Capitolul V
OCCIDENT, MON AMOUR!

— Domnule profesor, eu nu sunt un cunoscător al operei lui Ioan Culianu. Am citit mai multe „despre” Culianu, textele altora. Dar n-am găsit nicăieri vorbindu-se despre Culianu critic al Occidentului.
— Nici eu nu sunt un cunoscător al acestei opere. Dacă aş fi tînăr, poate că mi-aş fi dedicat câteva luni, câţiva ani, ca să aprofundez opera şi gândirea lui Culianu, personalitatea sa. Sunt însă impresionat că din puţinul lecturilor mele rezultă cu deosebită pregnanţă nu critica, ci mai mult decât critica, diagnosticul, subliniat diagnosticul, pe care Culianu îl pune Occidentului.
— La ce lucrări vă referiţi?
— În mod deosebit la două: eseul Religia şi puterea, publicat în 1981, şi cartea, deja celebră, celebră, dar neatent citită, Eros şi Magie în Renaştere, publicată în 1984. În Experienţele extazului, citită mai demult, când Nené trăia, nu-mi aduc aminte să fi găsit ceva. Dacă vom face o anexă la aceste discuţii şi vom da acolo, in extenso, textele prin care Culianu, critic de ocazie al României socialiste şi neo-comuniste, din vremea lui Ceauşescu şi Iliescu, se arată a fi un cercetător atent, extrem de preocupat, al răului pe care Occidentul de azi îl poate reprezenta în ordinea istorică a lumii, a devenirii omului…
— La Anexă aţi putea publica şi piesele dosarului Nicolae Iorga – asasinat de KGB?, preluate din Legionarii noştri şi completate cu elemente noi, apărute de curând. Ce ziceţi?
— De acord!
— O mică paranteză v-aş mai cere: ce înseamnă „critic de ocazie”?
— Înseamnă critica pe care o face în diverse fiţuici, în publicaţii fatal efemere, comentând evenimente mai mult sau mai puţin accidentale. Cu totul alta este critica, academică aş numi-o, de profunzime, pe care Culianu o face Occidentului, mentalităţii occidentale, modelului occidental aflat în expansiune planetară şi tinzând, cu toate ale lui, bune şi rele, să devină unicul mod de viaţă, al întregii planete. Eh, eu nu cunosc – dar, fireşte, fără să fi cercetat, în mod special, literatura cazului, nu cunosc multe texte care să fi spus despre Occident, despre lumea capitalistă, lucruri la fel de grave, la fel de profund incriminatorii, precum cele afirmate de Culianu.
— Haideţi să vedem aceste texte!
— Vom avea tot timpul. Dar cititorul trebuie avertizat că această critică, dură şi directă, făţişă, este făcută totuşi într-o manieră neobişnuită: Nené vorbeşte despre toate aceste lucruri de parcă ar descrie un mit din Polinezia sau, mai bine zis, de parcă ar descrie structura geologică a planetei ori structura atomului. Fără nici o implicare afectivă, fără nici un accent retoric, fără nici o gesticulaţie: sobru, precis, rece, calm, ca un profesor care, în faţa aulei pline de studenţi, pune un diagnostic pe trupul unui bolnav oarecare, un necunoscut adus de pe stradă.
— Probabil că aşa se explică de ce această critică a trecut neobservată de cei mai mulţi cititori!
— Desigur, aşa îmi explic şi eu că lumea nu-l cunoaşte pe Culianu într-o ipostază dintre cele mai importante. Dar, ceea ce îmi explic mai greu este de ce? Ce sens are această joacă a lui Nené: deşi spune nişte lucruri foarte importante şi deşi le spune fără să ascundă nimic, le spune totuşi în aşa fel încât cititorul de rând – iar cititorii de rând ai lui Culianu sunt toţi oameni cu facultate, cu doctorate, cu titluri academice, iar aceşti cititori nu reuşesc să priceapă sensul, dimensiunea şi implicaţiile celor spuse de Culianu. Iar Culianu însuşi, sunt convins, a vrut să obţină acest rezultat.
— Bănuiesc însă că cei vizaţi de Culianu, prin critica sa, au priceput foarte bine!
— De asta nu mă îndoiesc!… Performanţa lui Culianu a fost că n-a ţinut secret ceea ce „aflase”, ci a spus-o cât se poate de explicit, dar pentru că a spus-o pe un ton neutru, doctoral, savant, nimeni nu s-a emoţionat de importanţa celor afirmate de Culianu. Astfel, secretul a rămas mai departe secret, atât doar că Nené i-a făcut atenţi pe cei în cauză: vă ştiu, pezevenghilor, am aflat cu ce vă ocupaţi!
— Credeţi că a fost în intenţia lui Culianu să nu „facă valuri” prea mari?
— Eh, cred că nu avem dreptul să facem prea multe speculaţii pe tema intenţiilor lui Ioan Petru Culianu. Fiind din categoria celor aleşi, specie din care noi nu facem parte, e greu să te pui în „situaţia” lui şi să raţionezi în locul lui, ca şi când! Aşa că, de data asta eu, invit toată lumea pe covertă! Să vedem textele!
— Textele care l-au ucis pe Culianu?
— Tu ai spus-o!
— Cu ce începeţi?
— Cu titlul cel mai direct la subiect: Religie şi putere, un volum cu trei autori, la care Culianu al nostru participă cu eseul Religia şi creşterea puterii. Titlul volumului se potrivea mult mai bine la eseul lui Nené. De aceea, când voi mai cita acest titlu, Religie şi putere, mă voi referi astfel la eseul lui Ioan Petru Culianu.
— Când a apărut?
— În 1981!… Eseul are două părţi, îndeosebi partea a doua ne interesează propriu-zis, intitulată Nihilismul şi destinul civilizaţiei occidentale. Dar tonul „antioccidental” este dat chiar din primele pagini. Citez, din ediţia Nemira, de la pagina 167: „În societatea occidentală de astăzi există câţiva factori care au coborît într-un mod foarte periculos pragul de suportabilitate a normelor (… ). Între aceşti factori se înscriu manipularea totală a maselor prin mass-media, reificarea individului în angrenajul de consum, sentimentul precarităţii existenţiale într-o lume care a devenit un butoi cu pulbere gata să sară în aer în orice clipă”.
— Deci, Culianu, despre societatea occidentală, în 1981, afirma că „a devenit un butoi cu pulbere gată să sară în aer în orice clipă”! Poate nu este inutil să lămurim şi în ce constă „reificarea individului în angrenajul de consum”! Reificare, adică să facă din ins, din om să faci un lucru, un obiect, un res, „lucru”, pe latineşte.
— Dacă ne jucăm puţin cu etimologiile, latinescul res, cu forma de acuzativ, rem, a devenit în franceză rien, adică „nimic”. Se potriveşte şi cu acest înţeles „reificarea individului în capitalism”, adică reducerea sa la nimic!
— Dar asta n-o puteţi pune pe seama lui Culianu. El n-a mers atât de departe cu critica!
— Mi se pare un eufemism să vorbiţi de „critică”. E mult mai mult!
— Să vedem!
