În mai multe articole cu tematica legionara publicate, am afirmat ca mie mi s-a parut ca Horia Sima a fost un continuator al lui Corneliu Zelea Codreanu. Mi-au sarit in cap unii cititori, care aveau alta opinie. Eu stiu ca sunt prin natura mea un optimist incorigibil, dar nu mi se pare corect, ca o peronalitatea istorica asa cum a fost si Horia Sima, sa fie vopsita mai negru decat a fost in realitate. Asa este cinstit, ca fiecaruia sa-i fie recunoscute meritele cat si defectele, faptele bune cat si cele rele. In documentarea mea despre Legiune, am gasit referitor la Horia Sima multe actiuni si initiative, de care orice legionar ar fi fost mandru. Dau un singur exemplu. Atunci cand Capitanul a vrut sa-si publice cartea „Pentru legionari“, Horia Sima a fost singurul care si-a asumat responsabilitatea de a o tipari clandestin, undeva in vecinatatea Sibiului. Daca ar fi fost omul Sigurantei, sau tradator, ar fi dus el aceasta actiune pana la capat? Siguranta si jandarmeria lui Carol al II-lea nu au aflat despre cartea lui Zelea Codreanu decat atunci cand volumul a aparut in librarii. Sima si-a riscat in acesta actiune libertatea, probabil chiar si viata.
Iata un fragment din Memoriile lui Horia Sima, referitor la rezultatele obtinute de guvernul national-legionar de sub conducerea generalului Antonescu, guvern in care Horia Sima a fost vicepresedinte, adica al doilea om in stat:

„În trei luni şi jumătate de regim legionar s-au realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publică, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le-am moştenit de la fostul regim. Cu graniţele prăbuşite, cu o treime din teritoriul naţional pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul nostru, într-un timp record, a reuşit nu numai să normalizeze situaţia economică a ţarii, dar să şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar, care întrecea toate aşteptările.
Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seamă a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicată sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Această declaraţie oficială nu mai lasă niciun dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele părti, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri” în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.
I. Refacerea agricolă a ţarii. Semănăturile de toamnă s-au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, faţă de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enormă, căci înseamnă un spor de 39 la sută. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultură se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat şi încurajat pe ţărani să iasă la câmp cu plugurile şi să lucreze din toate puterile pentru a nu lăsa niciun petec de pământ necultivat. Fără acest uriaş efort de ultimă oră, ţara ar fi căzut pradă foametei în anul viitor.
II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. În darea de seamă a Generalului se recunoaşte că salariile muncitorilor s-au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la sută. Şi această „înfăptuire” este opera exclusivă a mişcării. Am arătat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scară de salarizare minimă pentru toate categoriile de lucrători.
III. Ajutorarea populaţiei evacuate. Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în două feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face faţă primelor nevoi, pâna vor putea sa-şi înjghebeze o nouă existenţă şi, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultură. Pâna la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învaţători şi funcţionari; 427 avocaţi au putut sa-şi reia activitatea în diferite barouri, primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi posturi; ţăranilor refugiaţi li s-au pus la dispoziţie pamânturi arabile din disponibilităţile Statului; studenţii şi-au găsit locuri în cămine, iar elevii au fost reintegraţi în diverse licee din ţară.
Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuată; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătaţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s-au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.
IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut că, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul legionar” a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectură. Dar în afară de mesele plătite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populaţiei lipsită de mijloace. Graţie mişcării legionare nu mai existau oameni care să moară de foame în România.
V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfăptuirilor” guvernului şi exproprierea a 56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate pâna atunci în stapânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s-au dat ţăranilor pamânturile arabile, iar alţi refugiaţi au fost numiţi funcţionari la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.
VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne-o dă tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:
Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei faţă de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.
Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei faţă de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. Şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.
Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidelă a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor faţă de Stat.
Pentru toate aceste „înfăptuiri”, Generalul n-a avut niciun cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat această dare de seamă şi cu atât mai puţin mai târziu, când s-a despărţit de noi în modul odios în care a făcut-o, atacându-ne pe la spate. Şi-a însuşit aceste realizări ca si cum ar fi fost opera lui exclusivă, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie să se întrebe cum se poate ca o ţară aflată „în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prăpastiei”, după termenul predilect de mai târziu al generalului, să poată prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie să presupunem că colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de muncă intensivă, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca sa poată face acest salt impresionant în economie. Dacă acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oază de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.
În loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresată şi rodnică pentru neam Generalul Antonescu, după ce a ajuns singurul stăpân al ţării, ne-a copleşit cu cele mai infame acuzaţii, care dovedesc josnicul său caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost trimişi de Şeful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul naţional să nu cadă în mâna altor străini. Deşi înzestraţi cu mijloace precare, ne-am făcut datoria cum am putut, fiind convinşi că Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina că mai târziu, renegându-şi propriile lui idei şi decizii, să ne dezavueze şi să ne acuze de savârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţa noastră să concepem. L-a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel puţin duşman declarat.
Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat să participăm la laurii victoriei într-o guvernare comună, ne-a solicitat ca sub patronajul său să dăm bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi să facă stânga împrejur şi să apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi şi de tot ce-am făcut împreună în domeniul românizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice speţe de delicvenţi, acuzându-ne de furturi, violenţe şi însuşiri de bunuri străine, deşi ştia prea bine că n-au niciun fundament, cu circumstanţa agravantă că aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de Şef de Stat.
Această conduită dementă, această lipsă elementară de omenie faţă de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofă. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.”

Acum cateva zile, pe acest blog a aparut un fragment dintr-o interventie parlamentara a lui Zelea Codreanu, in care deplangea situatia din Maramures, unde din cei 52 de munti care apartinusera romanilor cu o generatie in urma, 50 dintre ei trecusera in proprietate evreiasca.
Iata ca ceea ce deplangea Corneliu Codreanu cand a facut interventia respectiva, cerand zadarnic masuri, a infaptuit guvernul national-legionar, atunci cand a nationalizat unele proprietati evreiesti. Iata deci dovada ca Horia Sima a fost continuator al lui Codreanu. Ajungem astfel la concluzia paradoxala ca Horia Sima a fost „codrenist“ convins.