Text primit pe blog de la Anonimul Transivan.
NOTA BENE (adică LUAȚI AMINTE!): Anonimul Transilvan Transilvan este autorul unei lucrări despre Dacia – circa 400 de pagini, apărută în urmă cu vreo 10 ani. O lucrare de „arheologie spirituală” care reconstituie universul sufletesc, spiritual, al geto-dacilor, pe urmele sugerate de Nicolae Densusianu. O lucrare excepțională! Prima oară când voi avea la dispoziție suma necesară, o vor retipări în mii de exemplare, iar câteva zeci de exemplare le voi face cadou așa zișilor daciști. Sper să nu se înmulțească până atunci! Ion Coja
“Fara filonul dacic n-am fi nimic.” (Hiperboreus)
A negat cineva filonul dacic? Dv cu cine polemizati?
Va plangeti ca in manuale datele despre daci se prezinta diformat. In manualele actuale se prezinta diformat toata istoria noastra, si dacii si romanii, si intemeierea Principatelor, si Mihai Viteazul, si razboiul de independenta, si tot. Daca tot le criticati, mergeti cu acuzele pana la capat, spuneti adevarul intreg, nu creati diversiunea ca cineva ar avea ceva cu dacii si, vezi Doamne, ii persecuta doar pe acestia. Luati manualele vachi, semnate de mari personalitati, de istorici profesionisti, si vedeti cum erau vazuti dacii acolo. In epoca ceausista s-a instaurat chiar un cult al dacilor.
Dl Coja a publicat chiar aici un excelent studiu in care aducea dovezi ca un anumit fenomen lingvistic are toate motivele sa fie tratat ca provenind din limba daca. Stupoare!… Dl Coja ii preamareste pe daci?! Unul chiar intreba: Ce, acum v-ati dacizat cu totii?
Nu domnilor! Nici nu ne-am dacizat, nici nu ne-am romanizat. Suntem doar consecventi in atitudinea noastra fata de adevarul istoric. Afirmam, asa cum de fapt e, ca ne tragem din daci si din romani, noi recunoscand in aceasta sinteza rolul precumpanitor al dacilor si nutrind o atractie aparte fata de daci, asa cum, desi ii respecti pe amandoi parintii, fata de unul nutresti o mai mare “slabiciune” (de analizat si semantica extrem de interesanta a acestui termen).
Nu vorbesc aici in numele d-lui Coja, care nu are nevoie de a(d)vocat; vorbesc in numele oamenilor normali si bine informati.
Noi am fost perceputi ca “romanisti” (categorie inexistenta; nu exista nimeni care sa nege descendenta noastra dacica) pentru ca combatem aberatiile care se inventeaza pe seama dacilor si o facem cu atata tarie tocmai pentru ca ii iubim cu adevarat pe daci si nu acceptam sa fie compromisi prin nascociri straine de adevarul istoric.
Noi insine sustinem (si nu doar aici, in lucrari tiparite) adancimea dacilor in timp, mult mai afund decat a romanilor, eroismul cu care s-au luptat pentru a-si apara tara, desi atunci norocul n-a fost de partea lor (Pliniu cel Tanar spunea ca au fost invinsi “pentru intaia oara, dar si pentru ultima oara”), afirmam continuitatea lor neintrerupta si masiva, demonstram cat de mult românii sunt identici cu dacii, dar toate acestea le facem documentat nu fantezist.
Apropo de continuitate. Cum poti afirma ca dacii au fost starpiti pana la ultimul, cand imediat dupa razboaiele cu romanii, sub Hadrian chiar, unitati intregi de daci sunt consemnate ca luptand in armata romana?
Anonimul Basarabean a dat zeci de inscriptii din Marea Britanie provenind de la formatiunile militare constituite din luptatori daci. Anonimul Basarabean a fost hulit ca tine cu romanii, cand d-sa tocmai asta facea, aducea o multitudine de dovezi ca dacii continuau sa existe si dupa cumplitele conflagratii.
Vedeti cum printr-o atitudine sectara (lupta pe viata si pe moarte impotriva “romanistilor”, care, repet, nici nu exista)
se boicoteaza tocmai acele dovezi care ii favorizeaza pe daci, dovezi insa conforme cu adevarul istoric, cu ce s-a petrecut in realitate, si nu cu ce i-ar placea unuia si altuia sa fi fost.
