CD
1.827 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.75.189
NOI NATIONALISTII
De CD
Nu există o responsabilitate națională mai mare si mai urgentă decât conservarea si cultivarea atentă a limbii noastre. Limba Romana nu este doar un element cultural printre multe altele; este fundamentul metafizic al poporului nostru, vasul memoriei, linia cântecului prin care ne-am exprimat timp de mii de ani.
Națiunile nu trăiesc doar prin sânge. Națiunile trăiesc prin sens, continuitate și imaginația comună a unui popor si dincolo de granite – toate acestea fiind codificate în primul rând în limbă.
A pierde limba noastră nu înseamnă pur și simplu a pierde cuvinte. Înseamnă a pierde o viziune asupra lumii, un ritm de gândire și o cosmologie. Înseamnă a abandona arhitectura spirituală care i-a dat tării un caracter distinctiv cu mult înainte de a exista vreun steag, o constituție sau o doctrină. Nicio ideologie – de stânga, de dreapta, naționalistă sau globalistă – nu poate înlocui această moștenire fundamentală.
Totuși, în ultimii ani, o specie curioasă de naționaliști autoproclamați au apărut, bărbați care vorbesc la nesfârșit despre identitate, neglijând însăși substanța identității vorbindune cu englezisme sau alte barbarisme.
Ei invocă rasa, demografia și suveranitatea politică, dar rareori vorbesc despre esența culturală, lingvistică și spirituală care face din poporul nostru ceea ce este. Au postura naționaliștilor, vocabularul internetului de dreapta și estetica rebeliunii – dar nu și ancorarea, înrădăcinarea sau fidelitatea față de cea mai profundă moștenire a noastră. Ei înlocuiesc renașterea culturală cu retorica identitară, deoarece prima cere disciplină și sinceritate, în timp ce cea de-a doua cere doar o afirmare gratuită.
Acești indivizi numiti si pe bună dreptate naționaliști de carton/plastic, figuri goale care imită forma naționalismului, dar cărora le lipsește viața si rezonanta interioară. Vorbesc despre salvarea culturii nationale dar sunt indiferenți chiar față de sufletul pe care pretind că îl apără. Spun „poporul nostru”, dar arată puțină considerație pentru limba în care poporul nostru a visat, s-a rugat, a cântat, a argumentat, a legiferat și și-a imaginat destinul.
Un adevărat naționalist înțelege că Națiunea nu este o foaie statistică, nici o categorie biologică, nici o postură reacționară. Este o moștenire – o moștenire spirituală, culturală și istorică transmisă de-a lungul secolelor de suferință și rezistență. Iar limba noastră este nucleul acestei moșteniri. Este puntea dintre Dacia apostolilor și Romania de astăzi; între pietrele din Bucegi și sălile de clasă; între letopisetele istorice și poeziile moderne ale lui Eminescu. Toti vorbitorii de romana si de peste granitele actuale simt o reverență instinctivă pentru prezența sa, știind că este legătura vie cu ceva mai vechi, mai sfânt și mai continuu decât putem articula noi.
Este mai ușor să vorbești despre identitate în abstract decât să te angajezi în munca grea a continuității culturale. Este mai ușor să te plângi de imigrație sau demografie decât să înveți si să păzesti limba pe care strămoșii noștri au păstrat-o în ciuda cuceririi, persecuției și invaziilor. Este mai ușor să repeți formule ideologice străine decât să te cufunzi în spiritul antic al patriei.
In timpul antic al romanilor nu existau incă tări/state si natiuni. Erau doar posesii ale imperiilor, regatelor sau cetăti orase, dar totusi exista o Patrie cu cultura iubită si respectată si existau si patrioti adevărati.
Dar adevăratul naționalism este dificil. Necesită ca un om să se înrădăcineze în Tradițiile care îl preced – nu prin reacție, ci prin respect. Și pentru popor nicio tradiție nu este mai veche, mai profundă sau mai esențială decât limba noastră. Limba nu este un simplu instrument de comunicare; este un univers simbolic, o patrie spirituală în patria fizică. Ea poartă visele sfinților noștri, legile pamanturilor noastre, cântecele satelor noastre și metaforele modelate de munți, râuri și mitologii unice acestei Patrii.
