Ion Coja și premiul Nobel pentru pace

Domnule profesor ION COJA, lumea nu știe că aveți o relație aparte cu premiul Nobel pentru Pace. Cred că e timpul să se afle ce ați făcut Dvs în 1993 pentru acest premiu.

Mata de unde știi?

Dintr-un interviu pe care mi l-ați dat cu ceva ani în urmă, dar nu l-am putut publica, n-am avut unde atunci. Așadar, vă rog să vă lăudați, sunteți în plină campanie electorală, lumea trebuie să știe totul despre candidați! Și alea bune, nu numai cele rele!

Poate că aveți dreptate!… Da, eram proaspăt senator, și prin ianuarie 1993 fiecare senator a primit în corespondența sa o scrisoare de la Comitetul Internațional pentru premiul Nobel pentru Pace, o scrisoare în care ni se cerea să facem propuneri pentru Nobelul din 1993, dacă, firește, aveam de făcut asemenea propuneri. Mi-aduc bine aminte de colegii din Senat, ce haz făceau că li s-a cerut o asemenea trăznaie. Numai de premiul Nobel nu le ardea lor! Nu se gândiseră niciodată că ar putea avea ei vreo legătură cu povestea asta atât de depărtată de nevoile și necazurile lor.

Dumneavoastră însă…

Eu însă am luat în serios acea scrisoare pe care – îmi dădeam seama, comitetul Nobel o trimitea la mai toate parlamentele din Europa, îndeosebi senatorilor. Așa că am căzut pe gânduri, bătrânește, căci doar de-aia eram în Senat, și m-am întrebat dacă nu cumva ar putea exista o propunere din România, una care să avanseze numele unui român! Nu mi-a trebuit nici măcar un minut ca să-mi dau seama că nu poate fi vorba de așa ceva. Dar mi-am adus aminte că premiul Nobel a fost acordat, cel puțin o dată, unei instituții care se remarcase în acest sens. Așa că m-am întrebat ce ONG ar putea fi propus. Imediat m-am gândit la deținuții politici, categorie „profesională” pentru care am avut din copilărie o simpatie aparte. Câțiva dintre ei mi-au marcat viața!

La cine vă referiți?

În afară de Petre Țuțea, la Simion Ghinea, dr. Dulea (din Germania), Nae Cojocaru (eram puțin rude), Ion Ionescu, Dumitru Bacu, Marcel Petrișor…

Mai departe!

Mai departe am făcut un text, o scrisoare, în care prezentam suferințele nedrepte îndurate în anii comunismului de acești bravi bărbați și elogiam comportamentul lor de după 1990, când, în loc să se situeze pe poziții de revanșă ori vendetă, s-au manifestat ca factori de conciliere națională, atât de necesară la început de drum. Căci, atunci, așa ne simțeam: la un nou început, sub auspicii dintre cele mai generoase. Foarte prezenți în viața publică – amintiți-vă de Petre Țuțea, de Traian Puiu la Constanța, Corneliu Coposu, Aurel Șeitan, Octavian Voinea, Marcel Petrișor, Mircea Nicolau, Traian Popescu, Șerban Milcoveanu, Dan Amedeo Lăzărescu, Ioan Lup, o mulțime de oameni unu și unu, majoritatea legionari și țărăniști, dădeau vieții politice în 1993 un nivel de intelectualitate și moralitate la care nu ne vom mai ridica curând! Am făcut o pledoarie, pe ideea că România, în care democrația a debutat atât de sîngeros în decembrie 1989, și-a regăsit echilibrul în mare măsură datorită foștilor deținuți politici, prestației lor în viața publică, politică a Țării. Am tradus textul și l-am expediat la Oslo, dar l-am dus și la ambasada Norvegiei din București. De teamă că mulți vor lua peste picior ideea mea, nu am făcut-o publică decât după câteva luni, când m-am trezit cu un răspuns de la comitetul de decernare a premiului Nobel, cum că propunerea mea li s-a părut interesantă și că a fost reținută pentru selecția finală, adică alături de încă câteva, urmând să se ia o decizie finală peste câteva luni. Atunci mi-am zis că rolul meu s-a încheiat și m-am dus cu scrisoarea de la Oslo la Corneliu Coposu și Ticu Dumitrescu, cerându-le să se ocupe mai departe, cum vor ști ei, să sprijine candidatura Asociației Foștilor Deținuți Politici, parcă așa se numea.

