Dar, iată, avem atâţia evrei comintemişti, care au avut de câştigat totul de pe urma instaurării comunismului şi care, iată-i, după Decembrie 1989, vor să fie primii şi la demolarea comunismului!… Sunt şi români printre ei! Ţi se întoarce stomacul pe dos! Dar n-o să găseşti nici un evreu care să-l tragă de mânecă pe alt evreu ca să-i aducă aminte în public cât a fost de comunist şi de materialist-dialectic şi istoric! Şi de realist-socialist!… E jenant pentru mine să văd că nici un evreu nu-l ia de guler pe unul ca Brucan!… Se solidarizează cu el? Nu-mi pot închipui că un Şt. Cazimir sau Henri Wald aprobă traseul biografic al lui Brucan!… De bun simţ era ca unui Brucan, unui şmecher ca Adolf Drimer, unui ahtiat după putere ca Petre Roman, în primul rând evreii cumsecade, acei evrei care au făcut în România o carieră cinstită, prin muncă şi talent, să le dea peste nas, peste mână, peste bot, la nevoie, şi sa-i dezavueze public!… Iată, românii, o parte dintre ei, l-au dezavuat pe Iliescu, alţii l-au susţinut. Aşa este normal să se întâmple! Însuşi Prea Fericitul Patriarh Teoctist, s-au găsit nefericiţi care să-l judece şi să-l certe ei, nişte neica nimeni! Dar nu e normal ca acuzaţia care i s-a adus lui Nicolae Cajal, preşedintele comunităţii evreieşti din România, cum că nu este în regulă cu documentele doveditoare ale studiilor universitare parcurse, o asemenea acuzaţie să nu stârnească nici o reacţie printre evrei! Ştiu, mai sunt şi alţi evrei care au devenit după 23 August 1944 profesori universitari, deşi nu aveau decât liceul, iar unii, ca Brucan, se pare, nici măcar liceul. Dar sunt şi români în această situaţie!… Nu trebuie menajaţi, impostura este impostură! Ea poate avea culoare politică, dar nu şi naţionalitate!
— Dacă înţeleg bine, le reproşaţi evreilor din România că nu se mănâncă între ei!
— Eh, corectitudinea şi intransigenţa ar putea fi împinse până la mâncătorie! La fel şi solidaritatea, uşor de tot devine cârdăşie!… Eu nu-l văd pe unul ca Henri Wald sau ca Iancu Fischer solidarizându-se cu unul ca Brucan!… Ar fi foarte încurajator pentru noi să primim un semnal clar din partea evreilor din România, măcar a unuia singur, un semnal public, de repudiere a secăturilor ce fac de pomină şi de ruşine apartenenţa lor la evreimea din România… Mi-aduc aminte de Al. Graur, care descoperise că în argoul românesc şi al altor limbi există multe cuvinte din idiş. Concluzia se impunea de la sine şi marele filolog nu ezita s-o tragă!
— Ţineţi mult la Al. Graur?
— Cât pot şi eu.
— Dar şi la Petre Ţuţea!
— La un moment dat mă gândeam să-i pun faţă în faţă şi să-i aud ce-şi vor spune. Erau două temperamente diferite, dar calitatea umană era aceeaşi!
— La cine aţi ţinut mai mult?
— La tata!…
— Culianu l-a avut profesor pe Graur?
— Nu.
— Ce spunea Al. Graur despre holocaust?
— Nebunia cu holocaustul lui Moses Rozen a apărut numai după Decembrie 1989!… Cred că dacă Graur ar mai fi trăit, Moses Rozen însuşi nu ar fi avut curajul să se lanseze în asemenea acuzaţii abjecte! Profesorul l-ar fi pus la punct pe rătăcitul de Moses Rozen.
— Ce vă face să fiţi aşa de sigur?