Dar Â. î în portugheză nu există?
În satele din Basarabia s-a păstrat un fenomen lingvistic f.curios: repriza articolului posesiv ale ( a ) lor, a lora.
Dacă îmi aduc bine aminte, a fost atestat ceva similar în aromână.
Apoi pronunţia palatalizată a consoanelor n şi ş, care doar în italiană se aude – despre ce ne-ar putea vorbi?
Bucatele de doliu la moartea împăraţilor romani era bobul, împărţit populaţiei ca să-l pregătească acasă. În satele din codrii Basarabiei şi astăzi bătrînele ţin bobul de la roadă până la roadă, ca să nu-i găsească Neaşteptata fără bob la masa de pomenire.
Vorba e că dacă nu se vor organiza expediţii de înregistrare (cu mijloace moderne) a tot ce prezintă interes d.p.d.v. lingvistic şi etnologic, mîne poate nu vom mai recupera nimic.
Domnule Profesor, trimiteţi-vă studenţii pe teren, cu un caiet de sarcini şi aparatura necesară pentru asemenea trebi.
http://www.dailymotion.com/video/xyctwc_gabriel-gheorghe-fundatia-gandirea-04-din-29-08-2012_tech?from_related=related.page.int.meta2-only.af33e6ade570bc8994c525786e776ed4139995317
Exemplul Olandei
In anii ’70, cand Regina Juliana a Tarilor de Jos s-a intalnit cu presedintele Ceausescu, printre altele i-a spus acestuia ca popoarele celor daua tari au strabuni comuni, adica dacii.
Regina Olandei, din cate cunosc, a studiat arheologia la Sorbona.
Romanii din Marea Britanie, ii numeau pe locuitorii din Tarile de Jos, daci. Denumirea a ramas valabila si pana astazi. Britanicii numesc poporul olandez, asa cum stim dar ne facem ca ploua, DUTCH, adica DACI. La fel si limba.
Situatie la indigo cu germanii: deutsch.
Biata femeie!… Minte de regină!
Or fi de vina studiile de la Sorbona, mai stii? mai bine isi lua diploma de la Spiru Haret!
Asa cum bine se stie, sunt doua categorii de cantareti: unii care canta dupa ureche si altii dupa note.
“În adevar, nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă român. Acest popor unit şi ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pămînt.” Alfred Hoffmam, “Istoria Pămîntului”
“De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adecă ceei corecte, totuşi, dacă vom vrea a grăi oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti” Petru Maior, “Istoria pentru începuturile Romanilor in Dacia”
“Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii române.” B.P.Hasdeu, “Principie de lingvistică”
“Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică. Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.”
“Louis de la Vallée Poussin, “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens” scrie: “Vom presupune deci că indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”. Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).”
Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.
În primul rând, nu se ştie ce înseamnă “limbă şi ce este un dialect”. Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte “indo-europeana”, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, “latina vulgară”, “limba barbară” din Europa antică ş. a.
În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, “Mic dicţionar de terminologie lingvistică”, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.
Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că “nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut”. “Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă”… (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)
Exact acelaşi lucru spusese şi în “Lingvistica integrală”, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.
Afirmaţia nu corespunde realităţii.
Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.
Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.
Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii. Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare. Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.
Întocmitorii Dex. (“Dictionarul explicativ al limbii române”) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.
În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex. scrie Et. nec.
Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît! Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.
Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.
Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache. Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.
Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.
De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc. Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.
Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici. Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.
Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.
Max Müller ( “La science du langage”, Paris, 1867, p. 269) arată că “les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes”. Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.
Şi Salomon Reinach (“Les origines des Aryens”, Paris, 1892, p. 11) scrie: “sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut”.
Că nu putea să dispară, asta-i altceva. Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.
Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).
Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):
â, î, ă, ş, ţ,
Sînt sunete ale limbii naturale. Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice. Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.
De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.
Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române. În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică şi ştiinţifică.
Să ne explicăm.
Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.
Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.
În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.
Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani. Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).
Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.
Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “l’indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”).
Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).
Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.
După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române. O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt
Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:
â « a şi respectiv î « i
Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.
În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.
Astfel găsim numai interschimbarea î « i
Exemple:
1) cuvînt / cuvinte, cuvinţel
2) sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.