— Respectându-i pe clasici, Culianu face din finalul textului său partea cea mai „tare”. Am chiar sentimentul, de fiecare dată când citesc ultimele trei subcapitole, intitulate Destinul Occidentului, Puterea şi Occidentul şi Religie şi putere (de aici şi titlul volumului), am avut sentimentul că tot eseul este numai un pretext pentru a spune despre Occident „ce-l doare pe autor”, chiar cu riscul ca legătura dintre eseu şi „critica” făcută Occidentului, lumii capitaliste, să nu fie totdeauna în ordinea logică a demonstraţiei, a dezvoltării ideilor. Dar nu vreau să alunec pe panta asta şi să fac pe comentatorul lui Culianu. Eu îl citez, mai ales îl citez, pentru uzul celor ce l-au citit şi au trecut prea uşor cu vederea texte precum acestea: „Deşi nu se poate nega faptul că astăzi capitalismul posedă o componentă puternică de asistenţă socială (şi la aceasta, mişcarea socialistă, alături de mişcările creştine calificate, şi-a adus o contribuţie istorică), esenţa sa este cu totul altceva decât milă şi solicitudine pentru individ.” (s.n.) Sau: „Esenţa capitalismului modern constă într-un interes aproape exclusiv pentru mijlocul de schimb (s.a.), pentru bani (s.n.), ceea ce înseamnă că unica realitate (s.n.) care subzistă în adevărata ideologie a capitalismului este cea a comerţului. (… ). Realitatea totalitară a comerţului (s.n.) se substituie oricărei alte realităţi: viaţă, om, pasiune, credinţă, speranţă, moarte, pentru a înşira aici numai câteva dintre cele mai sugestive forţe motrice din trecut (s.n.). (…) Omul este fie comerciant, unul care ştie cum să-şi folosească viaţa, fie o entitate negociabilă, adică ceva care va deservi oricum scopurilor Comerţului, dar de care acest idol poate să se şi lipească. Pasiunea cuiva pentru ceva foloseşte numai în măsura în care e corect orientată, adică are bune rezultate comerciale. Credinţa, în măsura în care poate fi exploatată. Speranţa, pentru că îi e subordonată. Moartea, pentru că îl sporeşte.”
— Domnule profesor, dar este absolut incredibil că asemenea texte nu au stârnit nici o reacţie a comentatorilor lui Culianu.
— Să nu ne grăbim, nu ştiu ce au scris alţii despre Culianu. Alţii în afară de Ted Anton, care în cartea sa pomeneşte o singură dată de volumul Religie şi putere, fără să-i remarce vreo calitate deosebită! Deci, ca şi până aici, nu mă raportez decât la Ted Anton când spun că ni 1-a ascuns pe adevăratul Culianu. Căci, e foarte posibil, o prezentare corectă a lui Ioan Petru Culianu ar conţine în ea suficiente indicii pentru a înţelege de ce a fost omorît Culianu. Poate că am afla chiar şi de către cine!
— Este deja evident că Ioan Petru Culianu studiase atent lumea căreia îi punea un diagnostic atât de exact! Devenea el periculos pentru această lume? În orice caz, cu asemenea opinii o fi fost primejdios Culianu, dar nu pentru regimul lui Iliescu!
— Bravo, ai pus un… diagnostic foarte convingător! Iată şi cu critica acestei lumi cum stăm: „în această lume care respiră Comerţ prin toţi porii săi nu e loc de nimic altceva, decât cu riscul distrugerii psihice sau chiar fizice (s.n.) a persoanei.”
— Distrugere fizică? Cumva cu un glonţ de calibrul…
— Nu mă întrerupe. Citez mai departe, de la p. 218: „Orice plângere trebuie să fie reprimată, pentru că nu este demnă de un comerciant. Orice regret trebuie să tacă, pentru că nu e rentabil.” Şi acum fii atent: „Orice critică trebuie să fie rezonabilă şi să urmeze un scop previzibil, aşa încât banul s-o reducă la tăcere, iar critica, devenită o parte din comerţul însuşi, să-l poată servi într-o manieră constructivă. Caritate, pietate, bunătate, compasiune, toate acestea sunt excluse din lumea comercială, pentru că sunt în contradicţie cu legile schimbului.”
— Dar, de pe ce poziţie face Culianu această critică…Vă deranjează sintagma „de pe ce poziţie”?
— E drept, n-am mai auzit-o de vreo şapte-opt ani, dar nu mă supără. Critica limbajului de lemn şi-a creat ea însăşi un limbaj de lemn!… Poziţia lui Culianu? Nu este uşor de spus către ce îl trage inima pe Culianu. Oricum, creştinismul „iese” bine din excursul pe care Culianu îl face în acest eseu. Iată câteva citate: „Încă demult valorile creştine erau în stare să facă adevărate miracole, să-i permită unui individ oarecare să se arate mai puternic decât soarta, decât tortura, decât umilinţa, decât moartea. (… ) Înarmat cu credinţă, speranţă şi caritate (s.n.), creştinul experimenta „puterea” ca evaziune de sub stăpânirea necesităţii, ca libertate în faţa instinctelor primare ale omului. Noutatea sfîntului creştin, în raport cu diferiţi „specialişti ai puterii” din societăţile pseudo-specifice, constă în faptul că el, sfîntul, este îndemnat de sentimentul fraternităţii universale, că el înconjoară toate făpturile cu iubirea sa netulburată. Iubirea, toleranţa, inerente spiritului creştinismului, reduc nihilismul mundan la o componentă secundară, îl fac aproape să dispară în faţa bogăţiei compasiunii pentru toate fiinţele lumii. Desigur, omul este făcut şi din carne, este şi un păcătos, dar porunca fundamentală, spre deosebire de gnosticism şi de orice alt curent preponderent nihilist şi sectar, este, în creştinism, caritatea: „ama et fac quod vis”.
— Ama et fac quod vis!…
— „Iubeşte şi fă ce vrei”… Adică „iubeşte şi, în rest, fă ce vrei, căci nu ai cum să mai greşeşti!”
— Să tot fii creştin!… Ama et fac quod vis! Minunată vorbă.
— Iubeşte şi fă ce vrei!… Sunt oameni cărora îţi vine să le ierţi o mulţime de greşeli, de mici inconsecvenţe, căci îi simţi că iubesc, iubesc viaţa, se iubesc pe ei înşişi aşa cum sunt, şi, mai ales, îi iubesc pe toţi ceilalţi oameni aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, fără să le pretindă să fie altfel, alt fel de oameni!… Îl iubesc pe Dumnezeu!
— Culianu era un astfel de om?
— În general, făcea impresia a ceea ce şi era: un om preocupat de probleme grave, angajat cu senină şi irevocabilă dăruire pe un drum numai al lui. De aceea îţi făcea mare plăcere să-l surprinzi, din când în când, reacţionând „normal”, ca un om obişnuit, în sensul bun al cuvîntului „om obişnuit”, adică ştiind să se bucure ori să se supere pentru acele lucruri care îl bucură sau îl supără pe orice om obişnuit. Ştiu că am fost surprins când l-am văzut prima oară rîzând în hohote, cu poftă. Ştia să rîdă, deşi nu te aşteptai să-l vezi făcând celor din jur astfel de… de… confidenţe, îmi vine să spun! Dădea prestigiu la tot ce făcea!
— Să ţinem minte şi această vorbă: dădea prestigiu la tot ce făcea…
— Este remarcabilă şi precizarea pe care Culianu a găsit s-o facă într-o notă de subsol: „Ecuaţia noastră, capitalism = Comerţ, a suscitat perplexitatea celor care au avut cei dintâi amabilitatea de a citi şi discuta eseul nostru. Sigur, realitatea e mult mai complexă, şi totuşi aş vrea să amintesc că şi analiza lui Weber, oricât ar fi de subtilă, porneşte de la aceeaşi stare de fapt. Astăzi nimeni nu mai contestă că „mercificarea”, adică transformarea în marfă a unor lucruri care, tradiţional, nu erau şi nu puteau fi privite ca atare, este unul dintre procesele fundamentale ale capitalismului avansat. (… ) În capitalismul avansat, toate lucrurile servesc schimbului, sunt negociabile. (… ) În capitalism, lumea se transformă într-o uriaşă maşină comercială, în care comerţul este un scop în sine. Aceasta nu era, desigur, intenţia spiritului puritanismului, din care s-au născut tendinţele economico-sociale care au dat viaţă sistemului numit „capitalism”.
— Îmi îngăduiţi să vă întrerup cu o… o poveste, o fabulă, pildă, nu ştiu cum să-i zic.
— Dacă m-ai întrerupt, zi-i anecdotă. Anecdota primează!
— Să-i zicem şi aşa!… Cică în Japonia, un samurai era judecat de
împărat pentru o vină foarte gravă. După ce se stabileşte vinovăţia samuraiului, împăratul îl întreabă:
— Ce pedeapsă crezi că ţi se cuvine, voinice, pentru faptele tale atât de nepotrivite cu un războinic?