— Al. Graur era, prin excelenţă, un om normal, rezonabil. Atât de normal şi de rezonabil încât, în lumea noastră, ajungea să exceleze prin asta! Ceea ce este un paradox, dar nu o contradicţie, un non sens!… Când a venit vorba, pentru că venise vorba, nu a ezitat să-mi povestească încercarea pe care a făcut-o Joint-ul, în anii ‚50, de a intra în legătură cu dînsul, cu Graur, când se afla acesta în China, într-o delegaţie a Academiei Române. A primit la hotel, în cameră, mai multe mesaje şi invitaţii de a-i contacta! N-a făcut-o!… Era amuzant că-i luaseră urma până în China!… Odată, a venit vorba şi despre persecuţiile împotriva evreilor, pe vremea lui Antonescu. Cred că discuţia a plecat de la D. Caracostea. M-am arătat eu foarte mirat de câtă lingvistică ştia Caracostea… Şi-a adus aminte că D. Caracostea l-a înlocuit pe Al. Rosetti la conducerea şi gestionarea Fundaţiei Regale. Mi-a spus cam aşa, că se poate considera că el, Al. Graur, a avut de câştigat de pe urma legilor antisemite scoase de Ion Antonescu.
— Cum aşa?
— Exact cu aceleaşi vorbe m-am mirat şi eu, iată, în urmă cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani!… Trec, ai dracului!
— Ai dracului, trec al dracului de repede!
— Bine spus!
— Şi?
— Şi Graur şi-a adus aminte cum, pe vremea când Rosetti fusese directorul Fundaţiilor Regale, înaintea lui Caracostea, Rosetti îi avansase lui, lui Graur, o sumă frumuşică de bani, în contul unei lucrări despre limba venetă, pe care urma s-o facă, s-o scrie. Se obişnuia pe atunci. Obicei pe care l-au păstrat şi comuniştii. A fost abandonat după ‚89!… Când a venit Caracostea director, a luat la control listele cu cei care primiseră asemenea sume de bani, cerându-le să depună lucrările contractate. Graur s-a aflat atunci într-o situaţie foarte delicată, căci nu avea lucrarea despre limba venetă. Nici măcar într-o fază mai înaintată de cercetare. A fost sfătuit să-i explice lui Caracostea situaţia. Marele savant care a fost D. Caracostea a înţeles uşor de tot că o lucrare despre limba venetă se face greu şi nu poţi fi sigur când vei avea suficient material ca s-o închegi ca lucrare. Căutând o soluţie care să nu încalce propriile sale dispoziţii, Caracostea l-a sfătuit pe Al. Graur să răspundă la somaţia ce i se făcuse susţinând că are lucrarea în fază de finalizare, dar că n-o va depune la Fundaţie decât dacă i se asigură publicarea, aşa cum fusese înţelegerea iniţială. Or, potrivit unei legi antonesciene, evreii nu mai aveau dreptul la subvenţii pentru a-şi tipări lucrările!… Această interdicţie s-a întors în favoarea lui Al. Graur şi el însuşi era dispus s-o recunoască!
— Dar despre holocaust n-aţi vorbit niciodată?
— Dar nu înţelegi că despre aşa ceva n-a spus nimeni nici o vorbă înainte de 1990? Vreau să zic în România! Nu s-a vorbit nici măcar neoficial, la o bere! Cel mult aş putea să-mi aduc aminte de răspunsul dat tot de Graur, când am discutat despre excluderea din armată a evreilor, în timpul războiului şi scoaterea evreilor la curăţat zăpada. M-a asigurat că n-a fost ceva umilitor!… Iar eu l-am întrebat dacă evreii, după 23 august, când Armata Română a întors armele împotriva Germaniei, s-au înrolat să lupte împotriva fascismului, a Germaniei hitleriste. Nu! Nu se înrolase nici unul!… Era, evident, o situaţie neplăcută pentru un evreu, să recunoască asta. Dar mi-a dat o explicaţie acceptabilă: „s-a considerat că au murit prea mulţi evrei în restul Europei”… Da, aşa a spus, „în restul Europei”, în sensul că evreii suferiseră un regim de exterminare în alte ţări, nu în România, şi că dacă s-ar fi luat în seamă situaţia evreilor numai din România, aceştia n-ar fi avut nici un motiv să nu se înroleze şi să lupte împotriva fascismului!… Ideea că evreii în România nu au păţit mai nimic era în conştiinţa tuturor, nimeni nu ţinea s-o sublinieze în mod deosebit. N-avea împotriva cui s-o susţină. Era toată lumea în. cunoştinţă de ea şi n-o contesta nimeni!
— Dar ne-aţi povestit odată o întâmplare cu Al. Rosetti în Israel şi muzeul holocaustului de la Yed Vashem.