3) vînătă / vinete
4) a vinde / vînzare, vînzător
5) veşmînt / veşminte etc
sau numai interschimbarea â « a
Exemple:
1) a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)
2) ţăran / ţărână
3) mână / manual, manuscris, manoperă
4) rămâne / rămas, remanent
5) crezare / crezând etc.
Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.
Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.
Exemple:
A
Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.
Exemple:
A 1
Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.
În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.
Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.
Să-l ilustrăm în contextul limbii:
pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs etc.
Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).
Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri. Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în “Dicţionarul explicativ al graiului albanez”, ediţia 1980. Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.
Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France”, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.
Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.
Un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii Ştiinţifice Getica
„Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.”
E greu de imaginat o trăznaie mai mare!N-am șters acest comentariu datorită citatului care ne trebuia și nouă:„Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle” roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).
Așadar, PROFUNDA ROMANITATE a limbii române, chiar SUPRAROMANITATEA SA. E bună la ceva scrânteala altora!
Domnule Profesor, v-am apreciat întotdeauna părerile dvs. în privinţa limbii şi literaturii române, însă nu pot să nu fiu de acord cu părerile exprimate de preopinentul dvs., Dacicus.
Însuşi citatul reprodus de dvs. din Prof. Jean-Claude Bouvier,demonstrează fără putinţă de tăgadă ceea ce susţine Dacicus. Acest cuvînt ROMANITATE nu înseamnă după umila mea părere o primordialitate a limbii „romane” (latine). Ori, după cum se ştie limba latină clasică a fost o structură lingvistică, (ca să nu-i zic limbă), creată, adică cizelată de elita culturală a Romei de atunci, punînd-o în tipare şi stucturi logice unitare, deci şi ea avînd o origine, provenind „din ceva”. Care este acel „ceva”? Nu o fi cumva o latină vulgară? Ori tocmai această latină vulgară este şi străromâna din care se trage limba română. Deci, eu cred, şi nu numai eu cred, că atît latina clasică, cît şi limba română au aceeaşi origine: latina vulgară! Cu deosebirea că abaterea limbii române, ca vocabular şi structură de bază, de la latina vulgară este mai mică decît la celelalte limbi neolatine şi chiar latina clasică; influenţele faţă de acestea venind de la popoarele nelatine cu care limba română a intrat în contact de-a lungul istoriei.
De ce oare ne-o fi plăcînd nouă românilor să fim văzuţi ca purtători ai unei hlamide imperiale, cînd strămoşii noştri au purtat pe umeri de-a lungul veacurilor sarica păstorească de care nu ar trebui să ne ruşinăm dacă ne considerăm creştini, eu asta nu mi-am explicat-o niciodată. Să avem şi noi oare sădită în suflet o sămînţă deloc onorantă de snobism?
Ce-i aia „primordialitate”? E vorba de succesiune cronologică? În acest caz, niciuna dintre limbile cât de cât cunoscute nu este primordială! Toate au fost precedat de alte limbi…
Un exemplu de latinitate a limbii romane:
PANAS. Conform DEX:” PANÁȘ, panașuri, s. n. Mănunchi de pene1 (colorate) care împodobea altădată (în unele țări și astăzi) chipiul sau coiful militarilor, turbanul unor demnitari etc.; penaj. ♦ P. gener. Mănunchi de pene1 folosit ca podoabă. [Pl. și: panașe] – Din fr. panache. ”
Iata cum sintem mintiti, pe fata, fara pic de jena. Asadar, etimologic, cuvantul romanesc, PUR ROMANESC, PANAS, provine din limba franceza. Mai sa fie!
Este clar ca PANAS isi are radacina in substantivul PANA. Francezi numesc PANA, in limba lor, PLUME!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Si noi, si frantujii folosim cuvantul PANAS (PANACHE, scris diferit dar pronuntat identic precum in romana) care isi are, in mod evident, radacina in romanescul PANA si nu invers. Iata un mic exemplu, dintre nenumarate alte exemple, de punere a ADEVARULUI in oglinda, adica de inversare a ADEVARULUI.
Sint pline dictionarele de asemenea „adevaruri” academice.
Un popor atat de numeros, cel mai numeros din arealul european, care era de departe cel mai raspandit, cu o unitate spirituala, culturala si lingvistica uimitoare, a ajuns sa scrie si sa vorbeasc intr-o limba latineasca. Cu asemenea „adevaruri”, fica o naste pe mama, iar nepoata o naste pe bunica. Nu se stie cum. Mister! A, da! Etimologic, desigur!