Când limba moare, națiunea devine o fantomă: prezentă în trup, absentă în spirit.
De aceea, conservarea si cultivarea evolutivă nu trebuie văzută ca fiind opțională sau decorativă. Este o datorie – nu doar pentru cei care se autointitulează naționaliști, ci pentru fiecare roman care înțelege că identitatea fără cultură este lipsită de sens și că cultura fără limbă este incompletă. Strămoșii noștri au păstrat această limbă în conditii aprige mai ales in afara granitelor abstracte ale hărtilor impuse de altii și le-o șopteau copiilor lor sub sancțiunea legii. Au făcut-o nu din cauza ideologiei, ci pentru că au înțeles ceea ce riscăm să uităm: că fără limba noastră unitară, Romania este doar geografie, nu o Națiune.
Dacă naționaliștii moderni nu pot înțelege acest lucru, atunci nu sunt deloc naționaliști. Sunt consumatori de politică identitară, folosind natiunea ca simbol pentru narațiuni online care nu au nicio legătură cu sufletul străvechi al patriei.
Patrie care nu are nevoie de mai mulți oameni politici care să se prezinte drept apărători ai națiunii. Are nevoie de adevărati gardieni ai memoriei: oameni care sunt dispuși să restaureze tradițiile vii care fac din Romania Mare mai mult decât o unitate demografică.
Un adevărat naționalist nu apără doar granițele. El apără spiritul. Iar spiritul Romaniei Mari vorbește, fără îndoială, în romaneste.
Și acesta este motivul pentru care conservarea si cultivarea limbii ramane o oglindă morală permanentă. Dezvăluie de ce este capabilă Romania atunci când își amintește de sine și expune lipsa de substanță a celor care vorbesc despre moștenire, dar evită singura moștenire care necesită un angajament autentic.
Respectarea limbii se prezintă ca o capodoperă a autorestaurării culturale, iar în umbra sa, reticența modernă de a îmbrățișa limba romană traditională fără barbarisme nu este altceva decât o recunoaștere tăcută a înfrângerii.
Atlanta 8/14/2024
Mama noastră, Limba Română
Domnul CD, în articolul https://ioncoja.ro/noi-nationalistii/ identifică ca element fundamental al identităţii noastre Limba Română. Are mare dreptate domnul CD în tot ce scrie în acel articol.
Dar identitatea dintre limbă şi poporul care îi dă naştere şi apoi o vorbeşte, crează o dependenţă a limbii de evoluţia morală şi sufletească a neamului. Când poporul nu mai crede în destinul lui, suferă şi limba o decădere, care influenţează negativ şi literatura. Dintr-o dată seacă puterea de creaţie a neamului şi producţiile literare devin lipsite de consistenţă.
Când am scris romanul „De la animă spre ceriu” publicat în 2017 pe Amazon, un roman cu subiect istoric transilvan, am citit multe documente şi mărturii istorice şi am constatat că limba română actuală a devenit mult mai săracă în expresii „bine simţitoare”, comparativ cu limba vorbită de intelighenţia română în „vremelniceştile timpuri” ale anilor 1848-49, numite şi „anii degheneraţiunii” sau „vremea vrăjbilor”. Am adunat aceste expresii uimitoare ca să le folosesc chiar în textul romanului, fiindcă nimic nu poate fi mai autentic, decât să descrii o epocă folosind lmba acelei vremi. Această încercare am continuat-o în alt registru, în romanul apărut tot pe Amazon în 2020, fiindcă mi-a rămas destul material ca să continui ce am început în 2017. Iată câteva exemple:
Cetitoriule luător aminte, limba transilvană din epoca de trezire naţională de la 1848, este atât de sâmburoasă şi plină de miez, încât am introdus-o în textul romanului „De la animă spre ceriu”. Am fost conştient că acest pas al meu pretinde de la simulatisimul cititor mari strapaţe şi deasă strădanie, dar am sacrificat comoditatea cititului, pentru a lăsa o mărturie despre expresivitatea limbii române uitate a anilor 1848-49:
„Dacă la prima adunare de la Blaj olahii pluteau încă în norul neştiinţii, iar despre ductorii lor puteam dice cu dreptate că suntu junişiori în măiestriile politice şi despre preoţii lor că la ei numai barba era matură, la Adunarea de la 15 Maiu nice că i‑am mai recunoscutu: în două săptămâni au acrescutu ghiganticu.”
