Calin Kasper

11:11 (acum 7 ore)

către eu
Pe marginea prăpastiei (2)

Lucrarea „Pe marginea prăpastiei” (prin care Antonescu încerca să acrediteze ideea că rebeliunea a aparţinut Legiunii) este tendenţioasă, căutând cu disperare să aducă argumente prin care să discrediteze şi să comprimită Mişcarea. Sunt câteva exemple în lucrare care arată pe de o parte că autorii nu prea au avut material suficient pentru a împlini poruncile stăpânului, dând câteva exemple de „nelegiuiri legionare” care nu sunt deloc convingătoare. Să luăm cazul doamnei Aurora Cârlan, care „se plânge că a fost percheziţionată în condiţii inumane”. În primul rând, ca o observaţie generală: orice percheziţie este într-o oarecare măsură inumană, prin imixtiunea ei în viaţa privată.

Doamna în cauză se plânge că în data de 4 ianuarie 1941, la ora 23:15, au venit la ea comisarul de poliţie Vasile Cârlan însoţit de trei elevi de la liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, care aveau autorizatie semnată de judecătorul Mihai Bălăceanu. Au fost percheziţionaţi corporal fiul şi doi nepoţi ai doamnei, cât şi servitoarea casei, o femeie de peste 65 de ani. (Doamna n-a fost atinsă, altfel s-ar fi pus în capul listei.) I-au fost confiscate 128 de zvastici, dintre care una amintire de la A.C. Cuza, 10 cartuşe de puşcă, amintire din primul război al soţului decedat, care a fost rănit în lupta de la Inoteşti, unde a şi fost rănit… Altceva nu s-a petrecut în casa doamnei şi eu mă îndoiesc că acest episod este un exemplu de „nelegiuire” demn de a fi menţionat. El a fost totuşi adăugat tocmai pentru că autorii n-au avut altceva la îndemână, pentru a arăta cât de ticăloşi au fost legionarii, ca să fie justificată îndepărtarea de la guvernare, ca apoi Antonescu să înfunde cu ei puşcăriile. Să ne oprim şi la alt episod ce părea mult mai sângeros, judecând după titlu:

„Maltratarea unui grup de săteni care au umblat, de Anul Nou, cu plugul pe străzile Bacăului.

Ţăranii dintr-o comună vecină oraşului, com. Călugăra, au alcătuit un plug cu zece boi care avea două mari zvastici luminate… M-am prezentat prefectului şi şefului regional al Mişcării Legionare, Eugen Dragomir, cărora le-am arătat câtă impresie ar face între germanii de aici, destul de numeroşi, un asemenea plug, cerându-le cuvenita autorizaţie. Şeful regional al Mişcării a admis fără condiţii. Prefectul a cerut însă ca zvasticile să fie imprimate pe semnul legionar, motivând că zvastica singură este semnul cuzist şi acesta ar nemulţumi pe legionari, care şi ei organizează un plug. După discuţii care au durat două ore, am admis punctul de vedere al prefectului.
Seara, la ora 6 jum. plugul şi-a făcut apariţia în oraş, provocând valuri de entuziasm şi admiraţie, atât din partea românilor, cât şi din partea armatei germane. Ajungând în dreptul grădinii publice, pentru a străbate centrul oraşului ca să ajungem la primărie unde urma să facem prima urătură, le-a ieşit în cale o bandă de legionari cu revolvere, care cereau ca plugul să se înapoieze. La intervenţia publicului, legionarii în majoritate dobrogeni, le-au permis trecerea printr-o stradă laterală, ajungând astfel până la mine acasă. De aici, la comandamentul german, unde au fost primiţi de ofiţerii germani cu mare însufleţire, dându-le ţăranilor şampanie, ţigări, etc… De la comandamentul german au mers la prefect, la primărie, în centrul oraşului unde repet, soldaţii şi ofiţerii germani şi-au manifestat toată bucuria la vederea zvasticilor. Într-un cuvânt, succesul a fost formidabil. Pe la ora 11 noaptea, pe o stradă paralelă cu centrul oraşului, a apărut o bandă de legionari dobrogeni, înarmaţi cu topare şi revolvere şi fără ca ai noştri să opună vreo rezistenţă, căci le dădusem ordin, susţinând doar că au autorizaţie de la prefectură, pe care au arătat-o. Legionarii, neţinând seamă de nimic, au sfărâmat, călcând în picioare zvasticile. În momentul acela nu era de faţă nici un german, din fericire, dar foarte multă lume româneacă, care a rămas profund indignată. Au distrus complet zvaticile şi instalaţia electrică, pentru motivul că zvastica este semn cuzist. Încă nu am luat contact cu prefectul care a eliberat autorizaţia. Faptul fiind foarte grav, vi-l relatez, pentru ca domnul general să ia neaparat cunoştinţă de cele întâmplate”.
(ss). Gh. Urziceanu.

Deci, unde este maltratarea grupului de săteni? „Legionarii” au „maltratat” doar două zvastici şi instalaţia electrică aferentă. Şi de unde ştia Gh. Urziceanu că aceia erau legionari şi încă dobrogeni? Descrierea este total insuficientă, încât faptele să poată fi puse pe seama legionarilor. Huliganii aceia puteau fi foarte bine comunişti îmbrăcaţi în cămaşă verde, sau duşmani ai legionarilor care au încercat un act de diversiune ca să provoace tensiuni între germani şi legionari. Atunci când faci afirmaţii grave, ca să fie credibile, trebuie menţionate măcar anumite amănunte, precum numele străzilor şi ora pe unde s-a plimbat pluguşorul, data la care a fost scrisă reclamaţia, etc., mai ales că Gh. Urziceanu, autorul scrierii locuia în Bacău şi ar fi putut face o descriere mult mai amănunţită a întâmplării. Şi faptele acestea trebuiau anunţate la poliţie a doua zi, ca să poată fi cercetate iar făptaşii prinşi şi pedepsiţi.

Pe mine aceste exemple m-au convins, dar în sens contrar cu intenţiile autorilor. Au reuşit să mă facă să cred că lucrarea „Pe marginea prăpastiei” n-a fost scrisă cu gânduri curate. Şi ca orişicare lucrare scrisă cu alt scop decât cel al respectării adevărului, este lipsită de puterea de a convinge, cu material faptic subţire şi pe alocuri cu exemple de-a dreptul puerile.

*
Nota redacției: Sigur că este o lucrare de propagandaă, tendențioasă, cu multe neadevăruri. Dacă-mi aduc aminte, în lucrare sunt acuzați legionarii că au incendiat un vehicul militar! În realitate – după mărturia lui Simion Ghinea, vehiculul a luat foc de la sine, iar legionarii, baricadați într-o clădire atacată de armată, au ieșit din clădire și au ajutat să se stingă focul!…
Problema se pune în felul următor: a știut Ion Antonescu care este adevărul? Sunt semne că a fost indus în eroare de diversiunea înscenată de Cristescu cu ajutorul evreilor comuniști care au acționat după instrucțiuni primite de la Moscova. După rebeliune, evreii comuniști telegrafiază la Moscova și fac un scurt raport de activitate, arătându-se foarte satisfăcuți de cum s-au desfășurat lucrurile.