— Harachiri, Măria Ta! răspunse samuraiul. Îmi fac harachiri.
— Ah, harachiri?!… Nu-i prea puţin? Pentru purtarea ta nedemnă meriţi o pedeapsă mult mai grea decât moartea, ba încă şi prin harachiri!… Nu, dragul meu, n-ai să mori, ci pedeapsa este să trăieşti mai departe şi până la sfârşitul zilelor tale să trăieşti din comerţ! Să te faci negustor!, asta-i pedeapsa pe care o meriţi!… Comerciant te condamn să fii! Comerţ să faci toată viaţa ta!
— Faină poveste! Memorabilă, într-adevăr!… Mentalitatea de samurai!… Cât este de europeană această mentalitate, a samuraiului dumneavoastră?
— Este foarte europeană, dacă atunci când spui Europa te gândeşti la antichitatea greco-romană, la cavaleria rusticană!
— Poţi să te gândeşti şi la altceva?
— Cum să nu! Tot din Europa face parte şi Renaşterea italiană! Florenţa şi Veneţia au dat primele onorabilitate bancherului… – Neguţătorului veneţian!
— Sigur că da!
— Deci nu iudeii!
— Nu sunt ei de vină de tot răul din lumea asta!… În schimb, pentru
Aristotel şi Platon comerţul este demn de tot dispreţul, „fiindcă nu-şi ia câştigul de la natură”. Fireşte cel mai hulit în antichitate era câştigul din camătă, din împrumutul cu dobândă, acest gen de câştig denaturând scopul în care au fost inventaţi banii, anume acela de a facilita operaţiunile de schimb, comerţul. Dobânda face ca banii să producă bani, ceea ce este cu totul nefiresc.
— La ce texte mă trimiteţi pentru edificare?
— Mergi la Politica lui Aristotel, Legile lui Platon… Grecii aveau şi un termen, hrematistica, prin care denumeau „arta înavuţirii”, a managementului de azi… S-au gândit şi grecii la o asemenea teorie, dar au avut atâta demnitate ca să nu facă din avuţie scopul existenţei! Epoca modernă nu descoperă nimic, ci face doar obsesie şi pasiune copleşitoare dintr-o mentalitate şi preocupare pe care anticii au repudiat-o cu dezgust şi indignare!
— Iar dacă te gândeşti şi la tradiţia creştină, a alungării zarafilor din templu, înţelegi şi mai bine cât s-a îndepărtat acest capitalism avansat de valorile tradiţionale. Acest capitalism în care au căpătat atâta putere zarafii moderni, pe care la orele de învăţământ politic îi numeam „oligarhie financiară”! Cam ei conduc lumea, ei au „puterea”! Şi nimeni nu se gândeşte să-i alunge din templu!
— Au puterea, dar au vreun Dumnezeu? Care-i religia lor?
— În privinţa asta, Culianu face o constatare, pe care o propune ca pe o concluzie a eseului său, o idee care, probabil, îi umplea sufletul de amărăciune: „banul dobândit cu sudoarea frunţii şi în dispreţul pentru bunurile terestre devine idolul unei noi religii (s.n.), aceea a Comerţului.” Şi continuă, îmi vine să zic, săracul: „În această situaţie, romantismul proclamă „moartea lui Dumnezeu”, declară acum că eficacitatea este inexorabil apusă (s.n.). „Fabulele antice” sunt substituite acum de domnia crudă a „adevărului”, a invidiei de clasă, a ostilităţii între opresori şi opresaţi, pe scurt, o privire goală şi desvrăjită asupra lumii.”
— „Opresaţi şi opresori”?! De mult n-am mai auzit cuvintele astea! „In opressores!”…
— Reţine însă, te rog, concluzia savantului: banul devine idolul unei noi religii, religia Comerţului.
— „Banii e totul”, zic mahalagiii noştri, şi nu zic asta de ieri, de azi, ci din anii interbelici încă!
— Aş mai remarca, în acest text, cât de des scrie Culianu cuvântul comerţ cu majusculă: Comerţ. Creştinismul nu e niciodată pomenit cu majusculă! Aş zice că „sună” a ironie această majusculă, făcând din comerţ o divinitate, adică din profesia care, în absolut considerată, pe scara de valori umane, deseori nici nu e luată în consideraţie. Petre Ţuţea, când făcea această scară, pe treapta cea mai înaltă aşezând sfinţenia, adică sfîntul, continua cu eroul, legiuitorul, poetul, medicul, militarul, dascălul, nu mai ţin minte exact în ce ordine, dar de negustor pare-mi-se că nici nu pomenea!
— Mi-aduc aminte şi de Mihail Sadoveanu, în „Fraţii Jderi”, când este amintit acel fecior al Jderului bătrân care se făcuse neguţător. Taică-su are un fel de sfială, de jenă în faţa lui Ştefan Vodă, să pomenească de un astfel de fecior. Damian se numea, parcă. Şi ca să-l salveze din precaritatea condiţiei de negustor, de comerciant, de bişniţar, Sadoveanu îi dă nişte însărcinări mai speciale, făcând din negustor un fel de spion, de agent secret, astfel că cititorul poate să-l simpatizeze în continuare pe comisul Simion Jder: feciorul său nu e numai negustor. Nu e negustor şi atât!
— Concluzia, pe care n-o mai trage Culianu, dar noi cred că avem toate motivele s-o deducem, este că Occidentul în faza sa de capitalism avansat, reprezintă o degradare totală a spiritului religios!
— O abandonare, de fapt ! Altminteri de ce ar fi făcut André Malraux cunoscutul său avertisment: „secolul 21 va fi religios sau nu va mai fi deloc!”
— Dacă mi se îngăduie să emit şi câteva păreri personale, aş spune că din acest punct de vedere, al religiozităţii ca parte componentă a spiritului uman, ateismul unor regimuri politice, fie el şi activ, agresiv, cum a fost în ţările socialiste, este de preferat noii religii a Banului, a Comerţului. Căci interzice, dar nu denaturează! Nu corupe! Stârneşte reacţia de apărare! Stârneşte reacţia, aşa cum s-a întâmplat în anii 1941-1989, în România!
— Uşurel, să nu ne trezim că sunteţi neo-comunist.
— Îmi aduc aminte, era pe la mijlocul anilor ‚80, mă aflam în casă la Ioan Alexandru, ne adunaserăm mai mulţi doritori să-I cunoaştem pe stareţul de la mănăstirea Bistriţa, îi era oaspete lui Ioan Alexandru. Printre altele, ne-a povestit discuţia sa cu un stareţ catolic, dacă pot spune aşa, de la o mănăstire din Franţa. Catolicul, adică francezul, mai exact spus capitalistul avansat, nu mai ştia ce să facă, trebuia să închidă mustăria, nu mai venea nimeni, nici un tînăr nu mai dorea să se retragă în viaţa monahală. Acestuia, părintele Ioanichie, da, mi-am adus aminte, Ioanichie Bălan se numeşte, a trebuit să i se plângă de situaţia în care se află într-o ţară comunistă tinerii, foarte numeroşi, care vor să se călugărească, dar sunt împiedicaţi de legile materialismului ateu atotbiruitor, care, într-o ţară ca România, limitase numărul călugărilor mult sub „cererea publicului”! A pieţii!
— Poate că diferenţa este dată de deosebirea dintre ortodoxie şi catolicism!
— Nu insist! Nu mă interesează explicaţiile, unde părerile pot fi foarte diferite. Ţin doar să constatăm că dintr-un anumit punct de vedere, extrem de important pentru Culianu, Occidentul capitalismului avansat reprezenta un deşert, un deşert în expansiune, ameninţând să cuprindă întreaga planetă. Deşertul secularizării totale, al lepădării de credinţă, al deturnării acesteia spre zeificarea banului, mult mai periculoasă pentru spiritul uman decât ateismul însuşi! Zeificarea banului şi reificarea omului!