Despre vlădica de rit unit Petru Pavel Aron: „El o fost desemnatu de Cel de Sus ca să aducă puţină lumină neamului românesc cel oropsitu. Ce mândru o fost, când s‑o deschisu „Şcoala cea de obşte” de pe plateea Blasiului, la 11 Octombre 1754, şi care o fostu prima şcoală din provinciile româneşti în care s‑o învăţatu în limba română. „Şcola cea de obşte, deschisă tuturor şi de tote vârstele, pentru a se deprinde în cetanie, cântare şi scrisoare, nice o plată de la ucenici aşteptându‑să.” Şcoala de obşte era deschisă şi ortodocşilor, spre învăţătura năravurilor celor bune! Înfiinţase mai pe urmă seminariul arhidiecesan, sub oblăduirea lui s‑o ridicatu mănăstirea Blasiului, o înfiinţiatu tipografia şi biblioteca cea desfătătoare şi plină de învăţătură înţieleaptă şi suavă, căreia i‑o scrisu cu mâna lui nomenclatorul cărţilor şi unde o donatu tomuri întregi, cumpărate cu banii lui, o înfiinţiatu alte 53 de şcoli româneşci în totă Transilvania… Apoi o ţinut pe spezele lui mai întâi 12 călugăraşi la învăţătură, care număr la 24 cu degraba s‑o măritu, ca la urmă să ajungă la 300! Pe cei mai eminenţi şi mai săraci îi ţinea chiar cu pâne, cu fiertură, cu haine şi cu cărţi! El o introdusu şi studiul limbii lătineşti în gimnaziu, o scrisu singur 10 opuri în latină şi română pentru procopseala şcoaleloru, o mai tradusu şi Biblia în româneşce! Iar pe preoţii uniţi, ca să‑i aducă din necovârşire în covârşire, i‑o silitu ca, mai nainte de a îmbrăca anteriul, să înveţe cu osârduire teologhia morale.”
Noi credem azi că năravurile sunt doar rele, dar la 1754 exista şi învăţătura năravurilor bune, care aduceau preoţii uniţi de la necovârşire, la covârşire. Despre această ultimă expresie nimeni şi nici eu, nu ştim să explicăm ce înseamnă „covârşire”. Dar înţelegem fără nicio greutate sensul, ca şi cum expresia ar fi scrisă în codul nostru genetic, sau într-o memorie colectivă. Iar despre preoţii ortodocşi, în loc să se spună de-a dreptul că erau ignoranţi, se afirmă că la ei doar bara le era matură, ceea ce dovedeşte o fineţe de o subtilitate „covârşitoare”.
„Cetitorule nepregetătoriu şi luminatu, Anul 1848 o contorsu umblarea timpului, trezind cu distincţiune popora românească din Transilvania, care o fost oropsită opt seculi în propria ei ţeară, despuiată de toate drepturile omeneşti, privită ca tolerată în patria ei, cu religiunea nerecunoscută, oprită de la învăţătură, silită să lucre pentru domnii pământeni patru zile pe săptămână. Nu e de mirare că din când în când, pe românii cei blândoci îi cuprindea furia rescolarei, când Transilvania sfârâiaşte în vâlvătăi până la ceriu şi toate cele trei naţiuni recepte se ascund şi-n gaură de şerpe ca să scape cu zile de mânia olahă.”
Nouă ne place să spunem că „Cel din urmă va fi cel dintâi”, dar în vechime citatul acesta din biblie suna altfel: „Va fi cel de apoi întâiul si cel întâi, apoi!”
