Legea lu Caramitru?

O lege absurdă

Lume, lume, teatrul absurdului nu doarme, face furouri: adică îşi dă poalele peste urechi! Lume, lume, cine-a mai auzit, în lume, de o lege atât de absurdă, absurdisimă, care să fie în stare să interzică posibilitatea cuiva de a candida pentru funcţia de director de orice fel de teatru dacă n-a absolvit cursurile Institutului „Ion Luca Caragiale”!? În primul rând, chiar nenea Iancu i-ar fi considerat pe tehnocraţii acestei parascovenii drept nişte patrioţi! Când chiar domnia sa – nenea Iancu! –, înainte cu câţiva ani de a călători în ţări mai calde, a avut – cum se mai spune! – de furcă, da, cu nişte esteţi la patru ace, de patru bani, ce călăreau destinul repertoriului pieselor româneşti – şi al pieselor sale, fireşte! –, a înaintat, în scris, o demisie din acest repertoriu: a hotărât, deci, să nu mai fie jucate piesele sale în România!

Gunoaiele mofturoase au fost vânturate, noii sosiţi şi-au cerut scuze, şi nenea Iancu a acceptat până la urmă să mai fie jucat în România! A fost bine, desigur! Dar ce grozavă lecţie ar fi rămas pentru viitorii dramaturgi: să nu fie jucaţi pe scenele din ţara lor! Să nu fie jucat în România cel mai mare dramaturg român! O, ce Testament!

Azi – adică în ultima vreme! – nici în anul când s-au împlinit trei secole de la retezarea capetelor fiilor lui Brâncoveanu, în faţa sa – şi i s-a făcut favoarea de a asista la moartea cruntă a copiilor săi, înainte de a fi pus şi el cu capul pe butuc! –, cele 44 de teatre de stat (sau sunt mai multe?) din România n-au catadicsit să joace măcar o singură piesă despre Brâncoveanu, omul al cărui sfârşit parcă întrece tragedia răstignirii lui Iisus în faţa Mamei Sale!.. Nu era bună de pus în scenă piesa lui Ion Coja? Nici piesa semnată de Iorga?

Cleptocraţia economică din România este în floare! Cleptocraţia culturală ce face? Munceşte!

Hai, pentru o clipă, să uităm stagiunile dintre cele două războaie mondiale, sau cele începând chiar cu anul 1900, când mari personalităţi culturale au condus unele teatre din România… Sadoveanu, la Iaşi, Liviu Rebreanu!.. O, dar de ce să uităm numele marilor scriitori ce nu pot fi prin nicio lege uitaţi?!.. Au fost directori de teatru: Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Tudor Vianu, Vasile Alecsandri, George Topârceanu!.. Să ne uităm şi la scriitorii care au fost, după anii ’60, directori de teatre, directori adjuncţi, secretari literari… Horia Lovinescu, Dinu Săraru, Ion Brad, Mircea Radu Iacoban, I. D. Sârbu, Mircea Bradu, Cornel Ungureanu, Mircea Braga, Dumitru Isac, Ion Vlad, Constantin Cubleşan, Fănuş Neagu, Calistrat Costin, Mihai Ispirescu, Ion Cocora, Mircea M. Ionescu, Val Condurache, Marcel Mureşeanu, Jeana Morărescu, Horia Bădescu, Mircea Marian, B. Elvin, Corneliu Sturzu, Andi Andrieş, Nichita Danilov, Teohar Mihadaş, Şerban Foarţă… (O mică paranteză: nu ştiu exact situaţia scriitorilor maghiari, germani, evrei… Şi nu m-am oprit la toate oraşele din România. Aşa că n-am luat în cătare oraşele Târgu-Mureş, Satu-Mare, Arad, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bârlad, Botoşani, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Ploieşti, Braşov, Sfântu-Gheorghe etc.).

Toţi aceşti scriitori n-au absolvit cursurile Institutului „I. L. Caragiale”! Au fost nişte criminali culturali?

Nu o seamă de scriitori au susţinut prin ziare şi reviste, cronici teatrale, articole despre dramaturgia naţională? Nu ei au scris monografii despre Caragiale, Alecsandri, Camil Petrescu, Blaga?

Această discriminare nu este nici măcar fascistă, stalinistă, malahistă – ci este o absurditate cu măreţ coviltir!

Poate cineva să ne spună câţi dramaturgi români, dintre cele două războaie mondiale, au fost prezenţi, în ultimii doi ani, pe scenele teatrelor din România?

Poate să ne spună cineva când, la Teatrul „Lucian Blaga”, s-a pus în scenă, ultima oară, o piesă semnată de Lucian Blaga?

Poate să ne spună cineva când a apărut pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” o piesă scrisă de Vasile Alecsandri?

Poate să ne spună cineva când pe scena Teatrului „Marin Sorescu” a fost pusă în scenă vreo piesă aparţinând lui Marin Sorescu?

Dacă mâine ar veni acasă, din Franţa – şi ar fi bine să fie invitaţi să vină! – Matei Vişniec şi Virgil Tănase n-ar putea să fie directori de teatru? De ce?!

Ce-ar fi dacă – de ce nu? – dramaturgii de azi ar face o epistolă către înălţimile zilei, anunţându-le că s-au decis ca piesele lor să nu mai fie jucate în România?

Oricum, această lege va rămâne în istoria Uniunii Scriitorilor ca un aliment turcesc!

Acad. Dumitru Radu Popescu
Publicat Luni, 01 februarie 2016

http://www.cotidianul.ro/o-leg…