— Formula mi se pare a fi cu totul remarcabilă, şi o repet, dacă nu vă supără: zeificarea banului şi reificarea omului…
— Mulţumesc, singur n-aş fi băgat de seamă! Da, zeificarea banului şi reificarea omului.
— Aceste idei consideraţi că sunt ideile lui Culianu?
— Ideile lui Culianu sunt cuprinse în textele citate. Dar crezi că ideile pe care le stârnesc aceste texte nu au nici o legătură cu Culianu? Bine, nu-s ale lui Culianu, dar Culianu le provoacă! Şi mă opresc aici, în fond, ceea ce mă interesează în primul rând nu sunt ideile lui Culianu, ci faptul, de acum evident, că, fie din ignoranţă, fie din rea credinţă, Ted Anton acesta le-a ascuns, n-a pomenit nimic de ele!
— Au aceste idei vreo legătură cu asasinatul?
— După logica lui Ted Anton, au. Căci el leagă asasinatul de textele în care Culianu a fost extrem de critic faţă de guvernanţii români, faţă de cineva, deci. Dar Culianu a fost critic şi faţă de alţi guvernanţi. Guvernanţii capitalismului avansat! Deci, pe lista suspecţilor trebuie trecuţi şi aceştia, alături de regimul Iliescu şi de securitatea română. Asta e concluzia logică, pe care ne-o impune, repet, Ted Anton. Americanul! Cu deosebirea că regimul din România este pus la stâlpul infamiei în nişte publicaţii efemere şi fără circulaţie, în vreme ce modelul capitalismului avansat este pus sub lupă în cărţi şi reviste intrate în toate marile biblioteci ale lumii!… De ce să fie interesate de dispariţia lui Culianu numai autorităţile, extrem de pasagere, din România? De ce n-ar fi fost încă şi mai interesate autorităţile „planetare”?, îmi vine să zic!
— Cred că nu vă dezamăgesc dacă nu mă declar câştigat de acest raţionament.
— Bineînţeles! Este un raţionament care se poate face, tot ca ipoteză, cel puţin la fel de precară ca şi celelalte. Numai că eu n-am terminat cu „administrarea probelor”.
— Am avut impresia că aţi încheiat lista citatelor din „Religie şi putere”.
— Mai am câteva. Notează: „Putem totuşi conchide că locul experienţei puterii, pentru Occidentul precapitalist, era aproape întotdeauna de natură ideologică. Capitalismul instalat operează o totală răsturnare a acestei ordini valorice, în sensul că el stabileşte ecuaţia putere = avere, care are un dublu aspect: pe de o parte, înseamnă că banul este putere, pe de altă parte, că puterea are valoare comercială. Această premisă fundamentală a capitalismului face ca toate justificările ideologice pe care el continuă să le repropună să nu mai aibă de-a face cu esenţa însăşi a epocii noastre, ci să reprezinte paleative ce tind să o mascheze şi să o facă mai suportabilă (s.n.). Consecinţa cea mai importantă a diferenţei dintre esenţa şi scopul capitalismului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, justificările ideologice pe care acesta le pune în circulaţie la îndemâna cetăţeanului manipulat (s.n.), este faptul că nici una dintre aceste justificări nu poate fi cu adevărat eficientă.” Am încheiat citatul, căci îmi vine să întreb: dacă nici una dintre aceste justificări nu este eficientă, asta ce poate să însemne?
— Nu-mi vine în minte decât teza societăţii sortite pieirii, ca efect al progresului social şi uman, ontologic. Teza capitalismului aflat pe marginea prăpastiei. Şi aşa mai departe!
— Nu, eu nu încerc să strecor, în subtext, ideea că Nené Culianu, criticând „capitalismul avansat”, făcea sau încerca să facă servicii propagandei marxiste anticapitaliste. Ar însemna să fiu la fel de necinstit ca Ted Anton, care, prezentând un Culianu critic faţă de realităţile româneşti de dinainte, dar şi de după ‚89, îşi lasă cititorii să creadă că pentru Nené totul în Occident era O.K.! Dimpotrivă, stimabile Ted Anton, Culianu este unul dintre occidentalii cei mai nemulţumiţi de lumea în care trăieşte! De ce ai ascuns asta cititorilor tăi?
— Credeţi că această nemulţumire are sau ar putea avea vreo legătură cu asasinatul?
— Ar putea avea!
— În ce fel?
— În n feluri! Dar deocamdată, din această mulţime de ipoteze, mi-e greu să le aleg pe cele mai plauzibile.
— Şi cum am putea face să reducem numărul ipotezelor, apropiindu-ne de idealitate, când, dintre ipotezele posibile acum, numai una singură va rămâne în picioare? Ce-i de făcut?
— Ce-i de făcut?… Măcar atât: să-l citim cu atenţie pe Culianu ca să pricepem cine a fost Culianu. Căci, cel mai probabil, Culianu a fost asasinat deoarece era Culianu. Deoarece gândea într-un anumit fel, deoarece scrisese anumite texte, deoarece intenţiona cine ştie ce acţiune! Din toate astea, cel mai uşor este să aflăm ce a scris Culianu.
— Urmează, înţeleg, altă serie de citate.
— Dacă te-ai plictisit, ceea ce se vede de la o poştă, dacă te-ai plictisit de citatele din Culianu, îţi voi da un citat din Marcuse, popularul filozof „de la Frankfurt”, acea grupare de filozofi şi sociologi care considera că „esenţa capitalismului este transformarea în marfă a oricărei realităţi experimentabile şi că din aceasta derivă anularea individului, reducerea sa la simpla dimensiune economică, pierderea rădăcinilor umaniste înseşi ale civilizaţiei noastre” (apud Culianu).
— Dur diagnostic şi acesta!
— Nu mă pricep să-mi dau seama dacă Ioan Culianu, făcând acest succint rezumat al ideilor „de la Frankfurt”, nu cumva a îngroşat el critica „apocaliptică” făcută de membrii cunoscutei grupări. Iată însă citatul pe care-l alege Culianu din textele lui Marcuse: „În ce priveşte manipularea şi controlul psihicului (s.n.) în societatea industrială avansată, trebuie să ne întrebăm: în ce scop? De către cine? (s.n.) Dincolo de manipulările specifice în interesul unor grupuri de afaceri, politice, subordonate Statului, scopul general subiectiv este acela de a adapta individul la modul de existenţă pe care societatea i-l impune… Fără îndoială, atari moduri de control nu constituie o conspiraţie, nu sunt centralizate de o organizaţie sau de un grup de organizaţii (s.n.): mai curând apar difuz în societate, exercitate de vecini, comunitate, grupuri de persoane de aceeaşi condiţie, de mijloace de comunicare în masă şi (poate în ultimul rând) de guvern… Ca sociologie şi psihologie industrială, sau, cu un eufemism, ca «ştiinţă a relaţiilor umane», aceste activităţi ştiinţifice au devenit un instrument indispensabil în mâinile puterii reale.” Am încheiat citatul şi ţi-aş propune să zăbovim puţin asupra acestui text, chiar dacă nu-i aparţine lui Culianu.
— Nu-i aparţine, dar Culianu l-a ales pentru a-l insera în textul său!
— Foarte bună observaţie! Asta doream şi eu să propun, o întrebare: de ce Culianu a ales acest citat? Ce i-a plăcut atât de mult la acest text al lui Marcuse?
— Am impresia că sublinierile ce le-aţi făcut prefigurează deja un răspuns.
— Să zicem!… Eu aş face mai întâi observaţia că citatul din Marcuse nu este prea bine conexat în contextul ultimelor pagini din eseul lui Culianu. Dacă nu mă înşel şi e chiar aşa, asta ce-ar însemna? Că lui Culianu i-a plăcut acest text care se potrivea nu atât textului în care va fi inserat, cât unor gânduri şi preocupări care-l frământau mult mai mult decât redactarea textului, a eseului. Am subliniat sintagma „manipularea şi controlul publicului” (în societatea industrială avansată), căci această chestiune, atât de importantă, nu e propriu-zis dezbătută în acest eseu, ci într-unul dintre capitolele cele mai importante ale cărţii Eros şi magie în Renaştere, care va apărea în 1984, carte pe care o începuse încă din România, din 1969. Deci o vreme scrisese în paralel la cele două texte, chestiunea „manipulării şi controlul psihicului” preocupându-l chiar şi atunci când scria pe altă idee, la alt text. Corect?