„Ca să poată jefui şi pe mai departe pe bieţii români, ungurii, saşii şi secuii au făcut la 16 septembrie 1437 o nărăveală (înţelegere), numită Fraterna Unio, cu propusul (scopul) de a-i vârî pe români şi mai adânc cu cerbicea în jugul sierbitutei.” În limba curentă cuvântul propus a pierdut înţelesul de scop, dar a rămas ca expresie: Mi-am propus să …
Noi spunem azi ” A făcut plângere la parchet”, dar acum un secol şi jumătate plângerea se numea mult mai poetic „lăcrămaţie”, sau „gravamină”, creionul de plumb se numea „ceruză” iar gloanţele „cartace”. La sfârşitul romanului am întocmit şi un mic dicţionar explicativ, cu cuvintele al căror înţeles nu era evident.
În romanul „Tămduitorul” personajul Vasile, copil orfan crescut de o bunică într-un sat uitat de lume, învaţă de la aceasta un grai din vechime, care-l deosebeşte de ceilalţi săteni şi-l fac să pară prostul satului. Graiul lui Vasile, pitoresc şi expresiv, îl face pe Căpitan ( fost luptător în Legiunea Franceză unde a avut acest grad) căruia i-au plăcut multe din expresiile lui Vasile, să înceapă să le folosească.
Auzite din gura şefului, aceste vorbe încep să fie folosite de cei din jur, ca apoi dialectul lui Vasile să se răspândească mult mai departe. În „Tămduitorul” mai există un fenomen lingvistic prin care acelaşi cuvânt, sau aceeaşi expresie, are înţeles variabil, în funcţie de context.
„— Uite cu câtă ironie m-a desenat! — spuse baba, la care cuvântul „ironie” era un cuvânt variabil, un fel de joker cu mai multe înţelesuri, în general diferite de ce scria la dicţionar. Dar ei îi plăcuse cum suna, când ascultase un reportaj la radio şi de atunci, îl folosea cu predilecţie. Nu putea şi ea să mă deseneze mergând la besearică?
— Păi dacă ea aşa te-a ţinut minte, ce vrei?
— Şi zici că ai fost la Rodicuţa? Şi pe altundeva n-ai mai umblat? Că mi-a ajuns pe la urechi că ai făcut iar o ironie de-a ta pe la Câmpeni şi l-ai băgat în necaz pe Butoi. Om bătrân, prost şi fără minte!
— Vezi că uitai şi eu să-ţi spui că azi primim nişte lemne de foc.
— Bine că pe lângă ironii, ai făcut şi tu o treabă bună! Şi cine o să le crape şi o să le care în magazie?”
Expresia „a sta tare în lucrare” apare de 14 ori în roman, de fiecare dată în alt context şi cu alt înţeles. Prima dată, Vasile încearcă să-l convingă pe Căpitan să-l ia ca partener: „Iar eu, fiindcă nu iaste omului iertat să stea cu braţele crucişe, sunt gata de-amu să împărtăşescu aceeaşi soarte cu tine, hotărât fiind să mă încontrez cu toate debilele mele puteri şi să stau tare în lucrare contra pidosnicilor şi al ciocoilor lor, până ce voi pleca din această vale a dorerilor, care se numeşte viaţă.”
Vasile se plânge Căpitanului, că i-a dat un rol minor într-o luptă în care el credea că ar fi putut face mai mult:
„— Dar capacitatea mea de luptă n-a fost folosită cu diligenţă. Nu cred că am deculat (împuşcat) mai mult de doi sau trei cloţani, pentru că, din unghiul meu, vedeam doar o parte din curte. Mie mi-a fost chiar ciudă că m-ai pus la loc dosit, în loc să stau tare în lucrare. Vasile nu era chiar lipsit de judecată, aşa cum credeau mulţi.
— Şi cum ai fi putut tu să-ţi foloseşti mai bine capacitatea de luptă ca să stai tare în lucrare, măi Vasile? întreabă Căpitanul.”
„Pe poziţii a rămas, fără să se dea îmbrâncirei doar Vasile, cu arma antitanc la subţioară, postat mai la vale cu 500 de metri de zona fumegândă. Misiunea lui era ca să stea tare în lucrare şi sa distrugă orice vehicol care ar fi făcut calea-ntoarsă, dar spre marea lui amărăciune, nici de data asta capacitatea lui de luptă n-a fost folosită cu diligenţă.”
