LINGVISTICĂ ȘI ISTORIE

Lingvistica istorică poate să releve fapte de istorie importante pentru cel care știe să citească acel informații de istorie codificate în limbă.
În cele ce urmează, vom analiza două substantive din limba română care poartă o anumită încărăcătură istorică greu de bănuit la prima vedere. Este vorba de substantivele: moț1 „smoc, șuviță de păr (din frunte sau creștetul capului, la oameni sau la animale), smoc de pene de pe capul unor păsări; moț de păr la oameni și la animale”, moț2 „român din munții Apuseni” și respectiv țop1 „moț de păr la animale și la oameni”, țop2 „nume dat românilor dintr-o anumită zonă a munților Apuseni, după moțul de păr care le atârnă pe frunte, moț2”.

Prin urmare, formele moț și țop sânt mai mult sau mai puțin sinonime. În plus, avem, de fapt, un paralelism strâns între formele moț și țop, fiecare cu două sensuri aparent diferite, unde, în ambele cazuri cel de-al doilea sens derivă din primul. Prin urmare, în ambele cazuri, nu este vorba de omonime cum ar părea la prima vedere, ci avem practic un singur cuvânt, în fiecare caz, care a căpătat și un al doilea sens, acela de „român din munții Apuseni”, datorită obiceiului unei părți a românilor din această regiune a țării de a purta părul strâns deasupra capului.
Din cele arătate până aici, credem că este necesar să determinăm etimologia acestor cuvinte din limba română. Subst. moț are câțiva cognați în limba română cu sensuri similare. Anume moțochină „1. moț; 2. ciucure; 3. inflorescență sau fruct al unor plante; 4. măciulie; 5. umflătură lemnoasă pe trunciul copacilor; 6 gogoașă de ristic; 7. umflătură care se face în diferite părți ale corpului”, moțoc „1. moț; 2. coc; 3. măciulie; 4, neastâmpăr”, precum și măciulie, muc, mozoc „ câine; 2. copil; 3. persoană bosumflată”, mugur, smoc, iar dacă vom mai căuta am mai putea găsi câteva arhaisme sau regionalisme care să derive din același radical proto-indo-european.

După cum putem observa, toate aceste elemente lexicale sânt cuvinte cunoscute, doar câteva necesită explicații adiționale. Toate aceste cuvinte înrudite între ele sânt de origine traco-dacă, deși după Dicționarul Academiei, precum și alte dicționare ale limbii române, toate aceste elemente lexicale sânt fie de origine necunoscută sau cine știe de ce altă origine ciudată, dar niciunul nu este considerat de origine traco-dacă. Toate aceste forme românești provin din PIE *muk-/mok- „grămadă, protuberanță”, cu cognați în mai multe limbi indo-euroepene: cf. gr. μύκων „grămadă, morman”, m.g.s. mocke „bulgăre”, n.g.s. Maucke „protuberanţă, excrescenţă”, alb. mys „protuberanță, cocoașă, movilă”.

Pe de altă parte, Dicționarul Academiei consideră că rom. țop este de origine săsească, anume din săs. tsop „fundă, pleată”(cf. n.g.s. Zopf „pleată, tresă”). Într-adevăr rom. țop are și sens de „coadă, cosiță”, pe lângă sensurile menționate mai sus, dar este posibil că asemănarea cu formele germane pare să fie pe fond indo-european. Forma țop (țoapă) a ajuns să aibă și sensuri peiorative în limba română acela de „bădăran”, precum și țopârlan, întâlnite în toate graiurile limbii române, fapt care exclude o origine germană a acestei forme.

Rom. țop provine din *keh1up- „ridicătură, ceva rotund” < *keu- „a îndoi, a (se) umfla”. În limba română este cognat cu căpiță, căpșună, ciumă, cocon, copil. Iată și câțiva cognați în anumit limbi indo-europene: cf. sct. śi-śu „copil, pui de animal”, gr. κυέω „a deveni gravidă”, gr. κύμα(ς) „umflat”, gr. κύος „fetus”, v.ir. coim „sân”. În cazul formei țop, sunetul *k a fost urmat de o vocală anterioară (e, i) și astfel a palatalizat și a devenit ț, în timp ce în celelalte cazuri, același sunet a fost urmat de vocala a și astfel consoana *k a rămas neschimbată. Obiceiul de a purta părul legat în vârful capului este extrem de vechi la traci și prin urmare, la urmașii acestora, românii. Homer îi numește la un moment dat (Iliada, IV, 553) pe tracii care luptau alături de troieni în războiul contra grecilor invadatori, akrokomoi „care își ridică părul în vârful capului” (singular akrokomos) un derivat din kome „părul capului (la oameni) sau coama calului”. Acest termen ne aduce aminte de termenul dacic comati care definea casta țăranilor la daci, la rândul său dintr-un un dacic *coma „părul capului, coamă” (pe lângă tarabostes și pileati), deși termenul akrokomoi este unul grecesc care poate fi un calc după un termen din limba tracă sau nu. Pe tăblița 2 de la Sinaia sânt reprezentate două figuri umane care au un coc de păr în frunte. Pe acestea, Dan Oltean, în lucrarea sa Religia Dacilor le identifică cu Pitagora (în stânga) și respectiv Zamolxis în dreapta. Acesta consideră că obiceiul de a purta părul în această manieră a fost instituit de Zamolxis, ceea ce este posibil, dar deloc sigur. Dan Oltean, crede că Zamolxis ar fi trăit în sec VII, î. Ch., adică cu un secol înaintea lui Pitagora, deși este mai plauzibil să considerăm că Zamolxis a trăit cu mult mai mult timp înaintea lui Pitagora (așa cum spune și Herodot), iar acesta din urmă va fi preluat multe idei din Zamolxianism, ceea este este cât se poate de plauzibil. Celsus care a trăit în secolul II, d.Ch. în lucrarea sa Despre adevărata doctrină (Logos Alethes) azi dispărută, dar din care s-au păstrat multe fragmente în lucrarea lui Origene Contra Celsum (Împotriva lui Celsus) spune că promotorii noii religii lipsită de ritualuri pentru a deveni o religie în adevăratul sens al cuvântului (este vorba de creștinism), au preluat ritualurile zamolxianismului, tocmai în acest scop. Pentru că o religie, adăugăm noi, nu poate funcționa dacă nu are niște ritualuri bine stabilite. Altfel rămâne o simplă filosofie, o ideologie care nu are trecere la oamenii simpli și prin urmare, nu poate deveni o religie în adevăratul sens al cuvântului. Establishmentul românesc consideră că limba română este o limbă relativ nouă apărută cândva în a doua jumătate a mileniului I, d.Ch. De aici decurg o serie de confuzii și percepții greșite legate mai ales de teritoriul de formare al limbii române, fapt speculat în fel și chip de neprietenii poporului român. Lexicul limbii române este masiv traco-dac, iar etimologiile românești nu pot fi înțelese dacă nu sânt făcute din perspectivă indo-europeană. Acest fapt demonstrează încă odată că este o limbă străveche. Pe de altă parte, după cum am văzut ritualurile creștine își au originea în cele zamolxiene și prin urmare, ortodoxismul românesc (precum și întreg creștinismul) conține doar anumite elemente mai noi de proveniență creștină propriu-zisă care nu pot fi identificate cu ușurință din moment ce nu cunoaștem în detaliu religia instituită de Zamolxis, fapt care rămâne în sarcina unor cercetări viitoare. Prin urmare, cred că a venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. Mihai Vinereanu 18, Iunie, 2020