— Mh!… Aşa şi aşa!
— Nené îl citează pe Marcuse, care îşi asigura cititorii că aceste „manipulări” nu sunt opera unei conspiraţii, a unei organizaţii. Nu ştiu cât e de convingător pentru alţii Marcuse, dar din citatul respectiv eu înţeleg altceva: că mulţi alţi analişti, filozofi, sociologi etc. etc., cred, dimpotrivă, că acest control a ceea ce gândesc oamenii este efectuat de o conspiraţie, de o organizaţie sau de un grup de organizaţii!… Nené ne lasă practic cu aceste citate în braţe, să se descurce fiecare cititor cum poate. El nu le comentează în acest punct, de departe cel mai important: există sau nu atari conspiraţii? Asemenea organizaţii?
— Dacă înţeleg eu bine, vă legaţi de faptul că Ioan Culianu, atunci când face un scurt comentariu al acestui text, nu zice nimic despre ceea ce textul afirmă în chip implicit: că, după unii, există o conspiraţie, o organizaţie care manipulează şi controlează psihicul publicului, al maselor. Ceea ce ar însemna că Ioan Culianu ţine ca, indirect, pe răspunderea altora, a lui Marcuse, să lanseze sau să le amintească această idee cititorilor săi.
— Ai înţeles foarte bine. Am dreptate?
— În schimb, n-am înţeles de ce aţi subliniat cuvântul „eufemism”.
— Atunci explică-mi de ce denumirea „ştiinţă a relaţiilor umane” ar fi un eufemism? Deci, există ceva rău şi urît în „ştiinţa relaţiilor umane”, în „sociologia şi psihologia industrială”? Au devenit acestea nocive şi Culianu are motive să nu-l contrazică? Vorbeşti eufemistic despre ceva, în cazul de faţă despre activităţile ştiinţifice din sfera sociologiei şi psihologiei industriale, numai dacă, spunând lucrurilor pe nume, ar însemna să spui lucruri neplăcute, dure, dureroase etc. Deci, am subliniat cuvântul eufemism ca să atrag atenţia asupra mirării mele că, pentru Marcuse şi Culianu, o serie de activităţi ştiinţifice de care se slujeşte puterea politică în Occident numai „eufemistic” se mai pot numi „ştiinţă”, în realitate devenind altceva. Ceva malefic.
— Dar o spune şi Marcuse, că aceste activităţi, ce ţin de sociologie şi psihologie, au devenit „un instrument indispensabil în mâinile puterii reale”.
— Da, dar nu spune explicit că e vorba de un proces nociv, purtător al răului! Deducem însă că Marcuse le condamnă, nu e de acord cu aceste activităţi, din folosirea acestui cuvânt, „eufemistic”…
— Nu sunt sigur că v-am înţeles.
— Nu uita că, volens-nolens, înfruntând chiar şi riscul ridiculului, noi am luat în discuţie ipoteza că Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu au studiat istoria religiilor, inclusiv instituţiile din sfera religiei, urmărind să găsească răspuns unor probleme din sfera politicului. Cine conduce hora? Textul citat, după părerea mea, face o aluzie critică, destul de voalat critică, la cei implicaţi în activităţile ştiinţifice implicate în „manipularea şi controlul psihicului în societatea occidentală de azi”. Implicare căreia Marcuse insistând să nu i se spună „conspiraţie”, ne oferă termenul asupra căruia să ne oprim! Ne sugerează cuvântul potrivit: conspiraţie.
— Repet, cred că e prea subtil pentru mine!
— Atunci să trecem mai departe şi să încheiem discuţia asupra acestui eseu atât de interesant pentru cine vrea să afle ce şi cum gândea profesorul Ioan Petru Culianu.
— Chiar dacă unele lucruri nu le-am înţeles…
— Dar stai liniştit! Nici eu n-am înţeles chiar totul din acest eseu.
—… ceea ce mi se pare însă accesibil înţelegerii tuturor celor ce au citit cartea lui Ted Anton este că li s-a ascuns acest text, ale cărui idei în mod evident ne interesează. Aici vă dau toată dreptatea!
— Textul se încheie cu un subcapitol intitulat chiar Religie şi putere.
De aici şi titlul volumului. Deci, de la Culianu, care se arată astfel, mai mult decât alţi colegi specialişti în istoria religiilor, preocupat de raportul dintre religie şi putere. Ar trebui citat întreg subcapitolul, dar n-am s-o fac. Fragmentând, aş cita următoarele: „schimbările din Occident în raport cu religia sunt, în ultima instanţă, valabile pentru destinul tuturor popoarelor lumii”, „Statul a început, puţin câte puţin, să ia asupra sa sarcini care, în mod tradiţional, erau rezervate religiei. (… ) Astăzi capacitatea Statului de a da un sens existenţei lumeşti rămâne în limitele sistemului de producţie occidental. Şi pentru că, după cum am văzut, capitalismul se sprijină pe ecuaţia putere = avere – care reprezintă esenţa lui şi limita extremă ce nu se mai poate transcende, altfel fiind repuse în discuţie propriile sale premise – justificările ideologice ale capitalismului, ca şi ale Statului modern, nu sunt eficiente pentru că ignoră acea dimensiune esenţială a puterii care este dimensiunea sa subiectivă. Pe de o parte, au fost înlăturate frânele inhibitoare ale religiei, care canalizau aspiraţia individuală la libertate şi putere în spaţii socialmente tolerabile; pe de altă parte, Statul nu mai este în măsură să controleze, prin propunerea propriilor sale valori sau prin pura coerciţie a legii, acele forţe obscure care s-au descătuşat ca urmare a înceţoşării legăturii religioase. Agresivitatea care se dezlănţuie în ţările Occidentului reprezintă fenomenul cel mai alarmant al epocii noastre şi totodată încheierea unui lung drum istoric şi cultural. Este rodul unui culturi şi nu poate fi înţeleasă altfel, se pare, decât rediscutând înseşi premisele acestei culturi.”
Şi, în încheiere: „Dacă cultura noastră este cea a posesiunii, a averii care s-a suprapus fiinţei, inversarea sensului de mişcare ar cere, probabil, restabilirea primatului fiinţei asupra averii (s.n.), recunoaşterea deşertăciunii mitului posesiei. Între marile religii ale lumii, se pare că numai creştinismul (s.n.) are în sine forţele, valorile şi prestigiul necesar pentru a răspunde acestei îndatoriri. Dar cum, în ce fel, pe ce căi, cu ce preţ, sunt previziuni pe care nu îndrăznim (s.n.) să le facem. Nu putem indica soluţii, ne limităm la punerea problemei.
Riturile şi miturile tradiţiei nu mai reuşesc să-şi îndeplinească funcţia integratoare şi compensatorie în Occidentul secularizat. Nihilismul, acest „oaspete neliniştitor”, a invadat din nou casa omului. Omul, dezbrăcat de tot ceea ce îl transcende, apare, poate pentru prima oară în istorie, singur şi lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi ale agresivităţii. De toate acestea, religia viitorului, aceea fără de care umanitatea ar putea chiar să se autodistrugă, va trebui să ţină seama. Poate că, la timpul cuvenit, ea va şti să găsească tonurile şi mijloacele pentru a lansa mesajul de care va fi nevoie.”
— „Religia viitorului”?! Credea Culianu într-o religie a viitorului încă necunoscută?
— Nu, nu cred că avea în vedere necesitatea unei noi religii, ci precizează căror „sarcini” trebuie să le facă faţă religia în viitor. Şi, cum am subliniat în text, după Culianu, „numai creştinismul are în sine forţele, valorile şi prestigiul necesar pentru a răspunde acestei îndatoriri.” Magister dixit.