„Nu-şi încheiase încă discursul, când Căpitanul, dar şi cei din jur, au priceput că n-a stat tare în lucrare. Nu era un maestru al oratoriei şi un simţ interior l-a împiedicat întotdeauna să exagereze. Probabil că oratorii mari asta fac, îngroaşă nuanţele, fără ca apoi faptele să le confirme spusele.”
„Căpitanul nu l-a uitat pe Vasile, cel care a impresionat până la ficaţi Adunarea din lunca Arieşului cu cântecul lui, schimbând umblarea timpului. De multe ori l-a văzut cu ochii minţii, cum stătea tare în lucrare pe lăzile de apă minerală, cu mărul lui Adam proeminent, care i se mişca în sus şi-n jos în ritmul cântecului şi cu privirea aţintită spre cer.”
„— Da, era drăguţă la superlativ! Şi deşi am încercat mai multe strategii ducătoare la scop, nu am reuşit să stau tare în lucrare, pentru că era logodită!”
„— Încă sunt primării care n-au dat listele, — adăugă Vasile — pentru că Administratura Românească are câţiva primari noi care încă nu stau tare în lucrare. Dar de la celelalte primării avem situaţii clare şi acolo am început deja verificările: cei întradevăr nevoiaşi primesc deja lemnele necesare…”
„Ana zâmbi, apoi fu cuprinsă de doioşie. Vasile nu merita să râdă nimeni de el. Pentru ce-a făcut pentru ei, pentru felul lui de a sta tare în lucrare, merita altceva. (Să nu vă gândiţi la prostii. Ana era soţia Căpitanului şi fiindcă Ana şi cu Căpitanul mergeau pe trotuar iar Vasile pe stradă, cam stingher, Ana îi spune: Vasile, ia-mă şi tu de braţ, că dacă ne strângem un pic, avem loc toţi trei. Tu ai fost şi ai rămas camaradul nostru de suflet!)”
„Încă din vremea studenţiei suspectam băncile că nu sunt decât nişte infractori deghizaţi, cu autorizaţie de liberă practică la furat. Comparativ cu o intreprindere productivă obişnuită, care ia bani când îşi vinde produsele şi cheltuieşte când cumpără materie primă, banca stă de două ori mai tare în lucrare, pentru că face profit şi când dă, şi când ia bani.”
„Pruncul, care nu împlinise încă două luni, recunoscându-l, a întins mânuţele spre Sandu, care l-a luat în braţe cu grijă, ţinându-i căpşorul în căuşul palmei, fiindcă nu era încă în stare, să stea tare în lucrare.”
Şi o ultimă perlă: „Fugarii nu se aşteptau la atâta susţinere din partea localnicilor, dar se pare că Învăţătorul avea dreptate: răbdarea cea de oaie a românului dispăruse, o dată cu noua lege a pădurilor, care-i afecta grav pe toţi cei care trăiau din prelucrarea şi comercializarea lemnului.”
Din păcate, nu pot cuprinde într-un articol toate expresiile momentoase împrăştiate în aproape 600 de pagini.
Generalul erou Radu Teodoru zboară la Domnul!
Onor la General și funerarii naționale!
A plecat și ultimul din cea mai eroică generație de români, cei care au luptat până la ultima suflare pentru Neam și Țară!
Generalul a fost printre puținii ofițeri, veșnic activi care în timpul operațiunii Covid-19 s-au alăturat sutelor de români care au protestat și s-au opus în Piața Universității nebuniei, lașității și imposturii guvernanților.
Generalul a fost printre puținii scriitori care au luat poziție pe șleau contra vrășmașilor lui Dumnezeu și ai Neamului.
Generalul era un model pentru cei tineri fiind nelipsit de la comemorările (Dezastrul de la Cotul Donului, 4 aprilie 1944…) și zilele naționale, organizând Ziua Eroilor de ani de zile la Mânăstirea Comana.
https://www.activenews.ro/opinii/Generalul-Radu-Theodoru-si-a-luat-zborul-spre-Domnul-la-101-ani-Biografia-unui-erou-legendar-al-Romaniei-201484
Generalul Radu Theodoru și-a luat zborul spre Domnul la 101 ani! Biografia unui erou legendar al României
De Daniel Siegfriedsohn / Opinii / Publicat: Marţi, 09 decembrie 2025, 16:00 / 10 comentarii
ascultă articolul
SUFLETUL MARELUI PATRIOT ROMÂN GEN. AVIATOR RADU THEODORU S-A RIDICAT LA CERURI!
