Mama noastră, Limba Română

Domnul CD, în articolul https://ioncoja.ro/noi-nationalistii/ identifică ca element fundamental al identităţii noastre Limba Română. Are mare dreptate domnul CD în tot ce scrie în acel articol.

Dar identitatea dintre limbă şi poporul care îi dă naştere şi apoi o vorbeşte, crează o dependenţă a limbii de evoluţia morală şi sufletească a neamului. Când poporul nu mai crede în destinul lui, suferă şi limba o decădere, care influenţează negativ şi literatura. Dintr-o dată seacă puterea de creaţie a neamului şi producţiile literare devin lipsite de consistenţă.

Când am scris romanul „De la animă spre ceriu” publicat în 2017 pe Amazon, un roman cu subiect istoric transilvan, am citit multe documente şi mărturii istorice şi am constatat că limba română actuală a devenit mult mai săracă în expresii „bine simţitoare”, comparativ cu limba vorbită de intelighenţia română în „vremelniceştile timpuri” ale anilor 1848-49, numite şi „anii degheneraţiunii” sau „vremea vrăjbilor”. Am adunat aceste expresii uimitoare ca să le folosesc chiar în textul romanului, fiindcă nimic nu poate fi mai autentic, decât să descrii o epocă folosind lmba acelei vremi. Această încercare am continuat-o în alt registru, în romanul apărut tot pe Amazon în 2020, fiindcă mi-a rămas destul material ca să continui ce am început în 2017. Iată câteva exemple:

Cetitoriule luător aminte, limba transilvană din epoca de trezire naţională de la 1848, este atât de sâmburoasă şi plină de miez, încât am introdus-o în textul romanului „De la animă spre ceriu”. Am fost conştient că acest pas al meu pretinde de la simulatisimul cititor mari strapaţe şi deasă strădanie, dar am sacrificat comoditatea cititului, pentru a lăsa o mărturie despre expresivitatea limbii române uitate a anilor 1848-49:

„Dacă la prima adunare de la Blaj olahii pluteau încă în norul neştiinţii, iar despre ductorii lor puteam dice cu dreptate că suntu junişiori în măiestriile politice şi despre preoţii lor că la ei numai barba era matură, la Adunarea de la 15 Maiu nice că i‑am mai recunoscutu: în două săptămâni au acrescutu ghiganticu.”

Despre vlădica de rit unit Petru Pavel Aron: „El o fost desemnatu de Cel de Sus ca să aducă puţină lumină neamului românesc cel oropsitu. Ce mândru o fost, când s‑o deschisu „Şcoala cea de obşte” de pe plateea Blasiului, la 11 Octombre 1754, şi care o fostu prima şcoală din provinciile româneşti în care s‑o învăţatu în limba română. „Şcola cea de obşte, deschisă tuturor şi de tote vârstele, pentru a se deprinde în cetanie, cântare şi scrisoare, nice o plată de la ucenici aşteptându‑să.” Şcoala de obşte era deschisă şi ortodocşilor, spre învăţătura năravurilor celor bune! Înfiinţase mai pe urmă seminariul arhidiecesan, sub oblăduirea lui s‑o ridicatu mănăstirea Blasiului, o înfiinţiatu tipografia şi biblioteca cea desfătătoare şi plină de învăţătură înţieleaptă şi suavă, căreia i‑o scrisu cu mâna lui nomenclatorul cărţilor şi unde o donatu tomuri întregi, cumpărate cu banii lui, o înfiinţiatu alte 53 de şcoli româneşci în totă Transilvania… Apoi o ţinut pe spezele lui mai întâi 12 călugăraşi la învăţătură, care număr la 24 cu degraba s‑o măritu, ca la urmă să ajungă la 300! Pe cei mai eminenţi şi mai săraci îi ţinea chiar cu pâne, cu fiertură, cu haine şi cu cărţi! El o introdusu şi studiul limbii lătineşti în gimnaziu, o scrisu singur 10 opuri în latină şi română pentru procopseala şcoaleloru, o mai tradusu şi Biblia în româneşce! Iar pe preoţii uniţi, ca să‑i aducă din necovârşire în covârşire, i‑o silitu ca, mai nainte de a îmbrăca anteriul, să înveţe cu osârduire teologhia morale.”