— Asta aş fi vrut, să nu trecem mai departe fără să remarcăm elogiul reţinut şi exact pe care Culianu îl face creştinismului. Am impresia că Ioan Petru Culianu, ca şi Eliade, se fereşte să facă ierarhizări valorice între religiile lumii. Probabil că aşa se obişnuieşte printre profesioniştii şi specialiştii domeniului. Din când în când, împinşi de logica şi acurateţea cercetării, a discursului, ei se văd însă obligaţi să recunoască creştinismului ceea ce este „numai” al creştinismului. În primul rând, viitorul!
— Eu n-aş trece mai departe fără să bag de seamă că volumul Religie şi putere a fost tradus, excelent tradus în româneşte de soţii Anghelescu, Şerban şi Maria-Magdalena, foşti colegi ai lui Nené Culianu, iar Şerban Anghelescu un prieten extrem de apropiat al marelui dispărut. În momentele lui bune, alături de Culianu, Şerban te făcea să te gândeşti la Sancho Panza. Adică în momentele când el însuşi se simţea bine jucând acest rol! Îl cunoşti?
— Nu !
— Jamais couché avec !, ar fi răspuns, în urmă cu treizeci de ani, acest suav pehlivan de Şerban Anghelescu.
— Deci au fost doi prieteni, unul Anghelescu, Şerban, iar celălalt Angelescu, Silviu.
— Unul mai deştept şi mai talentat decât celălalt!
— Care era cel mai deştept şi mai talentat?
— Chestiunea încă se mai discută!… Părerile sunt foarte împărţite.
— Să mai întreb ceva: cum se împacă acest elogiu al creştinismului cu „legenda” unui Culianu care „ar fi vrut chiar să treacă la mozaism”? Îl citez astfel pe Andrei Oişteanu, prefaţa la Eros, magie şi asasinarea profesorului Culianu.
— Acest domn Oişteanu cred că ne poate fi util nu prin ceea ce vrea el să spună, ci prin ceea ce spune fără să vrea! Am discutat cu cei apropiaţi lui Culianu, cam toţi sunt fie hotărît împotriva „legendei”, considerând-o pură invenţie, fie incapabili să înţeleagă, să accepte ideea că Nené putea fi preocupat de asemenea intenţii.
— Deci respingeţi „legenda”!
— Eu nu resping nimic! Orice ipoteză e de luat în seamă, întrebându-ne care ar putea fi locul ei în vastul şi complicatul angrenaj al asasinatului.
— Andrei Oişteanu afirmă că „pentru naţionalişti, Culianu era un „trădător”, pentru că urma, în august 1991, să se căsătorească cu o evreică (legenda spune că ar fi vrut chiar să treacă la mozaism)”. Am încheiat citatul. Cum vi se pare?
— Perfect imbecil şi profund ticălos!
— Domnule profesor, cuvintele astea le scoatem din text.
— Ba te rog să le laşi întocmai cum am spus: imbecil şi ticălos!
— Imbecil de ce?
— Pentru că îşi închipuie că poate fi crezut, că ar fi cât de cât logică ipoteza sa, adică a lui Ted Anton & comp., cu care intră astfel în cârdăşie, încercând să-l susţină cu argumente şi fapte noi, cum ar fi intenţia de a trece la mozaism a lui Culianu. Las de-o parte, acum, asasinatul, dar vreau să zăbovesc puţin asupra chestiunii căsătoriei cu o evreică şi a trecerii la mozaism. Cum privim „noi”, naţionaliştii, aceste chestiuni. Te interesează?
— Important e să-i intereseze pe cititori! Pe cititorii care au citit cartea lui Ted Anton şi prefaţa lui Andrei Oişteanu.
— Eh, în mintea lui, Oişteanu când spune „naţionalişti” (români) se gândeşte imediat la legionari şi invers, când spune „legionari” se gândeşte la naţionalişti!
— Deci una spune şi alta gândeşte!
— Şi cu totul alta face!… Scrie prefeţe mizerabile la cărţi mizerabile!…
— Spuneţi că dumneavoastră, naţionaliştii…
— Că, pentru Oişteanu, cei mai naţionalişti fiind legionarii şi la ei gândindu-se că l-ar fi considerat pe Culianu un trădător pentru că voia să se însoare cu o evreică, cinstit era să se intereseze bine cât au fost legionarii de antisemiţi, de porniţi împotriva ideii căsătoriei cu o evreică! Şi, dacă s-ar fi interesat, ar fi aflat că unii lideri legionari se trăgeau din familii mixte, din mame evreice, lucru pe care nu-l ascundeau şi pe care nimeni nu li l-a reproşat! Nimeni dintre camarazi! Accept ideea că Andrei Oişteanu nu cunoaşte povestea, frumoasa poveste a lui Mihai Şora, chiar dacă pe dl. Şora în persoană îl cunoaşte! Dar dacă nu cunoaşte acele situaţii, acele fapte trăite care îl infirmă, l-aş întreba care sunt totuşi faptele care îl determină să creadă că legionarii fac oricând moarte de om pentru a împiedica căsătoria dintre un român şi o evreică! De unde nebunia că ar exista oameni care l-ar fi omorît pe Culianu ca să-l pedepsească pentru intenţia de a se însura cu o evreică?!
— Staţi puţin, dar despre ce „frumoasă poveste” este vorba, în legătură cu dl. Mihai Şora?
— O poveste pe care am auzit-o prin anii’ 80, la restaurantul Scriitorilor din Bucureşti, spusă sau confirmată de Petre Ţuţea, ulterior şi de Simion Ghinea. Se făcea că Mihai Şora, în tinereţea sa, ar fi îmbrăcat cămaşa verde. Şi tot din pricina tinereţii s-ar fi îndrăgostit, dând ascultare glasului şi pornirilor inimii, de o tînără şi frumoasă domnişoară, care avea toate calităţile de pe lume, dar avea şi un „defect” major, care s-a dovedit curând a fi insurmontabil: era evreică. Ea evreică, Mihai Şora legionar, din această situaţie nici una din soluţiile posibile nu era admisibilă pentru junele romantic şi radical ataşat de propriile sale atitudini, idei şi simţăminte: să iasă din mişcarea legionară sau să renunţe la femeia iubită. Drept care, tînărul Şora se gândea din ce în ce mai serios la cea de-a treia soluţie: sinuciderea!
De frământările sale ştiau unii camarazi de-ai săi, doar de-aia se numeau camarazi! Şi l-au informat pe Căpitan, pe vajnicul antisemit Corneliu Zelea Codreanu! Acesta l-a chemat la raport pe colegul său mai tînăr şi, după ce i-a ascultat toată povestea, l-a întrebat de ce nu s-a gândit şi la a patra soluţie, care sigur e mai bună decât toate: să rămână în Legiune şi să se căsătorească cu fata pe care o iubeşte!…
— E adevărată această poveste?! Parcă nu-mi vine s-o cred!
— Eu aşa am cumpărat-o, aşa o vând! Dl. Mihai Şora, din fericire, trăieşte, aşa că poate să ne spună care este adevărul. Eu, oricum, povestea asta am auzit-o de la legionari. Chiar dacă ea este inventată, ea reprezintă punctul de vedere al legionarilor! Nu uitaţi că în mişcarea legionară au fost şi evrei. Iar, aşa cum am reuşit să constat, nu prea există dovezi ale atât de trâmbiţatului antisemism legionar!
— Cum adică nu există?
— Pur şi simplu nu există! Iată, am avut eu un schimb de opinii cu câţiva publicişti de la „Dilema”. Unul dintre aceştia, Lya Benjamin, specialistă în istoria evreilor din România, adică specialistă în antisemitismul din România, scria la un moment dat că legionarii „nu numai că nu şi-au mascat concepţiile şi pornirile antisemite, ci dimpotrivă, le-au afişat ca un punct central şi de onoare al ideologiei lor politice”. Eh, sunt aproape trei ani de când i-am adresat d-nei Lya Benjamin în public invitaţia de a face dovada că pentru legionari antisemitismul a fost „punctul central şi de onoare al ideologiei lor”! Să arate textul în care este „afişată” această concepţie antisemită! Trei ani de când distinsa specialistă tace şi nu mai zice nimic, nici măcar pardon!