General-Maior Aviator RADU IOAN THEODORU s-a născut la 17 ianuarie 1924 în Ineu/județul Arad, ca fiu al agronomului Constantin Theodoru și al Paulei Iliescu, profesoară de biologie. Vorbim de el la prezent! Este veteran al celui de-al Doilea Război Mondial – avea 18 ani când a plecat la război, și mare personalitate a culturii române, unul dintre cei mai prolifici scriitori români cu o operă literară impresionantă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Naționale a Ziariștilor din România, membru de onoare al Senatului Universității constănțene ”Andrei Șaguna”, președintele Asociației ”General av. Radu Theodoru”, membru de onoare al Ligii Aeriene Române. Este cetățean de onoare al mai multor localități și membru de onoare în conducerea multor asociații și publicații din România. Este creator de evenimente publice, alături de Biserica Ortodoxă Română, pentru omagierea faptelor de arme ale Armatei Române pe câmpurile de luptă, pentru ridicarea conștiinței naționale a poporului român. S-a remarcat, de asemenea și ca politician patriot. Radu Theodoru a urmat cursuri liceale în Timișoara, la Liceul ”Constantin Diaconovici-Loga” pe care îl absolvă în 1943. În anul 1942 obține la Petroșani brevetul de pilotaj fără motor și se încadrează în aviație. Urmează cursurile Școlii Superioare de Aviație Militară București de la Cotroceni, Secția Naviganți (1943-1945) și apoi, ale Școlii Speciale de Aviație (1945-1946). Radu Theodoru a luptat în numeroase misiuni în Al Doilea Război Mondial, mai întâi ca pilot de avion. După 23 august 1944, a luptat ca infanterist în operațiunile de eliberare a teritoriului național. Deoarece a criticat ocupația sovietică, în 1952 a fost îndepărtat din aviație și mutat la o școală de ofițeri tehnici din Sibiu.
Pe parcursul carierei sale, Theodoru a pilotat diverse tipuri de avioane, inclusiv IAR-80 și Messerschmitt 109, și a fost martor la numeroase tragedii aviatice. A fost elev al eroului-aviator Tudor Greceanu, combatant pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Devine pilot de vânătoare în Flotila I Vânătoare, București (1946-1949), apoi comandant de escadrilă de vânătoare și instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare ”Târgșor” (1949-1950), comandant de companie și profesor de specialitate la Școala de ofițeri tehnici de aviație Sibiu (1950-1951), după care este trecut în rezervă (1952) cu gradul de maior. Ulterior, după retragere (pensionare), este avansat până la gradul de general-maior.
A debutat la Sibiu în cenaclul ”Orizonturi noi”, cu romanul istoric ”Brazdă și paloș” (1954-1956). Ulterior a fost numit redactor al revistei ”Scrisul bănățean” din Timișoara, secretar al Uniunii Scriitorilor – Filiala Timișoara (1956-1965), redactor la revista ”Astra” din Brașov, secretar al Uniunii Scriitorilor – Filiala Brașov și vicepreședinte al Comitetului Județean de Cultură și Artă – Brașov (1965-1970). După ce s-a stabilit în Capitală, întemeindu-și o gospodărie la Grădiștea a condus cenaclul literar al revistei ”Viața militară” și apoi a fost trimis să fie cronicarul primei curse a navei-școală ”Mircea” (1976). A fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Academiei RSR pe anul 1974. Theodoru își axează scrierile pe teme istorice, proză-document. A scris piese de teatru, romane, nuvele și reportaje. Proza istorică a lui Theodoru, reflectă o ”sinteza a veacurilor” de istorie românească, de la Burebista și până în contemporaneitate, epoca de predilecție fiind cea a domniei lui Mihai Viteazul.