Noi credem azi că năravurile sunt doar rele, dar la 1754 exista şi învăţătura năravurilor bune, care aduceau preoţii uniţi de la necovârşire, la covârşire. Despre această ultimă expresie nimeni şi nici eu, nu ştim să explicăm ce înseamnă „covârşire”. Dar înţelegem fără nicio greutate sensul, ca şi cum expresia ar fi scrisă în codul nostru genetic, sau într-o memorie colectivă. Iar despre preoţii ortodocşi, în loc să se spună de-a dreptul că erau ignoranţi, se afirmă că la ei doar bara le era matură, ceea ce dovedeşte o fineţe de o subtilitate „covârşitoare”.

„Cetitorule nepregetătoriu şi luminatu, Anul 1848 o contorsu umblarea timpului, trezind cu distincţiune popora românească din Transilvania, care o fost oropsită opt seculi în propria ei ţeară, despuiată de toate drepturile omeneşti, privită ca tolerată în patria ei, cu religiunea nerecunoscută, oprită de la învăţătură, silită să lucre pentru domnii pământeni patru zile pe săptămână. Nu e de mirare că din când în când, pe românii cei blândoci îi cuprindea furia rescolarei, când Transilvania sfârâiaşte în vâlvătăi până la ceriu şi toate cele trei naţiuni recepte se ascund şi-n gaură de şerpe ca să scape cu zile de mânia olahă.”

Nouă ne place să spunem că „Cel din urmă va fi cel dintâi”, dar în vechime citatul acesta din biblie suna altfel: „Va fi cel de apoi întâiul si cel întâi, apoi!”

„Ca să poată jefui şi pe mai departe pe bieţii români, ungurii, saşii şi secuii au făcut la 16 septembrie 1437 o nărăveală (înţelegere), numită Fraterna Unio, cu propusul (scopul) de a-i vârî pe români şi mai adânc cu cerbicea în jugul sierbitutei.” În limba curentă cuvântul propus a pierdut înţelesul de scop, dar a rămas ca expresie: Mi-am propus să …

Noi spunem azi ” A făcut plângere la parchet”, dar acum un secol şi jumătate plângerea se numea mult mai poetic „lăcrămaţie”, sau „gravamină”, creionul de plumb se numea „ceruză” iar gloanţele „cartace”. La sfârşitul romanului am întocmit şi un mic dicţionar explicativ, cu cuvintele al căror înţeles nu era evident.

În romanul „Tămduitorul” personajul Vasile, copil orfan crescut de o bunică într-un sat uitat de lume, învaţă de la aceasta un grai din vechime, care-l deosebeşte de ceilalţi săteni şi-l fac să pară prostul satului. Graiul lui Vasile, pitoresc şi expresiv, îl face pe Căpitan ( fost luptător în Legiunea Franceză unde a avut acest grad) căruia i-au plăcut multe din expresiile lui Vasile, să înceapă să le folosească.

Auzite din gura şefului, aceste vorbe încep să fie folosite de cei din jur, ca apoi dialectul lui Vasile să se răspândească mult mai departe. În „Tămduitorul” mai există un fenomen lingvistic prin care acelaşi cuvânt, sau aceeaşi expresie, are înţeles variabil, în funcţie de context.

„— Uite cu câtă ironie m-a desenat! — spuse baba, la care cuvântul „ironie” era un cuvânt variabil, un fel de joker cu mai multe înţelesuri, în general diferite de ce scria la dicţionar. Dar ei îi plăcuse cum suna, când ascultase un reportaj la radio şi de atunci, îl folosea cu predilecţie. Nu putea şi ea să mă deseneze mergând la besearică?
— Păi dacă ea aşa te-a ţinut minte, ce vrei?
— Şi zici că ai fost la Rodicuţa? Şi pe altundeva n-ai mai umblat? Că mi-a ajuns pe la urechi că ai făcut iar o ironie de-a ta pe la Câmpeni şi l-ai băgat în necaz pe Butoi. Om bătrân, prost şi fără minte!
— Vezi că uitai şi eu să-ţi spui că azi primim nişte lemne de foc.
— Bine că pe lângă ironii, ai făcut şi tu o treabă bună! Şi cine o să le crape şi o să le care în magazie?”

Expresia „a sta tare în lucrare” apare de 14 ori în roman, de fiecare dată în alt context şi cu alt înţeles. Prima dată, Vasile încearcă să-l convingă pe Căpitan să-l ia ca partener: „Iar eu, fiindcă nu iaste omului iertat să stea cu braţele crucişe, sunt gata de-amu să împărtăşescu aceeaşi soarte cu tine, hotărât fiind să mă încontrez cu toate debilele mele puteri şi să stau tare în lucrare contra pidosnicilor şi al ciocoilor lor, până ce voi pleca din această vale a dorerilor, care se numeşte viaţă.”

