La aniversarea profesorului Alexandru Graur

V-ați ilustrat în domeniul unei științe a cărei noblețe și gingășie nu ostenim si nu mai isprăvim, nici unul din noi, să o descoperim mereu. Și dacă ne este dat să avem parte de această bucurie rară, rară căci mulți sunt cei care n-o pricep, se cuvine să nu uităm că dumneavoastră, mai mult decât oricine, ne-ați ajutat, pe cei ce v-am fost elevi, să ne pătrundem de înalta adâncime la care se poate ridica efortul scormonitor al grămăticului. Grammatica ac musice summae artiarum sunt spuneau cei atoateștiutorii, vorbe care, țin bine minte, în anii liceului le-am aflat cu nesfârșită mirare, căci nu puteam nicicum pricepe că ar putea fi în vreun fel adevărate: gramatica meșteșug suprem !… Dar am avut norocul mai întâi să vă aud la radio în acele minunate emisiuni ce sunt și azi pline de învățăminte pentru oricare dintre noi, oricât de doctori ne-om fi ajuns, și neînțelegerea mea a început să se clatine. Iar norocul meu a fost și al celor, sute de mii și milioane de concetățeni, pentru care ați devenit simbolul limbii române curat și îngrijit rostite.
Cei mai norocoși dintre ascultătorii dumneavoastră au ajuns să vă fie, la epoci diferite, studenți, învățăcei, discipoli, colaboratori. Noi cei de față. Căci noroc și destin fericit se cheamă pentru un tânăr filolog să vă fi avut profesor ! Și să înțeleagă astfel nu numai tainele meșteșugărești ale lingvisticii, dar să descopere și bolta infinită pe care o deschide lingvistica deasupra sufletului nostru atunci când, pe urmele dumneavoastră, nu pierdem nici o clipă din vedere punctul de plecare și deopotrivă țintă a efortului nostru cercetător: umanitatea, văzută în cele două ipostaze – individ și societate, între care faptul lingvistic pendulează spre a le lumina pe rând dintr-un unghi altminteri inacesibil cunoașterii noastre.
Iar anii în care această credință în rostul nobil al lingvisticii, sublim, ne-a fost clintită, mai mult sau mai puțin fiecăruia, când s-a încercat cu autoritate și argumente strălucitoare reducerea lingvisticii la un model de precizie și exactitate neomenească și, în fond, închipuită doar și, oricum, inutilă , când fiecare dintre noi se simțea ajuns la o răscruce, cerându-și să aleagă între „vechi” și „nou”, între lingvistica tradițională și cea modernizată, pe care cei șovăitori, și mă număr printre ei, statornicia cu care ați rămas același ne-a întărit în gândul cu care pornisem la drum și nu l-am schimbat. Iar timpul v-a dat dreptate, căci și în lingvistică metodele trec, iar problemele rămân.
Nu le vom rezolva niciodată. O știm prea bine. Ne mișcăm, poate urcând, din adevăr în adevăr spre un altul, adevărul adevărat. Cel ultim și de neatins, acel adevăr absolut către care, ipotezele și teoriile noastre o știm cu toții, nu sunt decât trepte sortite mai devreme sau mai târziu să se scufunde în bălăriile uitării.
Dar, dacă adevărul științific este în chip fatal relativ, mereu neîndestulător revizuit și completat ori chiar înlocuit, îi rămâne omului un alt spațiu în care să tindă și să se împlinească în absolut: domeniul eticului, al desăvârșirii noastre morale, în propriile noastre limite, de om. Și nimeni din cei ce v-au fost elevi, ori chiar numai ascultători la radio sau simpli cititori nu a putut lua cunoștință de vreo idee a dumneavoastră, cea mai neînsemnată, fără să fie fermecat de pecetea discretă, dar trainică pe care o punea asupra acelui amănunt personalitatea dumneavoastră. V-am fost trei ani de zile student în bancă și m-am străduit să fiu studentul cel mai conștiincios ce era în puterile mele să fiu, și m-am surprins de la un timp că nu mai luam notițele atât de amănunțit cum aș fi vrut, căci, și m-am dumirit, începusem să înțeleg că materia pe care dumneavoastră ne-o predați propriu-zis se chema ea lingvistică generală sau filologie clasică, dar era alta. Începeam să înțeleg că un