În perioada 1958-l960 a fost exclus de comuniști din Uniunea Scriitorilor și din funcțiile deținute în cadrul ei în urma publicarii unui art. despre Eusebiu Camilar . După debutul cu romanul istoric ”Brazdă și palos” (I, 1954; II, 1956), a scris piese de teatru, unele pentru copii și tineret, jucate la Timisoara, Oradea, Brașov și la Televiziunea Română (”Nedeia inimilor”; ”Cazul studentului Lotreanu”; ”Dincolo de linii”, 1968; ”Șoimii Moldovei”, 1969; ”Albatros”; ”Posada”, 1973; ”Menumorut, stăpânul Bihariei”, 1973; ”Ion Vodă Cumplitul”, 1974; ”Prin ochii lor”, nepublicată; ”Marele vis”; ”Alo? Pescarușii”), romane (”Muntele”, I, 1963; II, 1967; ”Steaua de mare”, 1966; ”Aproape de zei”, 1969; ”A sosit ora”, 1969; ”Regina de abanos”, 1970; ”Vulturul”, I, 1971; II, 1972; III, 1973; IV, 1974; Premiul Acad. RSR pe 1974; ”Nopți albastre”, 1976; ”Călărețul roșu”, 1976; ”Cronica eroică ”1877-l878, 1977; Biografie de război l-IV, 1980-l987; ”Recunoaștere îndepărtată, 1981 ș. a.), nuvele (”Interceptarea”, 1963; ”Escadrila a IV-a”, 1970 etc).
Radu Theodoru împletește scrisul cu aventura: zboruri, croaziere pe Marea Neagră, pe mările și oceanele lumii, iaht proprietate personala sunt accesoriile firești ale unui neliniștit (o serie de volume conțin reportajele acestor călătorii: Cu „Hai-Hui 2” spre sud, 1980; Noi, „Mircea” si Atlanticul, 1978; ”Din nou spre sud”, 1982). O disciplină spartană a scrisului și un deosebit simț pentru ficțiune fac din Radu Theodoru unul din cei mai prolifici scriitori ai perioadei postbelice.
Generalul a fost și un temerar pe mări, pornind cu un yaht de la Constanța până în Caraibe. Comuniștii l-au împiedicat să facă turul lumii pe mare pentru a nu ispiti și alți români să plece în același mod. Reportajele de croazieră publicate de Radu Theodoru (Cu „Hai-Hui 2” spre sud, 1980 și Noi, „Mircea” și Atlanticul, 1978) conțin o seamă de amănunte de ordin autobiografic. Majoritatea romanelor de acțiune ale lui Radu Theodoru se citesc cu sufletul la gura, și aceasta nu numai de către cititorii unei anumite vârste.
După 1990 s-a implicat în viața politică și civică aducând un suflu de naționalism profund în întreaga societate.
Prea Sfinta Treime si Prea Sfinta Fecioara Maria faceti ca praful si pulberea sa se aleaga de toti tradatorii romani de neam si tara si alogenii care au votat legile anti-romanesti in toti acesti 35 de ani de cand Sfinta Noastra Romanie a fost trasformata in Colonie iar noi, romanii in sclavii lor. Si de ei dar si de averile lor si ale urmasilor lor cu ei cu tot. Asa sa fie, Gata, S-a implinit.
Anul viitor nu va fi nimic ce spuneau unii ci va fi asta:
Pe 24 martie 2026 Trump va oficializa Talmudul ca singurul document „sacru” in America si in Europa urmand ca si dl Putin sa faca acelasi lucru in Rusia .Conform noilor „reglementari”Trump va scoate Biblia din oficial,Coranul si Brahma Puthra,Marii intelepti hindu si buddhismul plus religia incașa si va re-denumi Talmudul drept „Cartea Pamantului si a tuturor popoarelor” fapt ce va declansa revolutii pe tot globul din care va fi intrarea in razboiul general care,extrem de putina lume stie ca va fi razboi sfant ,razboi religios si va avea urmatoarele denumiri:razboi sfant (in acceptiunea rusa crestina) ,armaggedon (in acceptiunea khazara sionista), jihad (in acceptiunea salatina islamica) ,zâhî (圣战 in acceptiunea chineza).
Omul Asiei se vrea ‘mai roman decat romanii’, in timp ce manipuleaza de ani de zile spre interesele strainilor.