Nu erau două asociații?

Mi se pare că mai târziu a apărut și cealaltă, pe care n-o conducea Ticu și care, după mine, era mai autentică, era mai „adevărată”. Dacă nu mă înșel, eu vorbeam în scrisoarea respectivă de „foștii deținuți politici”, fără să numesc Asociația, știam că este contestată de legionari. Iar Ticu Dumitrescu, ca om, nu prea îmi plăcea.

Nici mie!

Nu contează asta. Pe scurt, i-am dat și textul scrisorii mele lui Radu Vasile, redactor la „Dreptatea”, unde a apărut. Ulterior am aflat că Corneliu Coposu a pus în mișcare diaspora românească, în susținerea acestei propuneri. Din păcate despre această propunere au aflat și unii inimici ai foștilor deținuți politici, printre care și un nevrednic de Katz, care, la New York a mobilizat presa împotriva candidaturii românești la Premiul Nobel, pe motivul că majoritatea deținuților politici din România au fost legionari, iar legionarii au ucis mii de evrei, vechea minciună!… Nu știu cât a contat campania de presă a acelui netrebnic, dar – și citez o expresie care i-a plăcut mult unui astfel de deținut politic, Mircea Vulcănescu, „n-a fost să fie!”

S-a scris ceva în presa noastră pe această temă?

Cred că am publicat eu, după mulți ani, la Păunescu, textul pledoariei mele. Cred…

Așadar, ați pledat cauza altora, a unei organizații din care nu făceați parte.

Era o cauză românească! Asta conta! Dar, în general, să știi că mai ușor pledezi pentru altul, ești mai convingător! Extrapolând, este mai ușor să faci bine celorlalți! Iar satisfacția este și mai mare! Eu cel mai mult m-am bucurat de apariția unei cărți când acea carte era scrisă de altcineva, iar eu mă luptasem numai ca ea să apară. Mă refer bunăoară la cartea lui Dumitru Mărtinaș despre Originea ceangăilor din Moldova.

Domnule profesor, revenind în actualitate, cum comentați premiul Nobel acordat președintelui Obama?

Ca o încurajare! Obama candidează cu un program ambițios, pe cât de ambițios pe atâta de necesar, imperios necesar! America, după două decenii de poziționare hegemonică, este amenințată să piardă o bună parte din respectul de care se bucura și încă se mai bucură. Ne-am învățat să ne punem speranța, uneori ultima speranță, în America, în Statele Unite. Sunt semne că trebuie să ne mutăm direcția speranțelor noastre. Aceste semne America a început să le emită pe vremea lui Bush junior… Obama vrea să schimbe acest curs păgubos pentru America și pentru toată lumea! Nu-mi închipui că este ușor să ducă la capăt acest proiect, nu-mi închipui că îl susține întreaga clasă politică din SUA. Mi-e ușor să-mi imaginez că Obama este supus unor presiuni – ca să nu le spun și altfel, la care dacă ar ceda, America ar continua să alunece pe tobogan! Și, tot așa, mi-e ușor să cred că cei care l-au propus și cei care l-au confirmat ca nobeleat pentru Pace au avut în vedere să pună astfel umărul alături de Obama la stoparea declinului și revenirea Americii la rangul de purtătoare a nădejdii noastre de mai bine pe această mult încercată planetă. Nu cunosc detaliile proiectului de guvernare Obama, dar „per total” nu mă înșel când zic că America nu mai putea continua pe calea deschisă de bietul Bush. Va reuși Obama să găsească calea cea bună? Om vedea, dar dacă nu reușește, nu avem niciun motiv de bucurie!

De ce „bietul” Bush?

Se vedea pe el că nu se pregătise și că nu se potrivea pentru funcția în care l-au teleportat relațiile tătâne-su! E trist să vezi că într-o țară ca America principiul competenței poate fi atât de categoric infirmat…

A consemnat Marius Marinescu