Vasile se plânge Căpitanului, că i-a dat un rol minor într-o luptă în care el credea că ar fi putut face mai mult:
„— Dar capacitatea mea de luptă n-a fost folosită cu diligenţă. Nu cred că am deculat (împuşcat) mai mult de doi sau trei cloţani, pentru că, din unghiul meu, vedeam doar o parte din curte. Mie mi-a fost chiar ciudă că m-ai pus la loc dosit, în loc să stau tare în lucrare. Vasile nu era chiar lipsit de judecată, aşa cum credeau mulţi.
— Şi cum ai fi putut tu să-ţi foloseşti mai bine capacitatea de luptă ca să stai tare în lucrare, măi Vasile? întreabă Căpitanul.”

„Pe poziţii a rămas, fără să se dea îmbrâncirei doar Vasile, cu arma antitanc la subţioară, postat mai la vale cu 500 de metri de zona fumegândă. Misiunea lui era ca să stea tare în lucrare şi sa distrugă orice vehicol care ar fi făcut calea-ntoarsă, dar spre marea lui amărăciune, nici de data asta capacitatea lui de luptă n-a fost folosită cu diligenţă.”

„Nu-şi încheiase încă discursul, când Căpitanul, dar şi cei din jur, au priceput că n-a stat tare în lucrare. Nu era un maestru al oratoriei şi un simţ interior l-a împiedicat întotdeauna să exagereze. Probabil că oratorii mari asta fac, îngroaşă nuanţele, fără ca apoi faptele să le confirme spusele.”

„Căpitanul nu l-a uitat pe Vasile, cel care a impresionat până la ficaţi Adunarea din lunca Arieşului cu cântecul lui, schimbând umblarea timpului. De multe ori l-a văzut cu ochii minţii, cum stătea tare în lucrare pe lăzile de apă minerală, cu mărul lui Adam proeminent, care i se mişca în sus şi-n jos în ritmul cântecului şi cu privirea aţintită spre cer.”

„— Da, era drăguţă la superlativ! Şi deşi am încercat mai multe strategii ducătoare la scop, nu am reuşit să stau tare în lucrare, pentru că era logodită!”

„— Încă sunt primării care n-au dat listele, — adăugă Vasile — pentru că Administratura Românească are câţiva primari noi care încă nu stau tare în lucrare. Dar de la celelalte primării avem situaţii clare şi acolo am început deja verificările: cei întradevăr nevoiaşi primesc deja lemnele necesare…”

„Ana zâmbi, apoi fu cuprinsă de doioşie. Vasile nu merita să râdă nimeni de el. Pentru ce-a făcut pentru ei, pentru felul lui de a sta tare în lucrare, merita altceva. (Să nu vă gândiţi la prostii. Ana era soţia Căpitanului şi fiindcă Ana şi cu Căpitanul mergeau pe trotuar iar Vasile pe stradă, cam stingher, Ana îi spune: Vasile, ia-mă şi tu de braţ, că dacă ne strângem un pic, avem loc toţi trei. Tu ai fost şi ai rămas camaradul nostru de suflet!)”

„Încă din vremea studenţiei suspectam băncile că nu sunt decât nişte infractori deghizaţi, cu autorizaţie de liberă practică la furat. Comparativ cu o intreprindere productivă obişnuită, care ia bani când îşi vinde produsele şi cheltuieşte când cumpără materie primă, banca stă de două ori mai tare în lucrare, pentru că face profit şi când dă, şi când ia bani.”

„Pruncul, care nu împlinise încă două luni, recunoscându-l, a întins mânuţele spre Sandu, care l-a luat în braţe cu grijă, ţinându-i căpşorul în căuşul palmei, fiindcă nu era încă în stare, să stea tare în lucrare.”

Şi o ultimă perlă: „Fugarii nu se aşteptau la atâta susţinere din partea localnicilor, dar se pare că Învăţătorul avea dreptate: răbdarea cea de oaie a românului dispăruse, o dată cu noua lege a pădurilor, care-i afecta grav pe toţi cei care trăiau din prelucrarea şi comercializarea lemnului.”

Din păcate, nu pot cuprinde într-un articol toate expresiile momentoase împrăştiate în aproape 600 de pagini.