Iata un exemplu cum sintem mintiti, fara rusine, de catre „specialisti”, ca doar DEX-ul nu a fost „turnat” de catre muncitorii de la Uzinele „Tractorul”.
Descoprirea imposturii cu etimologia cuvantului PANAS, altminterea vizibila pentru orice roman, apartine domnului GABRIEL GHEORGHE.
Chiar si explicatiunea, in sine, este incompleta, ca sa nu spun ca induce un fals. PANASUL a fost un obiect de podoaba utilizat de catre traci in anumite ocazii. El, PANASUL, asa cum bine stim cu totii, este folosit si astazi la costumatiile traditionale.
Dacă prostia cu PANAȘUL îi aparține dlui Gheorghe Gabriel este grav! Dar nu-mi vine a crede.
Pana acum singurul dictionar al limbii romane care e cat de cat real e cel lui lui Mihai Vinereanu, lingvist si doctor in filologie, care aduce in ecuatie sanscrita. Ultimul DEX scos de Academia Romana este o rusine, mii de pagini scumpe si proaste. Am vrut sa-l cumpar, mi-am verificat cuvintele-cheie si am renuntat sa dau banii; dictionarul lui Vinereanu, in schimb, jos palaria! „Dictionarul Etimologic al Limbii Romane – in lumina studiilor de indoeuropenistica” nu e complet (nici nu putea fi) dar cel putin raspunde logic si documentat la o serie de controverse prezente inclusiv aici, pe acest forum. Sanscrita si traco-ilirica, vechea greaca si protoindoeuropeana inlocuiesc vesnicele „etimologie necunoscuta” sau „din franceza”, „din maghiara”, „din turca”, etc, de care e plin DEX-ul Academiei editia 2000 toamna.
Si, in sfarsit, ultimul meu cuvant.
Ati reusit, dar nici pe ei deplin, sa-i faceti pe basarabeni sa creada ca provenienta lor din daci si din romani e o „aiureala”, ca ei sunt daci curati, daci „liberi” (liberi sub Rogozin), altceva decat românii (care-s amestecati cu romanii, deci spurcati).
Acum v-ati mutat in Romania.
Ati intrecut orice masura.
Indrazniti sa scrieti pe acest site:
aiureala cu “va trageti din daci si din romani”
Desi atunci nu voi mai comenta aici, va anunt ca voi sarbatori cu palinca din Maramures rusinosul esec pe care-l veti suferi si pe care, ca oribili denigratori ai neamului romanesc, il meritati din plin!
Erata la inceputul comentariului:
Nu de “filonul dacic” va arde ci va provoaca agitate cosmaruri <>.
Pai vedeti?
Nu de „filonul dacic” va arde ci va provoaca agitate cosmaruri <>.
Nu neglijarea dacilor va da dureri de cap ci prezenta romanilor, asta nu o puteti suporta.
De ce nu o spuneti direct?
De ce va prezentati programul ascuns intr-un ambalaj menit sa duca in eroare pe nepregatiti?
Afirmati ca sunteti foarte multi, ca motii si maramuresenii va urmeaza aliniati ca la parada, ca „romanistii” (astia cine sunt?) numara foarte putini adepti.
Aici, asa cum va e obiceiul, introduceti un rationament fals, o absurditate crasa: stabilirea adevarului istoric prin referendum! Sa zicem ca ati reusit sa-i zapaciti pe romani astfel ca marea lor majoritate sa creada ca podul de le Drobeta a fost facut de Burebista si ca unul singur sustine ca autorul e Apolodor. Ei bine, adevarul istoric nu se stabileste prin vot ca europarlamentarele. El e cel care e indiferent de numarul celor care-l recunosc si al celor care-l contesta, iar in cazul de fata el ii va da dreptate aceluia singur care afirma adevarul si nu multimii de spalati pe creier care-l neaga.
Ca sa lamurim lucrurile definitiv.
Pe dv nu ridicarea in slavi a dacilor va intereseaza (pentru ca nimeni nu-i impinge in jos) ci scoaterea din istorie (macar din istoria noastra, daca din cea universala nu e chip) a romanilor, a „aiurelii”, cum insiva va exprimati, cu dacii si romanii.