— Nu ne depărtăm prea mult de subiectul nostru?
— Nicidecum! Cartea lui Ted Anton s-a publicat în România cu o prefaţă semnată de Andrei Oişteanu. O prefaţă care încearcă să completeze textul grecului, aducând argumente în plus la teza cărţii. Un astfel de argument este antisemitismul feroce al legionarilor, despre care depune mărturie Andrei Oişteanu. Un antisemitism care l-a taxat pe Culianu drept trădător, deoarece intenţiona să se însoare cu o evreică! O asemenea măgărie nu poate să rămână necomentată!
— Dl Andrei Oişteanu este evreu?
— Este, nefericitul!
— De ce-l faceţi „nefericit”?
— De regulă, de la mama natură este lăsat ca prostia să te facă fericit. Cu o condiţie însă: dacă eşti neajutorat la minte să stai în banca ta! Iar nu să plusezi, la o carte vădit antiromânească, antiromânească prin dezinformare, prin minciuni, tu să scrii o prefaţă tot antiromânească, cu alte minciuni, mai neruşinate! Cât priveşte trecerea lui Culianu la mozaism, asta-mi aduce aminte de N. Steinhardt, evreul care s-a creştinat, lăsându-se botezat ortodox de către un legionar, se pare. Detaliu nesemnificativ. Lucru aproape sigur este că acest gest al lui Steinhardt a fost considerat trădare, de către evreii din publicistică şi care, foarte puţini dintre ei, îi pomenesc numele ori îi comentează fascinanta personalitate! Aşa că am să-l întreb pe acest Oişteanu, care şi-a inventat un nume predestinat eşecului lamentabil, pe ce se bazează, pe ce dovezi, atunci când afirmă că „pentru naţionalişti, Culianu era un «trădător», pentru că urma să se căsătorească cu o evreică”? Ca unul care mă declar naţionalist, dă-mi voie să iau act de prefaţa aceasta care, în mare măsură, este un prilej pentru Andrei Oişteanu să atace naţionalismul românesc şi naţionalismul în general, cu argumente cărora nu se cade să nu le răspundem. „Nu se cade”, zic, cu gândul şi la amintirea lui Ioan Petru Culianu.
— Îl consideraţi naţionalist?
— Mi-am spus părerea, nu vreau să insist. Dar mi-aduc aminte de o vorbă de-a lui Culianu, pe care am mai citat-o de câteva ori: „fiecare ţară are parte de evreii pe care-i merită!” S-o fi gândit la alde Andrei Oişteanu când a spus-o? Eu, când îmi vine în minte această vorbă a Culianului, mă gândesc la Al. Graur, la N. Steinhardt, chiar şi la Henri Wald! N-am să reuşesc niciodată să mă gândesc la indivizi ca Andrei Oişteanu. Nici măcar după această prefaţă, repet, imbecilă şi ticăloasă!
— Să revenim la…
— N-avem la ce reveni! Prefaţa lui Oişteanu face parte din carte, din volumul publicat, intră în casele oamenilor odată cu textul lui Ted Anton. Ea trebuie comentată cu aceeaşi atenţie.
— Credeam că aţi terminat comentariul dumneavoastră!
— Cum să-l termin? … Abia l-am început. Şi n-am să mă leg prea mult de ideile lui A. O., ci de informaţiile pe care le oferă cititorilor săi, informaţii absolut mincinoase şi derutante, denaturând sensul faptelor în câteva puncte cheie ale acestui caz nefericit. Iată o mostră: „Între 1990 şi începutul anului 1991, Culianu primeşte adesea scrisori de ameninţare cu moartea scrise în româneşte, cu o uşor detectabilă retorică a extremei drepte, semnate de „Fiii lui Avram Iancu”. Investigaţiile au mers în direcţia organizaţiilor (neo)legionare ale exilului românesc din zona Marilor Lacuri (Chicago, Detroit, Toronto etc.), dar şi în direcţia organizaţiilor „culturale” gen „Vatra Românească”, avându-l ca preşedinte de onoare pe Iosif Constantin Drăgan şi fiind— opinia lui I.P. Culianu – „creaţii ale Securităţii”(lucr. cit., p.14).
— Daţi-mi voie să fac eu un prim comentariu: cum vine aia „între 1990 şi începutul anului 1991”! Ce se află între anul 1990 şi începutul anului următor?
— Mintea lui Oişteanu. E atâta câtă încape în intervalul de timp dintre 1990 şi începutul anului 1991! Neruşinaţi, domnule! Nu sunt în stare să facă o frază ca lumea, dar asta nu-i împiedică să-şi dea cu părerea, părere critică, severă, neiertătoare, despre milioane de oameni!
— În ce constă dezinformarea din textul citat?
— În afirmaţia că investigaţiile poliţiei au cuprins în aria lor şi „Vatra Românească” !
— Păi nu era normal să fie investigată, de vreme ce…
— … de vreme ce… Ce? … Continuă!
— Vreau să spun că acele scrisori de ameninţare obligau poliţia să facă investigaţii în direcţia respectivă. Este o regulă a cercetării criminalistice. Nu cred că e vorba de rea credinţă sau de atitudine antiromânească …
— Dar cine a spus asta?!
— N-aţi spus, dar cineva, altcineva, ar putea spune că asemenea investigaţii sunt ofensatoare, jignitoare prin suspiciunea care le-a provocat!
— Domnule, noi vorbim, împreună, dar ne înţelegem separat, fiecare altceva!…
— De ce spuneţi asta?
— Pentru că eu nu reproşez nimănui că s-au făcut investigaţii în direcţia Vatrei Româneşti şi a altor organizaţii asemănătoare! Domnule, cască bine urechile la ce-ţi spun: asemenea investigaţii erau foarte justificate, erau obligatorii! Ştiu şi eu asta! Dar problema este că aceste investigaţii nu au fost efectuate!… Nimeni nu a venit, din partea investigatorilor americani, să vadă ce legătură are Vatra Românească cu acele ameninţări primite de Culianu! Parcă ţi-am mai spus-o o dată?!… Pe ce se bazează acest tovarăş Oişteanu când afirmă că Vatra Românească a fost „investigată”? De către cine? Eu tocmai asta vreau să subliniez, cât se poate de apăsat: de ce poliţia americană nu s-a deranjat să cuprindă în aria investigaţiilor ei şi Vatra Românească? !
— Da, mi-aduc aminte, aţi mai pus o dată această întrebare.
— Dar acum vreau să pun altă întrebare, pentru acest Oişteanu: de
unde ştie el şi se mai grăbeşte să informeze şi pe toată lumea că investigaţiile americanilor au mers în direcţia Vatra Românească? Ce sens au aceste cuvinte atâta vreme cât nici un lider al acestei organizaţii nu a fost deranjat cu vreo întrebare măcar?!
— Da, aici aveţi dreptate în modul cel mai evident cu putinţă!
— Nu mai zic de Ted Anton, căruia i-am explicat clar că Vatra Românească nu putea fi amestecată şi că acele ameninţări, semnate Vatra Românească, sunt un fals, o diversiune. Ascunzând publicului cititor dovezile de fals, Ted Anton se face colaborator cu diversiunea, cu criminalii deci. Oişteanu se află în aceeaşi situaţie!
— Nu sunteţi prea dur?
— Nici vorbă! Aceeaşi este situaţia şi cu implicarea securităţii. Implicarea securităţii în înfiinţarea Vatrei Româneşti şi, mai apoi, implicarea securităţii în asasinarea lui Culianu.
— Luaţi-le pe rând.
— Pe rând să fie… Deci, Vatra Românească creaţie a Securităţii…
— Este „opinia lui I.P. Culianu”, spune Andrei Oişteanu, iar în continuare, într-o paranteză, îl citează pe Ted Anton, care, în urma unor discuţii cu dumneavoastră, notează în cartea sa: „Vatra a fost infiltrată de SRI – a admis Ion Coja. L-am acuzat pe Virgil Măgureanu în faţă de acest lucru. El nu m-a contrazis.” Care este adevărul?