adevărat mare profesor predă o materie unică, neîntâlnită în nici un plan de învățământ, în nici un catalog, o materie pentru care teoriile și concepțiile dezvoltate dinaintea studenților sunt numai un pretext, pretextul academic dincolo de care descopeream personalitatea, intelectuală și morală, a unui om pe cât de erudit pe atât de proaspăt dinaintea naivității noastre, gata să afle în ele un sâmbure de adevăr, de lucru ce încă nu a mai fost spus. Descopeream un stil de gândire filologică elegantă și firească, curgând limpede și învăluitoare ca o lumină, o gândire care practica un respect aș zice ca de la om la om pentru faptele de limbă, îngrijindu-se să nu le ultragieze cumva prin reducții simplificatoare ori scheme străine, de împrumut.
Ați emis dinaintea noastră, studenți, specialiști ori public larg, o mulțime de teorii și ipoteze cu privire la fapte de limbă în a căror cunoaștere ați excelat până a deveni simbolul viu al profesiunii noastre și nimănui nu i-ar fi ușor să spună care anume din aceste ipoteze au fost, prin autoritatea dumneavoastră, săpate în piatră ori bronzul eternității – ca să-l parafrazăm pe cel care vă este poetul cel mai apropiat sufletului… Fie și niciuna!, pot zice liniștit, deși mă îndoiesc, căci îmi este greu să-mi imaginez filologia românească peste o sută de ani ori o mie fără câteva din teoriile și ipotezele cu care ne-ați fericit înțelegerea.
Monumentul aere paerennius pe care l-ați ridicat într-o viață de om este însă altul și anume este însăși viața dumneavoastră pilduitoare, personalitatea distinsă și impunătoare ce a dat acestei vieți contur de efigie și care, în cărțile dumneavoastră totdeauna a răzbătut deasupra faptelor aride comentate și interpretate cu temeinică aplicație, făcându-le să palpite de un adevăr superior celui științific, adevărul moral, onestitatea adâncă ce se vădește din fiecare cuvânt și în fiecare judecată, obiectivitatea și sinceritatea de la care nu v-ați abătut nici cu o virgulă. Așadar, materia ce ne-ați predat-o pe vremea când vă eram studenți și mai apoi, până azi, în toate împrejurările când v-am avut lângă noi, în fapt ori numai în gând, această materie, din toate cea mai frumoasă, sunteți dumneavoastră înșivă. La această materie am învățat fiecare cum ne-au ținut puterile, deși cu dăruire egală. Mărire de notă am vrea fiecare. Dumneavoastră ne-ați da-o, cu generozitatea bineștiută, care vă face și mai iubit de studenți. Dar această mărire de notă fiecare o așteaptă de la sine, căci puțin sau mai mult cât ne-am învrednicit să ne însușim din materia ce se cheamă Alexandru Graur, s-a întrupat în ceea ce avem fiecare mai bun, în acea parte a ființei noastre care ne îndreptățește să privim cu fruntea sus pe cei din jur, pe studenții noștri în primul rând. Așa se face că sărbătorindu-vă pe dumneavoastră ne sărbătorim pe noi înșine în ceea ce avem fiecare mai bun, mai frumos, mai demn. Faceți parte din făptura noastră și sunteți, în aceeași măsură, tot ce avem noi, în chip mai temeinic, comun cu lingvistica, cu filologia, cu știința, cu adevărul.
Mult stimate și iubite tovarășe profesor,
Sunt poate cel mai puțin vrednic dintre colegi să facă elogiul unei materii la care singur îmi dau nota cea mia mică. Iată, v-am vorbit așa cum oricine știe că nu vă face placere: folosind vorbe mari, vorbe frumoase, cât mai răsunătoare ! Mă veți ierta însă cu toții, știu că am greșit față de dumneavoastră, tovarășe profesor, și față de ceilalți colegi. Dar n-am greșit și față de cuvintele spuse, cuvinte mari, desigur, dar care din când în când se cuvine a fi folosite și atunci când se potrivesc ! Spre a nu-și pierde înțelesul, tot anapoda folosite ! Dar voi încheia simplu, folcloric: Să trăiți că ne trebuiți ! La mulți ani cu sănătate , să vă dea Domnul tot ce doriți !

Ion Coja

Text rostit la aniversarea din 1985 a zilei de naștere a profesorului Alexandru Graur