Întru pomenirea lui Constantin Oprișan

„….Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am ataşat de fraţii mei de suferinţă – şi nu doar de legionari -, adică de cei ce s-au opus comunismului. Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeaşi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică şi filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat. […]
– Banditule, în problema voastră noi ne ţinem de cuvânt.
Puţin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:
– Adică cum?
– Ai să vezi cum! De beton armat să fiţi şi tot o să vă muiem…
Cu această ameninţare discuţia a luat sfârşit. Am plecat fără să dau bună ziua.
Am ieşit din biroul de anchetă (o simplă celulă) şi am plecat încet, fără să fiu însoţit de cineva, până la uşa închisorii.
Erau de reţinut acele afirmaţii ale anchetatorului, pentru că nu fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esenţa planului făcut de comunişti pentru nimicirea Mişcării Legionare…..
….N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir şi Virgil Bordeianu s-au apropiat de colţul nostru şi cu un ton marţial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteţi legionari?” Toţi am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnaţi!”

Munteanu s-a ridicat şi le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteţi legionari? Pentru ce aţi fost arestaţi şi condamnaţi, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, bandiţilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt deţinut de drept comun, ci un deţinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteţi legionar, atunci ieşiţi la raport la director, să vă pună în libertate”.

„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică: „Aceasta nu o ştii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”.

Soarta le-a fost aşa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni şi a fost executat, deşi avea o condamnare mică, iar Munteanu a ieşit teafăr din închisoare.

De când intrasem în cameră şi până când cei trei s-au apropiat de colţul nostru, Oprişan, cu firea lui meditativă şi totdeauna reţinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelaşi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiţi de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – şi le-a strigat: „Pe ei!”

Din clipa aceea şi până spre ziuă mi-am pierdut cunoştinţa. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineaţa în colţul nostru erau numai bălţi de sânge pe ciment. Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunoştinţa atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la morişcă şi pat din timpul anchetei. Nici atunci şi nici acum nu ştiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăuşi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, şi atunci mi-am dat seama că nu mai puteam mişca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture şi să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu şi, pentru că nu vedeam bine, faţa fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalţi camarazi.

Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă şi că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii şi când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, feţe negre şi ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea şi hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu era faptul că izmenele şi cămaşa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.

Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de voinţă şi să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărţit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărţea masă: „Astăzi bandiţii ăştia nu primesc nimic”.

După ce toţi ceilalţi au luat masa, iar noi zăceam întinşi pe ciment ca nişte cadavre, l-am auzit că prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!”

Şi iarăşi cei 30 s-au năpustit asupra noastră şi eu am leşinat. M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi: „Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat şi am scăpat-o, vărsând pe jos conţinutul. Din nou am simţit picioare în coaste şi am auzit o voce care strigă: „Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot ţine gamela.

Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi.

Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arşiţa ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat şi lipit de cămaşa şi izmene plesnea la cea mai mică mişcare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înţeles de ce camarazii mei nu se mai mişcau.

Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe faţă. […]

Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs şi inevitabila cădere.

Am fost ridicaţi de pe beton şi, sprijiniţi, ne-au dus în faţa comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.

L-au întins pe Oprişan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.

Apoi am fost luaţi pe rând toţi cei patru rămaşi, Munteanu, Iosub, Comsa şi cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprişan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.

Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească şi începutul prăbuşirii a fost inevitabil.

A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit şi el de câteva ori tălpile lui Oprişan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap şi cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbuşit şi a fost dus în lovituri de picior până în colţ, sub geam.

Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit şi am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveşte-ţi mentorul, banditule, că te-a învăţat filosofie şi este un mare şef legionar”.

La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprişan, Iosub şi cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat şi m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveşte-ţi profesorul, banditule, că de nu, te omor eu aici”.

Ştiu că am lovit, dar nu din cauza ameninţării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai raţiona. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învăţasem atâtea. Am lovit omul pentru care aş fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.

I-a venit rândul şi lui Comşa Ieronim. I s-a dat ciomagul şi i s-a ordonat să-l lovească pe Oprişan la tălpi. Comşa, care lucrase sub şefia lui Oprişan, fiind şeful Frăţiilor de Cruce din Moldova, a refuzat.

Refuzul lui i-a zguduit pe toţi cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprişan să-l lovească pe Comşa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice braţele.

În urma acestui dublu refuz, Comşa a fost legat de picioare şi au fost chemaţi unii dintre elevii de liceu, fraţi de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comşa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; şi ce au păţit cei doi bieţi copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei ştiu. Iar Comşa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colţ, pe ciment.

Nu ştiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comşa şi al lui Oprişan, şi mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată şi m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.

În clipa aceea n-am cerut ajutor şi tărie de la Dumnezeu şi am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteţi face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea şi satana s-a folosit de slăbiciunea mea şi m-a împins spre cădere.

Aşa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot aşa n-am să uit ochii lui Oprişan, pe când zăceam în colţ, pe ciment.

Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comşa, a lui Oprişan şi a celor doi elevi, aş fi putut crede că toţi studenţii au fost nişte criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.

Nu ştiu ce a mai făcut Oprişan după ce m-am despărţit de el; ştiu doar că a fost atât de torturat şi chinuit la Piteşti şi Gherla, că s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

M-am mai întâlnit cu Oprişan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutăm, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare. Singurul dintre cei care m-au torturat pe mine şi a avut remuşcări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.

Se zice că prima greşeală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lanţul greşelilor a fost declanşat şi căderea nu mai poate fi oprită.”
(Dumitru Bordeianu –în Mărturisiri din mlaştina disperării)

IN ACEST FEL VICLEAN, PARSIV SI AGRESIV ESTE CHINUIT, HAITUIT SI BATUT POPORUL ROMÂN, DE STRAINII CARE AU OCUPAT CA LUPII LA OI INSTITUTIILE STATULUI DE 150 DE ANI, CU „MODERNIZARI” SI „VALORI” OCCIDENTALE,…..DOAR, DOAR NE LEPADAM DE LEGEA NOASTRA STRAMOSEASCA -ORTHODOXIA, DOAR DOAR, DOAR NE LEPADAM DE CULTURA, TRADITIA, FAMILIA SI OMENIA STRAMOSEASCA…..DAR, NOI INCA RABDAM….INCA SANTEM AICI, SPRE SURPRINDEREA SI DISPERAREA STRAINILOR…..PENTRU CA BUNUL DUMNEZEU DA BUNA RASPLATA LA FIECARE….DUPA FAPTE…