— Am şi uitat de ea. A circulat ca o adevărată anecdotă. Alexandru Rosetti, invitat în Israel, este dus să viziteze şi muzeul memorial al holocaustului. Şi acolo dă peste o statistică a victimelor, înregistrate pe ţări, în care România era trecută cu 500.000 de victime. Om bine crescut, Rosetti vede, citeşte şi nu zice nimic gazdelor. Dar când se întoarce la ambasada României, unde fusese cazat, se duce la ambasador şi îl ia la rost, cum de admite asemenea inepţii. „Lăsaţi, tovarăşe academician, că încă e bine, îi răspunde ambasadorul. La început au vrut să ne treacă cu şase sute de mii, dar am mai discutat cu ei, am mai dus câteva roţi de caşcaval, icre negre, nişte Murfatlar, şi au lăsat la 500,000! … Mai mult n-am putut!… N-am avut cu ce!”
— Nu e anecdotă?
— Am auzit-o de la mai mulţi, ultimul care mi-a povestit-o a fost Marius Sala. Dar nu ca anecdotă!
— Ne întoarcem la Culianu?
— Mi s-a făcut chiar dor să dăm mai departe foile la cartea lui Ted Anton, ăla cu betonul!
— Care beton?
— Eh, un banc nerod de pe vremea studenţiei. Cum naiba de nu l-am uitat!… Dar, ca să închidem acest subiect: unde sunt, căci există, evreii cinstiţi şi corecţi din România? Ce oare îi face ca, în pofida a ceea ce gândesc şi a ceea ce îţi spun în particular, să nu fie în stare să afirme în public cât e de aberantă ideea de holocaust în România, fie el şi unul din cele mai necunoscute holocausturi!… Auzi absurditate!… Holocaust necunoscut! Gata! Mergem mai departe!
— Încă două secunde. Cine este Ilie Moscovici?
— Un deputat evreu, social-democrat, mai apoi a intrat şi la comunişti. A rămas celebru că a rămas ţintuit în scaun atunci când colegii săi de parlament s-au ridicat în picioare să ovaţioneze şi să aplaude momentul solemn al proclamării României Mari. Pasă-mi-te, el ştia că România de după 1 Decembrie 1918 este stat multinaţional, constituit prin cotropirea Transilvaniei, a Basarabiei, a Dobrogei… Vezi, nu era la acea dată, în acea clipă de neuitat, nu era singurul parlamentar evreu. Ceilalţi evrei s-au ridicat şi ei în picioare, ovaţionând, dar amintirea lor nu s-a păstrat!…
— Ştiu că de multe ori l-aţi pomenit pe acest Ilie Moscovici punându-l în antiteză cu Nicolae Steinhardt.
— Măcar aşa să-i împărţim pe evrei, în două categorii, şi să nu-i mai punem pe toţi în aceeaşi oală. Avem deci aceşti doi poli, iar evreii din România gravitează fiecare mai mult sau mai puţin spre unul din poli! Unul dintre modele! Modelul Moscovici, al evreului duşmănos şi modelul Steinhardt, al evreului amabil, iubitor şi comprehensiv cu concetăţenii săi români! Steinhardt a scris cele mai frumoase texte despre sufletul bietului român!… Dar ce pagini! Sunt convins că Nené nu le-a cunoscut!… L-ar fi remontat sufleteşte!… Cu Steinhardt evreii şi-au plătit toate păcatele faţă de români! Din fericire, Nicu Steinhardt nu este singurul evreu care l-a făcut de ruşine pe bietul şi nefericitul de Ilie Moscovici.
— Mai daţi un exemplu!
— Marcel Marcian, fratele lui Solomon Marcus! Sau Ion Vitner însuşi, hulit de unii pentru prolet-cultismul său, împins până la anti-eminescianism, dar care a spus foarte răspicat în faţa unui grup de studenţi, printre care se afla şi Radu Sergiu Raba: În România nu a fost holocaust, n-au fost persecuţii antisemite!
— Rada Ruba poetul?
— Dar care altul?! Au fost mulţi evrei de treabă! Evreii patrioţi! Veritabili naţionalişti români unii dintre ei! Ca Steinhardt sau Marcian!