E ultima data cand va raspund. Cu unii care etnogenezei neamului meu ii spun „aiureala” eu nu am ce discuta.
Imi vine sa regret ca am facut-o acum.
Am să urmez exemplul Anonimului transilvan cât de curând!
un text cand ridicol, cand amuzant, cum poate autorul nostru, daca nu este o plasmuire, sa „reconstituie universul sufletesc, spiritual al geto-dacilor”. Ma intreb daca intelege cu adevarat care este sensul cuvantului RECONSTITUIRE, cel din DEX.
Va citez si eu pe dvs d-le Coja: cu „asazisii” dacisti = adica niste aia inculti, niste nimeni, niste zerouri. Adica Daniel Roxin (care in treacat fie spus – nu-mi mai accepta nici el comenatriile)care sa straduit sa faca niste documentare superbe impingand cunostintele noastre despre daci mult mai departe decat Anonimul….este asa „un nimeni”. Aproape de Densusianu….eu ma cam indoiesc pentru ca Densusianu chiar a realizat o alta fateta a istoriei. Lucrarea de 400 de pagini n-a ajuns inca la cunostinta publicului? Dar de mormantul lui Dromihete si al celorlalti regi daci – ce ziceti? Si treaba nu se termina aici = mai avem de descoperit si o istorie antedacica. Cineva trebuie sa incite la cercetarea ei. Deocamdata o face bine unul ca Roxin. Si apropo = nu este de profesie, nu este istoric? Ei bine nici Schliemann nu era era arheolog dar a descoperit Troia. Nu va cer, ca om, decat respect cand discutati despre niste „amatori” ca Roxin sau alti „dacisti”. Au si astia steaua lor norocoasa! Cine stie? Daca numele lor va deveni nemuritor iar al dvs se va pierde in noaptea veacurilor? Nu poti sti niciodata! Iar cartea Anonimului, ca sa nu ramana si ea anonima o puteti scana in format pdf sau djvu. Cum imi place sa citesc – rog sa ma considerati un „dacist” si asta numai ca s-o citesc fara s-o cumpar. De pleasca parca si cartile sunt „mai interesante”. Nu prea imi plac cadourile dar de acest tip nu le refuz. De la dvs as accepta si cadouri „otravite”! Cu ani in urma am inregistrat niste emisiuni cu dvs de pe DDTV numai ca sa le pot revedea. Nu sunt un fan tipic, dar unele idei se uita peste ani si trebuie sa le reinprospatez uneori.
Dl Roxin nu a descoperit decât un singur lucru: cum să faci rost de bani de pe urma dacilor! A păcălit buna credință a românului care poartă în suflet o simpatie aparte pentru daci. Este o chestiune de noblețe sufletească să ții partea celui învins, celui care a pierdut! Dar de aici și până la a delapida bani adunați prin apelul la această simpatie este o cale lungă!
Comparația cu Schliemann este de tot hazul. Interesați-vă mai în detaliu ce pregătire avea Schliemann! El și-a cheltuit averea ca să descopere Troia, iar numitul Roxin e pornit să facă avere de pe urma dacilor… Nu rpin decoperiri extraordinare, ci prin deturnare de fonduri din donațiile publice. Stați de vorbă cu foștii săi colaboratori!
Bine punctat! Bun articol!
Subiectul trece dincolo de geneza națiunii române! Degenerarea poporului român a re-început de curând, din nou! Libertatea a adus ”mutații” culturale greu de vindecat. Dar și mai greu de iertat!
Multumim Domnule Anonim Transilvan!
Sunt convins ca prima editie a lucrarii Dvs. a fost epuzata de mult, dar se poate stii titlul sau?
Pentru a facilita tiparirea unei editii noi, ati fi de acord cu plata in avans pentru un numar de exemplare?
si, daca tot mai glumim si facem haz de necaz (ul Dumneavoastra), tare as fi curios sa stiu cum v-ar sta sa va duceti REAL, ca de teorii suntem satui, printre moti sau maramureseni in toata firea si sa le insirati aiureala cu „va trageti din daci si din romani”?
..eu cred ca v-ar privi foarte ciudat
fireste, e vorba de Daci, pentru „dacisti” va ajung cateva zeci de exemplare
Problema e ca suntem atat de multi, incat chiar daca trec toti romanistii de partea noastra nu avem cum sa crestem prea mult.