— Mai întâi, ideea că securitatea a creat Vatra Românească. Bun, n-am să resping eu această idee, să zicem că n-am argumente. Dar dacă este aşa, atunci înseamnă că securitatea românească nu merită să fie atât de blamată şi de înjurată, dacă a fost ea în stare să iniţieze o organizaţie patriotică de anvergura pe care a avut-o Vatra Românească. Cine spune că Vatra Românească este o creaţie a securităţii trebuie să-şi dea seama că în felul acesta aduce un cald şi fierbinte omagiu la adresa securităţii! Dacă asta le-a fost şi intenţia, atunci totul este în ordine!
— Nu, nu cred că asta le-a fost intenţia.
— Atunci sunt chiar nişte imbecili, care nu acordă scopul acţiunii lor
cu rezultatul acesteia! Şi nici nu-şi dau seama de asta! Atât îs de imbecili!
— Cum e cu acuzarea lui Virgil Măgureanu „în faţă”?
— Pezevenghiul de grec, iar minte! Eu i-am relatat o discuţie avută într-adevăr cu dl Măgureanu, dar care a fost purtată în cu totul alte condiţii!… N-a fost vorba de nici o acuzaţie! Tocmai asta i-am spus lui Ted Anton: securitatea (sau SRI) are oamenii ei în Vatra Românească şi nu e nimic anormal în asta! Are oameni şi în Alianţa Civică, şi în PNŢCD, şi în guvern etc! Normal este ca SRI să aibă oameni peste tot! Nu asta-i supărarea! Eu iam spus d-lui Măgureanu că oamenii pe care îi are în Vatra, dacă i-a trimis să ne încurce, să ştie că-şi fac bine treaba! Iar dacă i-a trimis să ne ajute, să ştie că nu ne ajută deloc.
— Şi dl Măgureanu ce v-a răspuns?
— Mi-a dat un răspuns simpatic, îl ţin minte. Mi-a zis „domnule profesor, eu nu vă zic nici da, nici ba!”
— În ce fel v-au încurcat oamenii lui Măgureanu?
— Unul dintre ei a mers până la delapidare!…
— Şi Măgureanu ce-a zis?
— Domnului Măgureanu nu i-am spus nimic de delapidare. Fiind şi
parlamentar. Şi am făcut-o numai ca să ne dea banii înapoi! N-am vrut mai mult! Că noi, la Vatra, suntem atât de săraci!…
— Şi?
— Şi ce?
— Vi i-a dat?
— Nu! Cum să dea?! Face parte dintr-un partid care n-a dat nimic înapoi din ce a furat.
— Nu vă întreb care este acel partid!
— Păcat!… Aşadar, eu i-am explicat grecului ce fel de organizaţie este Vatra Românească, i-am adus argumente din care să priceapă că Vatra Românească nu are nici un amestec în viaţa şi moartea lui Culianu, că este diversiune curată dacă numele ei a fost amestecat în toată această poveste. Astfel că, rămânând consecvent acestei opinii, afirm că Ted Anton şi Andrei Oişteanu, care continuă să susţină amestecul Vatrei Româneşti, devin astfel colaboratori la diversiunea criminală căreia i-a căzut victimă Ioan Petru Culianu.
— Cu Andrei Oişteanu aţi stat de vorbă despre Vatra Românească?
— Nu!
— Consideraţi că era de datoria lui să vă caute?
— Să mă caute nu pe mine, ci să caute să se edifice asupra acestei organizaţii. Să nu vorbească despre ea cu atâta inconştienţă!
— Dar unde lăsaţi libertatea opiniilor politice?
— A considera că Vatra Românească este implicată într-o crimă nu este opinie politică, ci calomnie!
— Eu, citind prefaţa, am rămas cu impresia că Andrei Oişteanu este pornit mai ales împotriva securităţii. A aripei naţionaliste a securităţii.
— Domnul Oişteanu, ca evreu, mi-a făcut cândva plăcere bănuindu-l că va călca pe urmele lui Hary Brauner, vestitul etnograf. Am toată stima pentru etnograful Andrei Oişteanu! Când un străin, stabilit în România, face pasiune şi din pasiune face meserie, dedicându-se etnoculturii româneşti, devenind deci un cercetător al românismului, eu, ca naţionalist, îi port mai mult decât stimă şi consideraţie! Şi asta mă face să uit o mulţime de lucruri! Dar mă simt obligat să-mi aduc aminte de ele atunci când Andrei Oişteanu se face comentator politic şi încearcă, cu orice preţ, să compromită ideea naţionalistă! Mă obligă să fac un lucru care, în mod principial, nu-l prea fac.
— Care?
— Să-i aduc aminte că tătâne-su a mâncat aguridă! Şi s-ar putea să-l doară dinţii pe dl Oişteanu din pricina asta! Să i se strepezească! Principiu biblic cu care nu am fost niciodată de acord! Nu mi-a plăcut când mi s-a aplicat, în anii ’50, şi am fost considerat fiu de chiabur, de burjui! Şi ce mie nu-mi place altuia nu i-aş face!… Eu aş fi fost de acord să mi se reproşeze originea socială a părinţilor dacă aş fi vrut să fac carieră politică! În aceste situaţii este necesar să se ţină seama de „ce-a fost mama, ce-a fost tata?”
Dar când vrei să faci liceul, este criminal să-i spui copilului că n-are voie din pricină că taică-su „a fost exploatator”! Cum a păţit-o fratele meu!… Aş fi nedrept să-i reproşez lui Andrei Oişteanu agurida mâncată, cu oarecare lăcomie, de taică-su! Dar când acest domn Oişteanu junior îşi permite să mintă şi să fabuleze pe seama naţionaliştilor din România, asta mă obligă să-mi aduc aminte de unele lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le uit, să le fac uitate!
— Cumva faptul că este evreu?!
— Cum aşa?! Pentru asta nu trebuie să i se strepezească nimănuia dinţii!… Dar cum să suport eu încercarea lui Oişteanu, bine susţinut de Ted Anton, de a ne convinge că a avut el mult de suferit de pe urma securităţii comuniste, a regimului de dinainte de decembrie 1989?! Asta e curată obrăznicie din partea cuiva al cărui tată a fost un răsfăţat al regimului comunist! Cum să-l ascult eu pe Andrei Oişteanu blamându-i pe legionari şi pe securişti deopotrivă, pe ideea că „naţionalismul este ultimul refugiu al comunismului”, fără să-mi aduc aminte că se trage din vajnici luptători internaţionalişti comunişti, în frunte cu Leonte Răutu, pe numele său real Leon Oigenstein, cominternist, adică agent al bolşevismului, al antinaţionalismului, al antiromânismului! Mă face, domnul acesta, să-mi aduc aminte de rolul criminal jucat de Leonte Răutu în refuzul cu care autorităţile româneşti au tratat dispoziţiile testamentare ale lui Constantin Brâncuşi! Mă jenez să transcriu cele aflate despre fratele lui Leonte Răutu, pentru ce motive studenţii de la „Ştefan Gheorghiu” l-au contestat ca profesor!… Când ai o ascendenţă atât de încărcată cum îţi mai poţi permite să acuzi securitatea de asasinarea lui Culianu?! Când securitatea este o instituţie creată după chipul şi asemănarea unchiului său, cu siguranţă KGB-ist! Ca orice cominternist!…
— KGB-ul? Era timpul să fie introdus şi KGB-ul în ecuaţie! A avut vreun rol în viaţa şi moartea lui Culianu?
— Eu pot doar atât să observ, că în cartea lui Ted Anton se pomeneşte de ideea lui Culianu că răul în România de după 1990 vine de la „uneltele KGB-ului” (p.359). Nu cunosc textul sau textele respective, dar cred că ele trebuie citite cu maxim interes. Mi-e teamă că ar putea fi chiar aşa!… „Uneltele KGB-ului!…”